America de Sud (II): Rio de Janeiro din 3 zboruri

Trei zboruri si o repriza cu masina pana la primul dintre ele, mai exact. Plus un Uber, ca neterminatii astia de taximetristi care acum cativa ani se bateau pentru o cursa de Otopeni, acum “sunt la sfarsitul turei si se retrag in Pantelimon”. Toti, fmm de subspecie. Nu mai bine va retrageti voi in Ghencea? Ghencea civil, de exemplu.
Dar sa nu ne enervam.

Bucuresti – Madrid cu BlueAir, nimic spectaculos. Parca si aplaudacii de la aterizare s-au mai potolit, le-o mai fi crescut cate un neuron intre timp. Am cateva ore bune pana la urmatorul zbor, dar dupa tigara ma duc direct la check-in, ca sa-mi iau de pe cap grija asta. N-am cine-stie-ce emotii, da’ prefer sa aflu cat mai repede daca pot urca in avion sau trebuie sa-mi ofer un sejur in Spania inainte de a ma intoarce acasa. Pot, bineinteles, si un ranjet satisfacut se intinde pe fata mea interioara: fuel dump succeeded, thank you. In teorie, mai pot aparea probleme si la zborurile de intoarcere, but we’ll cross the bridge when we come to it, acum putem sta linistiti cu o bere in fata in timp ce facem rapid toate rezervarile de pe lista. O ora mai tarziu, cu toate confirmarile de la hoteluri si cu biletele de autobuz in inbox, pot sa zac perfect relaxat in airside asteptand imbarcarea.

E prima data cand zbor cu Air China si n-am asteptari prea mari, ca n-are suficient de multe stele in clasamentul Skytrax. Calul de dar nu se cauta insa la dinti, iar Airbus-ul A330 in care m-am instalat e destul de nou. Scaunele par standard la economy, n-au incercat sa inghesuie mai multe decat ar fi cazul, desi nu pot emite un verdict categoric decat in privinta latimii, pentru ca la spatiul din fata sunt privilegiat: trebuie ca i-am zambit frumos tipei de la check-in, pentru ca mi-a dat loc la iesirea de urgenta, sa ma pot intinde in voie. Din locul asta le pot observa foarte bine si pe insotitoarele de zbor, a caror timiditate ma amuza teribil. Daca le intalnesti privirea, si-o lasa imediat in jos si, micute cum sunt, par niste pustoaice usor speriate ca au ajuns in mijlocul tuturor oamenilor astia mari si urati. Nu le ajuta nici faptul ca nu vorbesc prea bine engleza. Sunt insa amabile si raspund imediat la solicitari – care in cazul meu nici nu-s multe: un whisky dupa masa, ca ma bag la somn. Ma mai trezesc dupa vreo 7 ore, fix inainte de a doua masa, dupa care apuc sa mai dorm un pic pana la aterizare, ca eu asa fac in avion. Cred ca as fi in stare sa dorm si pe un zbor WRY – PPW.

In aeroportul din Sao Paulo, comisionul de schimb valutar la banca e colosal (pe langa faptul ca si cursul e mult sub cel oficial), trebuie sa fii nebun sa schimbi bani acolo. Varianta corecta e sa scoti niste bani de pe card, ca sa ai in buzunar pentru o cafea si pentru ce-o mai fi. Dar pentru cafea in primul rand, ca la mine se cheama ca-i dimineata acum, abia m-am trezit. Iar dupa 11 ore in avion n-am cum sa nu petrec o vreme refacandu-mi concentratia de nicotina din sange si incercand sa-mi obisnuiesc auzul cu portugheza asta care-mi da crampe.

