America de Sud (IV): un pic cam prea multa apa

Pret de o secunda am avut senzatia ca am calculat ceva gresit si ca ma aflu in portul Rio de Janeiro, nu in aeroport: apa e la 20 de metri de mine si aproximativ la acelasi nivel cu pista de pe care urmeaza sa decolez. Misto pentru hidroavioane, sunt sigur, dar daca un betiv cu o salupa “pierde controlul volanului”, cum ar zice un comunicat de la politia rutiera, si intra acum peste bucatica aia hasurata, eu ce fac, in afara de poze?
Si pentru ca un lucru care incepe ciudat n-are cum sa nu continue la fel, in Sao Paulo pista e un fel de strada aflata doar un pic mai sus decat aia pe care circula masinile. Nu m-ar mira sa se intalneasca putin mai incolo, la un semafor, ceva.
In rest, zborurile sunt complet banale si scurte, de nici o ora fiecare, abia apuc sa pun geana pe geana.

Intre aeroportul din Curitiba (se pronunta “curiciba” – ti-am zis ca stiu portugheza) si Rodoviaria, adica autogara, sunt vreo 15 km, pentru care autobuzele “Aeroporto Executivo” au nevoie de o jumatate de ora si de 15R$. Autobuzele normale au nevoie de mai putini bani, dar de mai mult timp si nici n-au aer conditionat, deci câh.
Autogara e fascinanta, nu cred ca exista chestii de genul asta in Europa: are enspe mii de peroane, in orice moment vin sau pleaca zeci de autobuze, soferii dau niste probe de virtuozitate spectaculoase, nu stiu cum de nu-si innoada masinile unele de altele in timp ce fac manevre, si totul se petrece – surprinzator, as zice – intr-un mod extrem de organizat.
Stiu ca am mai scris despre autobuze, dar ma vad nevoit sa reiau subiectul, pentru ca industria asta e atat de importanta pe continentul sud-american incat daca ajungi pe aici aproape inevitabil o sa te atingi de ea.
Cand vorbim de autobuze, nu-ti imagina rata Mizil – Titu sau sicriele pe roti care transporta glanetasi de la Pandele el la Pandele ea, adica din Voluntari in Bucuresti. Vorbim de niste autocare mari, curate si super-confortabile, de la care cred ca ar trebui sa ia multe lectii agentiile care ii pacalesc pe romanasi sa mearga “mai ieftin” in Bulgaria sau Turcia. Am zis “cred” pentru ca nu stiu cum arata alea romanesti, n-a reusit nimeni sa ma prosteasca sa ma urc intr-unul. Le-am vazut insa pe astea de peste ocean si sunt convins ca n-au echivalent in Europa. Locurile sunt impartite pe clase: convencional (alea obisnuite, care se rabateaza un pic), semi-cama (sau executivo, la brazilieni) – mai largi, mai comode si cu un unghi de rabatare de 140 sau 160 de grade, si cama (sau leito), care se transforma in pat, sa stai si tu relaxat de-a lungul celor 6, 8, 10 sau cate ore ai tu de mers. 17, daca mergi de la Asuncion la Buenos Aires. Sau 22 daca mergi de la Buenos Aires la El Calafate. Pe curse de-astea lungi, de noapte, primesti pernuta si paturica (a doua e foarte utila, ca soferii au tendinta sa dea aerul conditionat la minimum, nu stiu ce-i in capul lor), iar la clasa cama ai parte si de mancare si ceva de baut, sa fie bine. Unele companii au tv individual, altele au internet, daca nu stii pe care s-o alegi, te duci in autogara si te uiti o jumatate de ora la autocarele care vin si pleaca – vezi si tu care iti plac mai mult si cu alea mergi. Numa’ ca-i posibil sa nu poti chiar atunci-atunci, ca bastinasii (si turistii) se dau cu autobuzul in draci si e posibil sa nu gasesti bilete de pe-o ora pe alta, mai ales in sezon.
Diferenta de pret dintre semi-cama si cama nu-i foarte mare (preturile oricum sunt mici), e lipsit de sens sa iei vreodata altceva decat cea mai de sus clasa disponibila pe cursa care te intereseaza. Pe scurt, semi-cama e un fel de premium economy (dar parca mai comod), iar cama un business class normal (adica nu chiar biz-ul de pe A380-urile lu’ Emirates, ca ala e altceva). Iar comparatia nu-i chiar aiurea, ca pana si masurile de securitate sunt aproape ca la zboruri; de exemplu, daca destinatia e in alt stat al Braziliei, pe bilet sunt trecute numele si numarul documentului, pe care ti le verifica tot felul de oameni de o mie de ori, si inca foarte atent: mai intai tanti de la casa (daca ti-ai facut rezervarea pe net, caz in care trebuie sa te prezinti cu voucher-ul ca sa-ti dea un bilet in loc), apoi nenea din sala de asteptare din autogara (n-ai bilet – n-ai acces in spatiul respectiv, singurul de unde poti ajunge pe peron; asta cel putin in Curitiba – in alte autogari mai mici e mai lejer), apoi nea soferul, ca sa te lase sa urci in masina lui. Spre comparatie, in aeroport pe cursele interne abia daca se uita cineva la pasaportul tau; ba chiar in Sao Paolo, azi la pranz, nici n-am apucat sa-l deschid si tipa de la boarding mi-a facut semn sa trec. Super-controalele astea fac insa ca autobuzele sa fie un mijloc de transport foarte sigur. Alt avantaj al mersului cu autobuzul e ca, daca vrei sa te fatzai de colo-colo, impusti doi iepuri dintr-un foc: mergi si dormi simultan, deci economisesti nu doar bani, ci si timp, chestie foarte importanta in conditiile distantelor imense de pe continentul asta. Ajungi dimineata la destinatie fresh, sari direct intr-o carciuma pentru mic-dejun, apoi te apuci de vizita.

Exact asa fac si eu acum: autobuzul pleaca la 9:30 seara, ajunge in Foz do Iguacu a doua zi la 7 si ceva dimineata.
Inainte de imbarcare am insa o paranteza de cateva ore pe care mi-o petrec, asa cum ii sta bine unei #pitziabroad, la un mall din apropiere pe care l-am dibuit rapid. Shopping Estação se numeste el, si asta pentru ca e construit intr-o fosta statie de cale ferata. Ba are chiar si un tren inauntru. Aflu ca-i cel mai mare mall din Curitiba, ceea ce se traduce intr-un element cu adevarat important la ora asta: un food court imens.
Cu suficient lest in cala, dorm neintors pe tot parcursul celor 600 de kilometri care ma despart de oraselul aflat exact in locul in care se intalnesc Brazilia, Argentina si Paraguayul.

“Oraselul” e cam impropriu spus, pentru ca are, totusi, vreo 200.000 de locuitori. Dar pentru ca nimeni nu-si bate capul sa-l viziteze, punctul principal de atractie fiind la aproape 30 km distanta, tot ce vad din el are cel mult dimensiunea unui orasel. De altfel, cand ajungi in autogara internationala, ai senzatia ca esti undeva pe la periferia unei comune, atat de multe cladiri vezi in jur. De fapt, esti exact in mijlocul orasului. De acolo iei un autobuz din asta local care te duce pana la TTU (Terminal de Transporte Urbano), intr-o zona ceva mai populata, dar care de data asta chiar e la periferie, in sensul ca la 3-400 de metri distanta e raul Parana, adica frontiera tarii. Pentru ca mai locuiesc niste oameni in blocurile din jur, gasesti unde sa bei o cafea inainte sa-i dai 4 lei soferului de pe autobuzul 120 ca sa te duca pana la cascade. Ieftin ca tot ce inseamna transport local in Brazilia, dar legea compensatiei intervine o jumatate de ora mai tarziu, cand platesti intrarea in Parcul National Iguacu: R$53 biletul plus R$10 transportul (ca te duce cu autobuzul pana aproape de cataratas, adica vreo 10 km) plus R$1.30 ceva contributie la un fond de conservare a zonei egal 17 euro. Nu-i neaparat mult, dar daca ai fi brazilian ai plati doar 10.

Iti trece insa repede nemultumirea ca esti discriminat in momentul in care dai cu ochii de primul grup de cascade. Apoi de urmatorul. Si de urmatorul. In total, peste 150 de cascade (cand debitul apei scade se fac aproape 300) se insira, fie grupate, fie mai rasfirate, pe cei aproape 3 kilometri cat are zidul de bazalt care s-a fracturat aici cu niste zeci de mii de ani in urma. Desi termenul general folosit e “cascada Iguazu/Iguacu”, corect e “sistem de cascade” – cel mai mare din lume, ca lungime. Cea mai mare cascada (neintrerupta, cum ar veni) e Victoria.
A inceput sa ploua, cand maruntel si enervant, cand mai tare si enervant, dar o ignor si imi continui drumul pe potecuta care urmareste malul raului.

Majoritatea cascadelor sunt pe teritoriul Argentinei, iar argentinienii au construit si o punte care ajunge chiar pana aproape de marginea cascadei principale, dar cea mai buna perspectiva o ai de pe partea braziliana. In Argentina ai cataractele sub tine, dar nu le poti vedea cum le vezi de aici. Probabil ca, totusi, pentru o experienta completa ar trebui sa mergi pe ambele parti ale raului. Nici nu-i greu, exista nenumarate autobuze care te trec intr-o ora granita din Foz do Iguacu in Puerto Iguazu.

Privelistea e magnifica, intelegi de ce candva oamenii se asezau in genunchi si construiau legende despre zei atunci cand vedeau astfel de monumente. De altfel, daca nu stiai, cascada a aparut atunci cand un zeu s-a enervat si a dat in stanci cu pumnul sau ceva, pentru ca o sateanca din zona, Naipi pe numele ei, a refuzat sa se marite cu el si a fugit pe rau in jos cu un baietas din cartier pe care il iubea si care avea o canoe.
Ultima cascada la care ajung e si cea mai mare: aproape jumatate din cei 5500 mc/s cat are azi tot raul Parana (normalul e 1500 mc/s, dar a plouat mult in ultimele saptamani) curg prin Devil’s Throat, unde se prabusesc de la o inaltime 80 de metri producand o coloana uriasa de vapori. Chiar langa marginea ei e o platforma multietajata, cu lifturi si cu un magazinas din care iti poti cumpara suveniruri sau – foarte important – pelerine de ploaie, stropita de apa care urla la doar cativa metri distanta.

Ceva mai jos, o punte de beton duce pana in mijlocul cataractelor, de unde le poti vedea cum se inalta in jurul tau in timp ce tuna si fierb. Degeaba povestesc, doar propriile simturi iti pot construi, de la fata locului, o imagine intreaga. Sheer force and beauty of nature.

Tehnic vorbind, am trecut frontiera, sunt in Argentina.
Sunt inconjurat din trei parti de cascade, ceata e adusa de vant intr-un val continuu, sub mine e raul, de sus curge ploaia. Eu am un zambet intins pe fata, dar pentru batranul meu Canon pare a fi prea mult, desi am incercat sa-l protejez cu o punga de plastic: mai reuseste sa faca fotografia asta, apoi refuza sa focuseze si imediat dupa aia imi zice sa-l las in pace, ca el a facut buba Err 99 si nu mai poate munci.

Il inchid, ii scot bateria, il bag sub pelerina si aleg cu el pana in restaurantul de sus, unde il dezasamblez si il sterg, printre milioane de “fuck”-uri care probabil ii nelinistesc un pic pe oamenii de la masa vecina. Way too late – ma conving cateva ore mai tarziu, cand s-a uscat tot ce era de uscat si indraznesc sa-i montez celalalt obiectiv. Nu-i mort, dar e in coma si doar un service specializat l-ar mai putea resuscita (if ever), ceea ce stiu ca-i aproape exclus sa se intample pana ma intorc acasa. Ma apuc sa caut reprezentante Canon pe traseul din zilele urmatoare, dar mai bag si un milion suplimentar de “fuck”-uri, preventiv. S-ar putea ca o vreme sa ramanem doar cu povestile, fara cine-stie-ce fotografii.

Scris de | 2017-07-12T12:51:54+00:00 12 Iulie 2017|DRUMURI|2 comentarii

2 Comments

  1. Costica 12 Iulie 2017 at 4:53 PM - Reply

    A sign to cross into full frame weather sealed body realm maybe?

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger