About my dream
Traiesc un vis. Nu l-am visat niciodata; mai mult decat atat: n-am crezut ca poate exista. Si totusi, s-a intamplat sa-mi apara in viata. Si sa-mi schimbe viata.
Acum cateva zile spuneam undeva ca I fly to it. Un pic mai tarziu, ca ma intorc acasa cu el. Acum il tin in brate si n-am de gand sa-i mai dau drumul. De fapt, cred ca asta e scopul randurilor pe care le scriu acum: sa spun ca n-am de gand sa-i mai dau drumul. Sa le spun asta celor care inca n-au aflat si celor care inca mai cred sau spera ca ultima propozitie din primul paragraf nu exista. Ei bine, exista.
I’m out of my past. Cu bunele si cu relele lui, ramane in urma. It’s history. Get used to it.
I’m building a future. Si oricine ar incerca sa impiedice asta o sa se trezeasca ingropat in temelie. This is a joke. Or not 
. Azi s-a inscris unul pe lista. Consider yourself tinta bust nr. 6. Sooner or later, o s-o pun la colectia de trofee: promit minimum 3 decari. Rather sooner than later . Iar daca mai sunt doritori, lista e deschisa. Eu am timp, fabricile de munitie functioneaza.
…M-am hotarat: this is not a joke.
Visul asta are si un nume: Sorana. A dream come true. Un vis cat o viata. 2000 de ani, cu posibilitate de prelungire. A.k.a. forever and a day. Again, get used to it.
P.S.: Comentariile nu sunt permise, sorry. It’s a statement, not an article. Randurile astea spun tot ce ar mai fi trebuit spus, pentru oricine ar mai fi trebuit sa spuna. Please also try to avoid phone calls, e-mails, sms-es, ym messages, gossips & shit. We don’t give a fuck about.
Televiziune-spectacol my ass
Tot nu inteleg cum poti sa te invarti de tampit cu elicopterul 3 ore deasupra unui grup de oameni pe care o viitura i-a izolat la o cabana pe munte si sa astepti sa vina alt elicopter sa-i ia de acolo. Nici macar varianta “televiziunea-spectacol” nu tine: inclusiv din punct de vedere jurnalistic era mai tare sa te duci tu sa culegi un sinistrat, doi, trei, cati puteai: vorbeai cu ei, ii faceai sa spuna cat de tare esti tu si cat de prost e Ministerul de Interne care a ajuns la 3 ore dupa tine, ii aduceai in studio etc. – anyway, mai scoteai o zi de talk-show-uri de cacat pe tema asta. Da’ nu, mai bine futi kerosen, timp de emisie pe satelit si orice altceva mai presupune chestia asta doar ca sa ti se para ca n-ai cumparat elicopterul ala degeaba. Ei bine, l-ai luat fix degeaba.
Irish Tour (iunie 2009) – the story
Days 1-3
Ziua 1 nu prea merita pusa la socoteala, s-a derulat prin avioane si aeroporturi; la hotel am ajuns pe la miezul noptii (ora locala, adica 2 a.m. ora Romaniei), cu o oboseala enervanta in creier – eram trezit de 22 de ore si tocmai facusem cunostinta cu placerile sofatului cu volanul pe dreapta. Experienta e interesanta, dar [cel putin] la inceput nu e deloc distractiva: din cauza ca toate reperele sunt invers, orientarea devine extrem de dificila – daca nu chiar imposibila, mai ales ca e vorba de un oras necunoscut. Daca nu aveam sistemul de navigatie, cred ca si la ora asta inca mai cautam hotelul. Pericolul de a intra pe contrasens nu mi s-a parut chiar atat de mare cum crezusem (la urma-urmei, tot ce ai de facut e sa te iei dupa masinile din fata ta si dupa sagetile de pe jos); in schimb, mi-a luat o vesnicie pana am inceput sa-mi dau seama cam pe unde se afla marginea din stanga a masinii. Read more