Search Hotels

Destination
Check-in date
Check-out date

Rio de Janeiro are doua aeroporturi, iar cursa asta aterizeaza fix pe ala care nu trebuie, adica pe Galeao. Eu stau langa celalalt, Santos Dumont, ca de acolo zbor mai departe si m-am gandit sa nu ma duc la mama dracului ca sa pierd timpul aiurea prin oras in ziua plecarii. Si in cea a sosirii, de altfel, ca si asa am facut niste mii de km pana aici. E drept ca a mai contribuit ceva la decizia de a sta la Ibis Rio Santos Dumont: Rio nu-i neaparat cel mai ieftin oras din lume (sau hai s-o pun altfel: n-are chiar cel mai bun raport pret/calitate la hoteluri), are cartiere sau zone din cartiere rau-famate, si de obicei cand nu reusesc sa ma hotarasc unde sa stau (adica atunci cand nu ma convinge niciun hotel in mod categoric), aleg unul dintre lanturile mari: pe astea macar le cunosc, au cam aceleasi standarde peste tot in lume, n-am surprize. Iar cand am vazut ca asta e si la 3 minute de mers pe jos de aeroport, am apasat fara sa ma mai gandesc prea mult butonul “I’ll reserve”.

Intre Galeao si Santos Dumont sunt vreo 20 km, care pot fi parcursi fie cu autobuzul, fie cu taxiul. Al doilea costa vreo 20 euro daca-l iei din fata terminalului sau vreo 30 daca folosesti cabina Radiotaxi din aeroport, in timp ce autobuzul (un autocar, de fapt, cu scaune confortabile si aer conditionat) te usureaza numai de R$14, adica mai putin de 4 euro, si face cam cu o jumatate de ora mai mult decat taxiul, adica o ora. Autobuze sunt doua: 2101 (pe care nu l-am vazut, da’ ma gandesc ca o avea si el statie pe undeva pe-aici) si 2145. Cu asta merg, rontaind biscuiti in timp ce prin fata ochilor imi defileaza bucati de oras. Nu-s in stare sa definesc ce prima impresie imi provoaca, ma atrage si ma respinge in acelasi timp. Sunt zone care arata bine si zone de o saracie infioratoare, bulevarde largi si trotuare murdare, iar deasupra tuturor un miros dulce de tropice pe care l-am simtit in secunda in care am iesit din aeroport.

De la hotel iau un taxi pana la Largo da Carioca, de unde pleaca Bondinho, vechiul tramvai care urca in Santa Teresa. E un drum de numai un kilometru si jumatate, suntem in centrul orasului, dar sunt sfatuit sa nu merg pe jos. Ooookaaay.

“Vechiul tramvai” e o figura de stil: doar ruta e veche, fiind singura ramasa in tot orasul; vagoanele au fost reparate si vopsite intr-un chicken yellow vesel dupa ce unul a deraiat in 2011 si a omorat cativa oameni, linia a fost refacuta, iar acum e mai mult obiectiv turistic decat mijloc de transport. De unde si pretul – 20 de reali, adica vreo 5 euro si jumatate. Pret pe care eu nu-l platesc, pentru ca vatmanul/controlorul/vanzatorul de bilete/ce-o fi fost el deschide bariera peronului si imi face semn sa urc. N-am inteles de ce, da’ nici nu stau sa intreb, ca doar nu-s prost. Doar mormai un “obrigado”, pentru eventualitatea in care am fost confundat cu un bastinas, care poate are alt regim de transport decat turistii. Nici pana in ziua de azi n-am reusit sa gasesc o explicatie clara pentru gestul omului, dar sa fie primit.

Tramvaiul, cu un singur vagon, trece zglobiu – cam prea zglobiu, ma gandesc, avand in vedere cum arata infrastructura – peste apeductul Carioca (caruia localnicii ii spun Arcos da Lapa, poate si din cauza ca e in cartierul Lapa si are multe, multe arcade), dupa care incepe sa urce incetisor pe stradutele inguste si intortocheate din Santa Teresa. Casele de aici nu arata rau, dar printre copaci se vad in departare, pe dealurile din jur, celebrele favelas ca niste mormane de cutii de chibrituri puse de-a valma unele peste celelalte.

O aglomerare de-asta in care nu inteleg cum pot trai oamenii sta chiar intre mine si blocurile inalte de pe tarmul golfului Guanabara, o observ dupa ce cobor la Largo do Curvelo si incep sa fotografiez panorama care se desfasoara in jurul Santei Teresa. Cafeniul ei contrasteaza vizibil cu albul cladirilor “normale” din spate; e o priveliste sumbra si, oricate filme si fotografii ai fi vazut inainte pe tema asta, socanta. Simt impulsul de a merge pana acolo, s-o vad din interior, sa umblu pe stradutele alea care nu par a avea mai mult de un metru latime si sa beau o bere la o carciuma mai mult ca sigur clandestina, dar stiu ca trebuie sa ma abtin: riscul de a nu mai iesi vreodata de acolo e real, mai ales cand umbli de unul singur si cand nu stii exact unde mergi.

Exista tururi organizate in asa-numitele “favele pacificate”, dar nu prea ma atrage ideea de a merge intr-un fel de “muzeu al satului” in care traiesc niste oameni la care vin alti oameni sa se uite ca la zoo. Cel mult as fi as fi mers cu un localnic dintre cei care ofera tururi private pe viator sau vayable, daca as fi stat mai multe zile. Altfel, prefer the real thing or nothing. Deci nothing, de data asta. Urc in schimb cateva sute de metri pana la Parque das Ruinas, un fel de galerie de arta outdoor, inventata pe ruinele unui vechi conac. Arata interesant, exista si un barulet in parc pentru eventualitatea in care vrei sa te rehidratezi, iar orasul se vede frumos de aici. S-ar vedea si mai frumos daca si vremea ar fi mai prietenoasa. Capatana de Zahar e cu capatana in nori, ceea ce intareste prognoza nu tocmai vesela anuntata pentru zilele astea. Usor enervant, dar daca nici Cristo Redentor, care stim ca a potolit furtuna de pe Marea Galileei la ceva vreme dupa ce a transformat apa in vin, nu reuseste sa faca vizibil dealul pe care sta, e clar ca n-am de ales si trebuie sa ma impac cu ideea.

In mod normal, traseul de intoarcere ar trebui sa fie pe la treptele Selaron, iar daca ajungi prin zona sa ai grija “sa faci ce zice popa, nu ce face popa”, dupa cum suna vorba aia tampita din batrani. Acum insa popa simte ca-l cam ajunge oboseala si ca moare de foame, asa ca se intoarce in centru tot cu tramvaiul. Si tot fara bilet. Plus ca in curand se insereaza, plus ca am vazut fotografii ale scarilor si nu m-au dat pe spate intr-atat incat sa-mi doresc neaparat sa le cunosc personal, plus ca vreau sa ma mai minunez un pic in fata ozeneului asta piramidal de beton caruia bastinasii ii spun “catedrala”.

Dupa care ma instalez la prima terasa pe care o vad in fata ochilor (si ar fi fost culmea sa n-o vad, la cat de mare si de galbena e – cred ca le place tare mult brazilienilor culoarea asta), ca sa bag in mine urgent o feijoada si o bere. Cu glicemia readusa la nivelul normal, pot sa privesc cu alti ochi cladirile din jur si oamenii care se plimba prin Piata Alagoas.
Feijoada asta e a doua dovada ca brazilienii sunt un fel de moldoveni (prima dovada e limba, care e un fel de moldoveneasca a spaniolei). In esenta, e vorba de fasole cu carne. Si cu carnati. Si cu orez alaturi, ca sa avem totusi si ceva care sa ne arate ca suntem la Rio, nu la Barlad.

Mancatorul de fasole din mine se declara satisfacut si se taraste agale spre hotel. Ma gandesc ca am facut suficiente chestii pentru o singura zi.

Scris de | 2017-07-08T13:44:44+00:00 8 Iulie 2017|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger