Nu conteaza ca “independentul” (ghilimelele nu sunt deloc intamplatoare) Oprescu e cel mai slab primar al Capitalei de la ciobanul Bucur incoace, nu conteaza ca in afara de schimbarea danturii n-a facut nimic de cand a fost ales (ok, poate cu exceptia asfaltarii Bulevardului Aviatorilor), nu conteaza ca nu-l vede si nu-l aude nimeni decat atunci cand mai gaseste o ocazie de a o face pe croitorasul cel viteaz in fata camerelor TV cu poante de smecheras din Giulesti-Sârbi si de a se lauda cu vreo chestie inceputa de altii (abia astept sa-l vad la inaugurarea pasajului Basarab – pe care colegii lui de partid l-au blocat timp de cativa ani, remember?). Nu conteaza nici informatiile care il plaseaza in ultima banca de la perete, cea a absentilor, acolo unde sta si alta eterna tanara speranta (aia care nu da cu saptamanile prin parlamentul in care l-au trimis cateva zeci de mii de creduli): atat timp cat nu e membru PDL sau UDMR, beneficiaza de “imunitate”. Nimic altceva decat o noua mostra de profesionalism si corectitudine, in aceeasi linie cu titlurile imbecile/cinice/penibile afisate de televiziunile respective in astea doua zile. N-are sens sa te miri, doar sa constati. Si sa folosesti butoanele telecomenzii.

Ramane intrebarea “unde-i Oprescu?”. Mai exista? La primarie? De ce? Degeaba.

…ci si destul de nepoliticosi: au permanent tendinta de a se baga in fata ta, de a trece ei primii (chiar daca nu fac asta intr-un mod agresiv); singura solutie pentru a nu pierde un lift, de exemplu, in fata caruia erai la un moment dat primul, e sa faci la fel ca ei: il dai la o parte pe cel din fata ta, il impingi pe altul, iti bagi umarul in fata unuia care e langa tine si tot asa. Totul, cu o figura cat se poate de senina. La fel si daca vrei sa prinzi un taxi intr-o zona aglomerata: nu astepta sa iasa pasagerul care tocmai si-a terminat cursa acolo, s-ar putea sa ai surpriza ca altcineva a tasnit pe langa tine, a deschis portiera si s-a urcat deja in masina, inca inainte ca precedentul client sa fi platit cursa.

A propos de taxi: preturile sunt rezonabile (12 RMB primii 3 km, 2,4 RMB/km urmatorii 7 si 3,5 RMB/km mai departe, in conditiile in care 1 euro = aprox. 9 RMB), ceea ce il face un mijloc de transport comod. In centru, la anumite ore, se intampla sa fie aglomerat, dar in general traficul e fluent – printre altele pentru ca reteaua de strazi, sosele suspendate, pasaje, poduri si autostrazi e un spectacol de beton si asfalt, regizat in ultimii vreo 15 ani impreuna cu spectacolul de beton, otel si sticla al padurii de zgarie-nori. Sa recapitulam niste cifre: 15 ani, 20 de milioane de chinezi in Shanghai, 20 de milioane de romani in Romania. Go see the difference.

N-am intalnit taximetristi care sa stie engleza, dar o harta bilingva face minuni. De altfel, am constatat ca foarte putini dintre oamenii obisnuiti vorbesc engleza. In plus, chinezii nu pronunta sunetul “r”, ceea ce adauga un plus de aventura comunicarii. De exemplu, “Sheraton” se traduce intr-un fel de “Shelayton”. Daca nu pronunti asa, s-ar putea sa te trezesti la alt hotel, din cealalta parte a orasului. Anyway, oamenii sunt prietenosi si incearca sa te ajute, chiar daca nu reusesc intotdeauna sa te inteleaga.

In afara de taxiuri, o alta varianta e metroul. Care are, by the way, cea mai lunga retea din lume (isi imagina cineva altceva?): vreo 430 km si peste 230 de statii. Atat doar ca nu merge noaptea, caz in care trebuie sa apelezi la varianta c) – autobuzul. Costa numai 2 RMB si sunt peste 1000 de linii de autobuz, deci ai de unde alege (bineinteles, noaptea nu merg toate – doar cele care incep cu 3). Pentru excentrici, exista ferry-boat-ul si trenul pe perna magnetica. Iar pentru cei mai teribilisti dintre excentrici, exista optiunea inchirierii unei masini.

Adjectivele din fraza precedenta nu sunt intamplatoare. Chinezii sunt niste soferi imposibili. La fel ca si pietonii, se baga unul in fata altuia, tasnesc de pe strazi laterale fara sa le pese prea mult de semnele “stop” sau “cedeaza trecerea” si, mai mult ca orice, nu par a avea nici o emotie atunci cand se indreapta in viteza spre pietonii care au verde. Dupa ce era sa fiu calcat de vreo 5 ori pe trecerea de pietoni, am ajuns la concluzia ca in Shanghai pietonii sunt invizibili. E drept, nici pietonii nu fac eforturi sa respecte regulile de circulatie: traverseaza cam pe unde au chef, indiferent cate benzi are strada respectiva. Dar nici pe trotuar nu esti lipsit de griji: din spate vin intotdeauna multi biciclisti si posesori de scutere (mai ales daca trotuarul e suficient de larg incat sa aiba si pista pentru chestiile pe doua roti). E drept, de data asta adversarii macar claxoneaza, da’ dupa cateva minute in care auzi claxoane non-stop, creierul le ignora automat. Pe riscul lui, of course.

Shopping se face pe Nanjing Street, in bazarul Yuyuan (dupa o vizita in gradinile din spate, of course) si in piata Bu Ye Cheng, daca e vorba de electronice. Mall-urile sunt pentru altii copii, din alte blocuri: n-ai ce sa cauti in ele decat daca nu mai stii la ce muzeu sa mergi sau daca altcineva ti-a dat cardul lui fara limita de credit.
Exista o singura regula atunci cand mergi la cumparaturi in China: negociaza! Cu nesimtire. O sa ai surpriza sa platesti o zecime din pretul pe care ti l-a cerut vanzatorul la inceput.

In prima zi, am hotarat sa fac un “walking tour” prin Pudong (centrul financiar al orasului, impanzit de zgarie-nori). O idee nu neaparat inspirata: cladirile pe care le-am luat ca reper (in primul rand Shanghai World Financial Center – pe care n-ai cum sa nu-l iei ca reper, ca doar nu degeaba e a treia cea mai inalta cladire din lume, cu 492 de metri) sunt atat de inalte… incat oriunde ai fi, par foarte aproape. Ceea ce in creier se traduce in “hai sa mai merg un pic in directia aia, ca nu-i mult”, “hai sa fac un ocol mic pana in parcul ala de pe malul fluviului” si tot asa… ceea ce se traduce mai departe in foarte multi kilometri facuti pe jos. Deloc distractiv, cand sunt 37 de grade si o umiditate peste 80% (cred ca vara nu e tocmai cel mai potrivit anotimp pentru a vizita partea asta a Chinei). Peisajul e insa impresionant. Spectaculos. Cu spatii verzi unde nici nu te astepti. Extrem de curat. Daca asta inseamna “made in China”, sa nu ne mire ca in curand absolut tot ce cumparam o sa poarte eticheta asta. De la ultimul etaj vizitabil al SWFC, ai o imagine completa. Care ar putea fi si luminoasa, daca soarele n-ar fi permanent obturat de un nor gros de smog: poluarea e si ea impresionanta. Cu minus, de data asta.

Noaptea, toate luminile de pe cladiri, poduri, reclame si stalpi fac poluarea mai putin deranjanta pentru ochi. Iar “Shanghai by night”, cu aparatul de fotografiat in mana, e “a must”: din Pudong, de pe promenada din The Bund, de pe unul dintre vaporasele care fac ture pe Huangpu.

De fapt, toata China e “a must”. Country no. 47 – checked. Ceea ce nu inseamna, insa, ca nu voi reveni.

Dupa un zbor relativ scurt (2h15′), luam masina (o Skoda Octavia de cativa ani, cu vreo 16000 km la bord, dar ok – si mult mai putin zgariata/botita decat cea pe care am primit-o in primavara la Roma) si iata-ne pe drumurile din Cipru. Se circula pe stanga, dar dupa cateva saptamani in Irlanda, asta nu mai reprezinta o problema. Mai mult ma enerveaza limita de 100 km/h pe autostrada (pe celelalte drumuri e 80 km/h, iar in localitati 50); o ignor, insa, repetat, in ciuda zecilor de indicatoare care anunta radar: n-am vazut nici unul, iar bastinasii nu par nici ei prea ingrijorati. Nu exageram, totusi: 120 km/h e o limita rezonabila, mai ales ca pe insula asta distantele sunt mici. Din Larnaca pana in Pafos sunt cam 150 km, dar drumul spre autostrada e semnalizat cam aiurea, asa ca pierdem cateva minute bune cautand iesirea din oras, iar drumul ne ia in total vreo doua ore. Ca bonus, nici unul dintre cele doua navigatoare GPS nu are harta Ciprului, asa ca pentru a ajunge la destinatie, trebuie sa ma bazez pe instructiunile (incorecte) de pe site-ul hotelului, pe amintirea unei harti si pe flerul meu. Ultimele doua nu dau gres, astfel ca descoperim hotelul mai repede decat ne asteptam, dupa ce facem si o oprire la un mini-mall, sa repar faptul ca mi-am uitat slipul acasa (how stupid!).

Hotelul – Kefalos Beach Tourist Village – e alcatuit din cateva zeci de vile in care sunt cate 4 studiouri cu bucatarie proprie (pentru cei care au chef sa-si gateasca singuri), supermarket, restaurante, baruri, o piscina de dimensiuni rezonabile (si inca una pentru copii), totul la cativa metri de plaja. Pe scurt, absolut ok – a meritat sa ne petrecem cateva zile pe tot felul de site-uri, pana cu vreo 4 zile inainte de a pleca, cautand (usor disperati, de la o vreme) un hotel care sa ne placa. Singura chestie care nu-mi convine e ca balconul camerei da spre parcarea din spate, nu spre mare – dar negocierile cu personalul de la receptie continua .
A, si nu mi-a mai convenit ca entertainer-ul nu mi-a dat un 32, la jocul de bingo organizat in prima seara: i-a dat uneia 36-le de care avea nevoie, ce magar!

Ziua a doua, pe scurt: piscina, sezlong, bere, piscina, bere, sezlong etc.. Pe la 4 descopar ca, desi am stat doar la umbra, pielea mea reactioneaza chiar si la ultravioletele filtrate de umbrela de plaja: stiu deja ca o sa arat ca un crevete fiert, n-am nevoie de mai mult ca sa fug la adapost. Probabil o sa ma multumesc de acum incolo cu piscina interioara sau cu marea, dupa ce apune soarele. Nu in fata hotelului, insa, pentru ca aici fundul marii e extrem de accidentat, m-am zgariat deja intr-o stanca.

Deocamdata, ne umplem ziua cu o plimbare in jurul orasului. Majoritatea obiectivelor turistice din Cipru sunt manastiri: sunt foarte multe si – unele – foarte vechi. In rest, peisajele nu sunt fantastice – daca intri in interiorul tarii, unde nu mai vezi contrastul stanci-mare, dai de coline aride si de localitati nu foarte pitoresti, asa cum te-ai astepta, ci cu locuinte mai degraba moderne.

Un indicator ne arata drumul spre “Baile lui Adonis”, cu mentiunea ca “soseaua e buna pentru toate masinile”. Au uitat sa scrie undeva “relativ”: drumul e neasfaltat, cu zeci de gropi si bolovani care atenteaza la masina mea. Ajungem intr-un final, fix la timp ca tanti de la ghiseu sa ne spuna ca programul pentru turisti e pana la ora 19. Era 19:04. Vrea sa ne dea un bilet stampilat, sa-l folosim intr-o alta zi. No way, eu pe drumul asta nu mai vin! Ii promitem ca nu stam decat 3 minute, cat sa facem doua poze, si ne lasa inauntru. Baile lui Adonis sunt asa: intr-o padure, doua cascade, una mai mica, una mai mare, un lac (in care poti sa te balacesti, daca nu vii la 19:04) si o statuie a tanarului din poveste (din legendele Olimpului, de fapt), cu un falus pe masura legendei.

Seara dam o tura pana in port, apoi back home, la aspirina, cina, bere, meci, film.

Day 3

Sunt incapabil sa stau la soare (pielea de pe umeri il simte chiar si atunci cand sunt imbracat), asa ca nu ne ramane decat sa ne suim in masina si sa plecam de nebuni spre nord, in cautare de noi manastiri. Gasim una pe o faleza deasupra marii, langa Polis, apoi ne indreptam spre Kykkos, una dintre cele mai frumoase de pe insula. Indeed, merita vazuta: arcadele din curtile interioare si mozaicurile de pe pereti arata frumos in albumul de fotografii. Dar si drumul pana acolo merita o mentiune speciala: multe zeci de km de serpentine, pe care ai sansa sa nu intalnesti nici o masina. Distractiv pentru sofer, mult mai putin pentru pasager(i).

Directia sud, spre Limassol si apoi pe autostrada spre Pafos, cu speranta ca o sa prindem apusul de soare la stancile Afroditei. Exclus: serpentinele continua, astfel ca nu putem merge prea repede, iar in plus, la longitudinea asta soarele apune mai devreme decat estimasem. Cand trecem pe langa stanci, e deja intuneric bezna, desi e doar ora 21. Nu-i bai, mai sunt si alte seri.

La hotel, desfac sticla de vin cumparata de la Kykkos. La multi ani mie!

Day 4

O zi cu drumuri mai scurte: azi bifam obiectivele de pe ruta Pafos – Limassol. In afara de Agia Paraskeva, de data asta nu mai avem biserici si manastiri, ci monumente antice si medievale: compexul arheologic de la Kourion (cu un amfiteatru amplasat spectaculos, pe un deal deasupra marii, si foarte bine pastrat – astfel incat si in prezent aici sunt organizate spectacole), Sanctuarul lui Apollo, castelul Kolossi. Dupa o baie in Limassol (aici fundul marii e acoperit cu nisip), reusim de data asta sa ajungem la stancile Afroditei inainte de asfintit. Din pacate, insa, efectul artistic nu e chiar cel estimat, din cauza ca soarele nu apune in mare, ci undeva in spatele dealurilor din apropiere; anyway, zona e simpatica, ies cateva fotografii ok.

Day 5

170 km de autostrada pana in Lefkosia (Nicosia). Pe autostrazi aproape ca nu exista benzinarii, astfel ca pentru a alimenta trebuie sa astepti o iesire si apoi sa bantui un pic pana gasesti una (la cativa km distanta) – daca esti la limita, ai pus-o.
In Nicosia, dupa ce am lasat masina intr-o parcare la marginea zonei pietonale (1 euro/ora), cel mai complicat a fost sa gasim centrul de informare turistica: desi erau indicatoare peste tot, ne-am invartit in cerc o bucata de vreme, pana cand un chelner ne-a lamurit ca obiectivul cu pricina e in spatele restaurantului, ascuns dupa tarabele cu suveniruri ale unui magazin. Imposibil de vazut cu ochiul liber – si, oricum, inutil chiar si dupa ce l-ai descoperit: programul se termina la ora 16, iar in weekend e inchis. Din fericire, cei de la magazinele si restaurantele din jur sunt dotati cu harti pe care sa le ofere gratuit turistilor.
Facem o plimbare prin orasul vechi, ajungem pana la un punct de paza de pe linia de demarcatie dintre zona greaca si cea turca (unde scrie ca n-ai voie sa fotografiezi, da’ asta nu ma impiedica sa trag doua cadre pe ascuns), apoi intram in partea turca a orasului (si a insulei). Ai nevoie de pasaport, e o frontiera in toata regula, dar stampila o primesti pe o hartiuta separata, pe care poti s-o pastrezi pe post de suvenir. Independenta Ciprului de Nord nu e recunoscuta decat de Turcia, si ar fi destul de ciudat sa ai intr-un act oficial o stampila de la un stat pe care propria ta tara nu-l recunoaste. Un detaliu: viza nu costa nimic.
La intoarcere, oprim la moscheea Hala Sultan Tekkesi, pe malul lacului de sare de langa Larnaca. E deschisa doar pana la 19.30, dar ies cateva fotografii dragute de pe malul lacului, cu fundalul rosiatic al cerului la apus.

Day 6

E timpul sa vedem si obiectivele turistice din Pafos/Kato Pafos: Tombs of the Kings si situl arheologic de langa port. Primul e un complex de cripte in care, de fapt, nu a fost inmormantat nici un rege, ci tot felul de personalitati locale antice cu titulaturi mult mai mici. Situl arheologic e, de asemenea, destul de intins ca suprafata – si cuprinde un mic amfiteatru, cateva locuinte mari (una dintre ele, a fostului guvernator roman al Ciprului) cu niste mozaicuri foarte bine pastrate si o fortareata medievala. Ambele merita vazute. Cu exceptia sitului arheologic (unde biletul costa 3.40 euro), la toate celelalte monumente de pe insula intrarea e fie gratuita, fie costa 1.70 euro.
Seara incercam inca un restaurant din zona portului: daca in urma cu 3 zile comandasem “fish meze” (un amestec de aperitive locale, peste si fructe de mare), acum incercam “mix meze” (in plus, avem si cateva feluri de carne). In ambele cazuri, pretul e 20 euro/persoana – si in ambele cazuri, e imposibil sa mananci tot. Majoritatea chelnerilor din zona sunt romani, vorbim despre cum o duc in Cipru (se pare ca bine), primim la desert pepene rosu din partea casei, ne despartim cu urari si strangeri de mana.

Day 7

Ne trezim devreme (la ora 13 trebuie sa predam masina in Larnaca), astfel ca avem timp sa trecem si prin restaurant, pentru mic-dejun. Nu ne intreaba nimeni nimic, mancam gratis (in mod normal costa 5.50 euro), predam cheile de la camera, telecomanda si adaptorul de priza UK/EU (pentru care lasasem 15 euro depozit la receptie) si urcam din nou pe autostrada, pentru ultimii 150 km ai plimbarii. Total – 1200 km. Nice, a meritat si de data asta. Cyprus – checked.

De unde or scoate atatia “i”, chiar nu inteleg. Se dau undeva gratis? Primesti puncte pentru fiecare “i” scris in plus? Tot ce ar avea de facut e sa se auda vorbind si sa scrie dupa propria dictare. Dar pentru asta e nevoie sa fi absolvit pe bune clasa a patra. Iar aici ajung la o alta ramurica a enervarii mele: profesorii (de romana, in cazul asta) care fac greva si mitinguri cerand bani, desi nu-s in stare (cu variantele n-au chef/n-au chef decat daca le platesti meditatiile) sa-i invete pe elevi doua reguli de ortografie. Eu as introduce o regula: daca la bacalaureat sau la alt examen apar 3 elevi ai aceluiasi profesor care nu stiu sa scrie corect in limba romana, profesorul ramane fara 25% din salariu. Alti 3 elevi, alte 25 de procente. Si tot asa.

Din aceeasi specie fac parte si cei care sunt certati cu folosirea cratimei. Unii au reusit sa-mi depaseasca limitele enervarii, ajungand la un nivel superior: sa ma amuze prin faptul ca pun bietele liniute exact – dar exact! – invers decat ar trebui. In cazul lor, totusi, exista o solutie simpla: sa invete sa nu puna cratima atunci cand simt nevoia s-o faca, si sa puna chiar atunci cand considera ca n-ar trebui sa existe liniuta aia mai desteapta decat ei.

Exista si pentru cei cu “i”-urile o varianta – sa citeasca atent ce scrie aici, de exemplu:
http://www.cinziadraghici.de/tag/ortografie/
http://diacritica.wordpress.com/2009/01/02/fi-fii-cand-se-scrie-fi-cu-2-i/
http://www.clubopel.com/viewtopic.php?t=23363&postdays=0&postorder=asc&start=40

Sau, mai simplu, sa scrie de 1000 de ori si sa repete cu voce tare chestia asta: Prostii scriu cuvantul asta cu un singur “i”. Nu fi prost! Sau macar incearca sa nu fii unul dintre prosti.

Acum cateva zile spuneam undeva ca I fly to it. Un pic mai tarziu, ca ma intorc acasa cu el. Acum il tin in brate si n-am de gand sa-i mai dau drumul. De fapt, cred ca asta e scopul randurilor pe care le scriu acum: sa spun ca n-am de gand sa-i mai dau drumul. Sa le spun asta celor care inca n-au aflat si celor care inca mai cred sau spera ca ultima propozitie din primul paragraf nu exista. Ei bine, exista.

I’m out of my past. Cu bunele si cu relele lui, ramane in urma. It’s history. Get used to it.

I’m building a future. Si oricine ar incerca sa impiedice asta o sa se trezeasca ingropat in temelie. This is a joke. Or not . Azi s-a inscris unul pe lista. Consider yourself tinta bust nr. 6. Sooner or later, o s-o pun la colectia de trofee: promit minimum 3 decari. Rather sooner than later . Iar daca mai sunt doritori, lista e deschisa. Eu am timp, fabricile de munitie functioneaza.
…M-am hotarat: this is not a joke.

Visul asta are si un nume: Sorana. A dream come true. Un vis cat o viata. 2000 de ani, cu posibilitate de prelungire. A.k.a. forever and a day. Again, get used to it.

P.S.: Comentariile nu sunt permise, sorry. It’s a statement, not an article. Randurile astea spun tot ce ar mai fi trebuit spus, pentru oricine ar mai fi trebuit sa spuna. Please also try to avoid phone calls, e-mails, sms-es, ym messages, gossips & shit. We don’t give a fuck about.