America de sud (IX): dincolo de Anzi, in sens invers

Faliile tectonice au stat cuminti, dar ma zguduie panoul “departures” din aeroport. Cursa e programata sa decoleze la 8:20, dar la ora 7 nu-i nici urma de ea in lista, desi sunt afisate zboruri pana spre pranz. What the…? Nu m-as ingrijora prea tare daca ar fi doar zborul asta, dar in Sao Paulo ma asteapta altul care sa ma duca peste ocean; daca-l pierd pe ala, ajung un fel de sinistrat. Ma vad obligat sa incalc prima regula a fuel dumping-ului, aia care spune sa reduci la minimum interactiunea cu angajatii companiei aeriene. Stiu ca riscul e mare, cu atat mai mult cu cat in situatii de genul asta intervin oameni din esalonul superior, care-s mai bine pregatiti, dar n-am de ales. Din fericire, o nota inclusa undeva in detaliile biletului – alea pe care pasagerul obisnuit nu le poate vedea decat daca sapa adanc (si nici atunci chiar pe toate), caz in care oricum nu mai e un pasager obisnuit – il impiedica pe agentul LAN sa descopere prea multe dincolo de segmentul lui. Mi-o si spune, pe un ton natural care arata ca asta se intampla in mod normal in interlining-ul cu operatorii chinezi (bine de stiut), dupa care ma intreaba senin “Pai n-ati aflat? Zborul s-a amanat pana la ora 13”. “De unde […] sa fi aflat?”. In gand, punctele de suspensie au fost inlocuite de cateva obscenitati inseriate, ca una singura nu era de-ajuns. “V-am trimis un mail”. Imi vine sa-l bat. Ok, e posibil sa nu stii ca ma costa 10 – da, zece – euro si ceva fiecare megabyte in roaming aici, ca are Vodafone niste baieti care traverseaza oceanul inot ca sa mi-i aduca in spate unul cate unul, e posibil chiar nici sa nu-ti poata trece prin cap o asemenea enormitate, dar de sms-uri n-ati auzit pe la voi prin companie? Ma rog, what’s done is done, n-are sens sa ma cert cu omul, mai ales ca abia mi-a fugit musca de pe caciula. Ramane insa problema ca zborul pana in Sao Paulo dureaza aproape 5 ore, iar cu intarzierea asta ajunge cam la limita pentru a-l prinde pe urmatorul. “No worries”, imi zice la fel de zambitor ca la inceput in timp ce-mi inmaneaza un card, sa am de mancat si de baut in orele urmatoare, “ajungem la timp”.
Si chiar ajungem. Atat doar ca mie mi-a aparut o problema care nu-i prevazuta de legi si regulamente, ca asta-i lumea de cacat in care traim: dupa ce n-am fumat 12 ore (5 in zbor + 7 intr-un aeroport care n-are nici macar o cutiuta de-aia infecta de sticla, ca la maimute) si avand in fata inca un zbor de 11 ore si jumatate, devine important sa-mi ofer o bucurie, in ciuda propagandei mincinoase care ne transforma pe noi, astia, intr-un soi de proscrisi. #fumezsiimiplace, asadar #fuckoff. Drept urmare, dupa ce ii zambesc iar frumos fetei de la check-in ca sa-mi dea loc la geam, efectuez cea mai rapida iesire/intrare din/intr-o tara, ever.

Stiu de data trecuta ca evacuarea din aeroportul Guarulhos e lunga, in principal din cauza unui coridor in zig-zag care transforma o sala de cateva zeci de metri intr-un traseu de cateva sute, asa ca incerc o scurtatura: ma duc la primul ghiseu de frontiera de pe traseul de iesire din tara si il abordez direct pe tinerelul care-l ocupa: “Uite, asta e boarding pass-ul meu, mai am vreo 45 de minute la dispozitie, vreau sa fumez, ma lasi sa trec pe-aici?”. Rade, semn ca imi intelege problema (ahaaa, we’re brothers, deci!), dar imi explica aprope ca si cum s-ar scuza ca nu poate, el are doar stampila de iesire. Inteleg, nu-i problema, stai linistit, are sens ce zici. “Daaa’… un traseu mai scurt decat ala clasic exista?”, il intreb mai mult ca sa ma aflu in treaba, convins ca o sa-mi spuna ca n-avem nici de-astea. Surpriza emisiunii: omul se ridica de pe scaun, ii face semn unui pasager care se apropia sa se duca la ghiseul vecin, blocheaza cu banda aia elastica accesul la al lui, ma ia de brat si imi zice (ca intre brothers, gen) “let’s go this way”.

Doua viraje, un lift, o vorba spusa unui coleg de pe fluxul de intrari, o strangere de mana si iata-ma-s, mamuca, in fata aeroportului, cu tigara aprinsa si chiar si cu un pahar de cafea in mana, ca nu era coada. 25 de minute mai tarziu ies iar din Brazilia, ajung la imbarcare cam in momentul in care se pregateau fetele sa strige dupa mine prin aeroport, ma trantesc pe scaun, astept sa-mi dea cineva ceva de mancare si un pahar cu vin, apoi adorm. Cam asta a fost.

9000 de mile in aer si 5000 km pe sosea. 5 tari, ca n-o pun la socoteala si pe cea de tranzit.

E un continent frumos America de Sud, o sa ma intorc. Am vazut, oricum, foarte putin din el. Chiar si din tarile pe care le-am traversat acum am cunoscut doar fragmente. Mai am de mers in sud, pana in capatul inghetat al Argentinei, de unde sa trec in Chile si sa iau fasia aia de pamant incet, trecand prin podgorii, pana sus, unde e un pustiu de nisip si sare si unde stelele se vad ca nicaieri altundeva. Va trebui sa inteleg ce-i cu Uruguayul ala. Va trebui sa vad Rio si intr-o zi senina, dupa care sa umblu prin cealalta Brazilie, cea de nord, pe un Amazon care deschide mai departe si alte tari pe care acum nu le-am atins.
Si va trebui sa ma intorc in Buenos Aires.
A ramas in mine ceva din orasul asta. Nu-i perfect, e intr-o tara care nu-i perfecta, dar m-a cucerit. Nu stiu cu ce, dar in definitiv niciodata nu stim exact cu ce suntem cuceriti. Cu aspectul lui, cu melancolia lui, cu dansul lui, cu bucuria lui, cu oamenii lui, cu mancarea lui, cu vinul lui, cu aerul lui bun (pun intended). Sunt by default intr-o continua cautare a unui punct de pe harta in care sa raman pentru a scapa de Romania asta prea plina de romanasi, iar Buenos Aires mi-a aparut ca un loc pe tiparul meu, unul dintre putinele pe care le-am intalnit pana acum. La fel ca Madridul, daca ar fi sa dau ca exemplu un oras european.

Brazilia? Nope. Interesting to discover, dar la livability sta prost in clasamentul meu, cum am mai zis. Primeste nota mai mare decat Paraguayul, e drept, dar asta nu-i nici greu, nici suficient.
E foarte verde, inclusiv in orase, ceea ce-i frumos. Oamenii pe care i-am intalnit au fost ok, iar brazilienii in general par ca stiu sa se bucure – ceea ce iar e frumos. E o tara cu multe bucati care merita timpul oricui (ar fi si culmea sa n-aiba multe, la cat de mare e). Dar are si multe, parca prea multe, bucati care ma resping. Si o clima cam prea umeda pentru gustul meu. Si da, o limba cu care nu ma impac, in ciuda aparentelor.

In schimb, Chile e un spectacol. Al naturii, in primul rand. Datorita formei si pozitiei geografice, aproape oriunde i-ai trasa o “sectiune” transversala ai, pe o distanta de nici 200 de km, munti cu varfurile acoperite de zapada, dealuri si vai colorate in verde, apoi apele oceanului. In plus, cred ca e una dintre foarte putinele tari in care te poti plimba in aceeasi zi in desert si pe un ghetar (poate doar in Statele Unite sa mai fie posibil asa ceva, pentru ca au Alaska): cel mai rapid zbor intre Iquique si Punta Arenas face mai putin de 7 ore. Cu o oprire mai lunga in Santiago, cat sa urci intr-o masina si sa dai o fuga pana la o podgorie din apropiere ca sa bei un pahar de vin, poti adauga si climatul mediteraneean pe lista celor pe care le traversezi de dimineata pana seara. Chiar mi-ar placea sa incerc chestia asta.
Intr-o anumita masura, peisajul chilian se regaseste in oglinda si de cealalta parte a Anzilor, in Argentina. Chile are insa vulcani si desert. Plus Insula Pastelui, care-i dintr-un alt film. Problema e ca are si cutremure, ceea ce-i foarte enervant.

Search Hotels

Destination
Check-in date
Check-out date

Argentina e in avantaj insa la capitolul “peisaj uman”, pentru ca cel din Chile pare a avea mai putine influente europene, filonul nativ e mult mai pronuntat – ceea ce nu-i face deloc pe oameni sa fie mai putin amabili si prietenosi, doar esteticii ii dauneaza (in special celei feminine). De cealalta parte, Chile e o tara ceva mai dezvoltata si mai stabila, parca are politicieni mai putin zbuciumati. Interesant e ca-i aproximativ la egalitate cu Romania (putin mai in fata, totusi) in aproape orice statistica te-ai uita. Castiga insa net in fata Romaniei prin faptul ca nu-i populata cu romani, lol. Si preturile sunt in general mai mici, chiar daca usor peste cele ale vecinilor. De altfel, vorbim de un continent ieftin de vizitat (cel putin in zona asta – desi am dubii ca in nord lucrurile ar sta altfel). Exceptand biletele de avion pana aici, care in mod normal costa cateva sute bune de euro (dar pentru asta exista Awayze, ca sa le cumparam cand costa mai putin), cam totul e la nivel “budget”. Doar in “hotspot-urile” braziliene preturile sunt un pic mai mari, dar nici macar acolo nu-s de speriat. 


Hotelurile sunt cam cu 25% (am estimat eu, fara sa stau sa fac excel-uri) mai ieftine decat echivalentele lor din Europa; sa gasesti in Buenos Aires, la doi pasi de centru, o camera intr-un hotel de 4 stele cu 46 de euro nu-i ceva nemaivazut. Pentru o calatorie de 1300 km cu autocarul la “pemium economy” de la Asuncion la Buenos Aires scoti din buzunar vreo 50 de euro. Mancarea are uneori preturi absurd de mici. Bineinteles, daca tii mortis sa spargi 150-200 de euro pentru o cina, ai unde; dar daca te comporti normal (si mai ales daca te iei dupa localnici, ca oricum ei stiu mai bine), nici nu simti ca scoti bani din buzunar. Berea, vinul si tigarile sunt si ele ieftine – iar vinurile argentiniene si cele chiliene merita incercate indelung.

Bottom line, o bucata de lume pe care-i pacat sa n-o descoperi in viata asta – mai ales Chile si Argentina, intre care azi mi-ar fi greu sa aleg. Cred ca trebuie sa le mai testez pe amandoua. De cateva ori.

Scris de | 2017-08-05T23:51:23+00:00 24 Iulie 2017|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger