America de Sud (V): la tara, la Asuncion

Nu ti-am povestit inca despre Vientiane, dar vad multe asemanari intre capitala Laosului si Asuncion: ambele sunt aflate chiar pe granita; ambele au la sud tari mai mari, mai frumoase si mai dezvoltate; ambele sunt pline de praf; ambele au autobuze fabricate in urma cu minimum 30 de ani; si – cumva nu ma pot abtine sa nu remarc – ambele sunt in tari in care socialismul si-a facut de cap timp de j’de ani. Lucru care, de altfel, explica unele dintre chestiile de mai sus.
Asuncion are, totusi, mai mult asfalt – I give ’em that. Si chiar si niste zone moderne si mai curate, cum sunt bulevardele General Jose Gervasio Artigas (un mare om) si Aviadores del Chaco. Cum ai facut insa dreapta pe stradute, s-a pleostit atmosfera. Si ramane asa inclusiv in centru. Si hai, ca pe cladiri s-ar putea da rapid o mana de var, iar gunoaiele de pe jos s-ar putea strange. Problema cetatenilor care populeaza perimetrul e insa mai greu de rezolvat: sunt saraci si se vede. In cazul unora, chiar ai senzatia ca singura lor avere e gentuta de lemn in care tin un termos si un pahar plin cu yerba mate din care tot sorb cu paiul (nu pai de plastic, nu te gandi! pai din metal cu lemn sculptat, fitze) de dimineata pana seara si poate si in continuare. By the way, angrenajul asta pare a fi un soi de port popular, doi din cinci il cara dupa ei peste tot. Pe mine m-ar scoate din minti sa tin chestia aia in mana toata ziua.

Din cauza numarului marisor de oameni incruntati si de multe ori cersetori (e drept, totusi, ca nu mi s-au parut agresivi, da’ poate ca si infatisarea ma ajuta la chestia asta, nu stiu daca-s la fel de cuminti cand vad, de exemplu, o femeie singura la ceas de seara), stradutele in panta care duc spre fluviu n-ar parea foarte sigure nici ziua, daca prezenta politiei in zona n-ar fi masiva. Din fericire, sunt multe cladiri guvernamentale in zona – unele indeplinind, de altfel, si rolul de principale obiective turistice, ca prea multe “tinte” pentru aparatul de fotografiat oricum nu exista (nu ca ar mai conta pentru mine acum). Chiar si langa ele insa, la doi pasi de parcul (dragutel) de pe faleza, vezi cocioabe facute din carton si tabla, cu tzanci murdari alergand dupa o fosta minge.

Ca sa ajungi in Asuncion ai vreo trei optiuni, dintre care una e foarte scumpa: din cauza ca putine companii zboara spre aeroportul de aici, preturile sunt mari spre foarte mari (iaca inca o asemanare cu Vientiane). Mai raman doua: cu autocarul din Foz do Iguacu sau cu autocarul din Argentina. Cu autocarul dinspre Bolivia nu prea se poate, ca soselele spre zona aia sunt foarte proaste sau inexistente. Ma rog, daca vrei sa traiesti aventuros, poti incerca. S-ar putea sa faci doua zile de la Salta pana la Asuncion (daca nu ploua) si sa te intepe un tantar cu Dengue pe parcurs, da’ ai zis ca vrei aventura.
Eu n-am vrut. Si n-am vrut nici sa ma trambalez pana in Ciudad del Este, desi teoretic de acolo ai mai multe optiuni si, in plus, ai ocazia sa treci o frontiera pe jos, daca nu te deranjeaza sa parcurgi ca pieton podul care leaga cele doua tari. Din nou, asta-i o varianta pentru aventurierul care zace in tine, pentru ca zona cu pricina nu-i chiar cea mai prietenoasa, ca sa folosesc un eufemism. Ma rog, poti evita contactele prea apropiate cu localnicii care isi doresc bunurile tale trecand dincolo cu taxiul sau cu un autobuz local, dar care-ar mai fi farmecul? A propos de Ciudad del Este, trebuie sa recunoastem ca-i un nume extrem de inspirat, avand in vedere ca orasul se afla in – ai ghicit! – estul tarii; ma intreb ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost cucerit definitiv de Brazilia intr-un razboi (eventual in ala din 1864, pentru ca, poate nu stiai, Paraguayul a avut in perioada aia un sef atat de inteligent incat a declarat simultan razboi Braziliei, Argentinei si Uruguayului).
Am preferat sa merg de la Foz do Iguacu la Asuncion direct, pentru ca 1) in Ciudad del Este n-ai nimic de facut in afara de a cumpara un ceas fake, un telefon fake, o haina fake sau orice altceva fake; 2) mi-era lene sa ma car cu toate alea in spate de colo-colo, 3) ploua, si mai ales 4) ma aflam in imposibilitatea de a ma deplasa pe jos pe distante mai mari de 100 de metri dupa ce am mancat la Churrascaria do Gaucho.
Churrascariile astea sunt ca fermele in care sunt indopate ratele cu graunte, atata doar ca in loc de rate sunt oameni, iar in loc de graunte e carne. Multa, multa carne. Si tot felul de garnituri, legume si fructe, bineinteles, dar in principal carne. Sistemul functioneaza asa: dai 28 de reali, iti iei o farfurie, treci pe la bufet si ti-o umpli, dupa ce o golesti n-ai decat sa ti-o mai umpli si tot asa. Da’ cu un pic de grija, va rugam, pentru ca printre mese trec periodic (adica des) niste oameni cu tepuse in care sunt infipte alte diverse soiuri de carne abia luate de pe foc, din care esti imbiat sa bagi in tine. Alcoolul nu face parte din program, se plateste separat. Iti zic, dupa o zi de umblat pe coclauri, timp in care ai rontait maximum doi biscuiti si doua tigari, chestia asta se potriveste la fix. Si e si usor de gasit – pe o strada langa statia de autobuze locale (TTU, ti-am mai zis despre ea).
Dupa savarsirea faptei, te duci undeva sa te tolanesti in pat sau te duci altundeva sa te tolanesti in fotoliul din autocar, alte optiuni nu mai ai. Eu m-am dus altundeva, ca dimineata aveam chef sa vad ce-i cu Asuncionul ala.

Si am vazut.
Chiar de la inceput, autogara te intampina cu o atmosfera aparte. Ca sa nu te tin in suspans, imagineaza-ti un bazar. Unu’ mai mic, asa, dar bazar. Zeci de chiosculete in care se vand toate cacaturile, negustorasi ambulanti cu diverse chestii teoretic comestibile si – bineinteles! – cu yerba mate, cetateni cu papornite, agenti care incearca sa te convinga sa-ti cumperi urmatorul bilet prin ei (nu-i mai scump decat direct de la companie, presupun ca isi iau comisionul de la transportatori, asa ca poti folosi linistit un agent, mai ales ca poti sa-l bati la cap sa se uite pe ofertele tuturor; ca o paranteza, site-urile companiilor paraguayene nu prea merg – la brazilieni si la chilieni am putut sa cumpar biletele direct de pe site, la astia nu. Iar la argentinieni n-am vrut, o sa-ti explic de ce atunci cand ajung la ei si la minunatia lor de sistem de schimb valutar). Dar sa revenim la bazar. Asta din autogara, din care sa zicem ca scapi repede, nu e singurul: mai gasesti unul care ocupa o strada intreaga – in sensul ca oglinda autobuzului aproape atinge cosmeliile si marfurile – undeva pe drumul spre centru (sunt cateva autobuze care merg incolo, printre care 8, 28 si 38, ca sa fie usor de tinut minte). Daca scoti mana pe geam, poti sa iei fara probleme o palarie atarnata deasupra unei tarabe. Atat doar ca n-ai unde sa fugi cu ea: esti intr-un autobuz blocat in trafic. De ce n-or modifica traseul ca sa nu mai treaca pe strada aia, n-am inteles. Ca sa faca neaparat o ora in loc de 20 de minute, probabil. Si asta in conditiile in care vehiculele au fost fabricate, in mod categoric, inainte ca macar sa se inventeze aerul conditionat. Desigur, exista varianta de a merge cu taxiul, iar seara tarziu chiar e de preferat. Sunt destul de ieftine, dar important e sa-i explici conducatorului auto ca trebuie sa dea drumul la aparat, altfel se comporta cum stii ca se comporta creaturile astea. Nici daca pune aparatul nu poti fi 100% convins ca platesti pretul corect, dar macar te pastrezi intr-o marja acceptabila. Eu am ramas cu senzatia ca, automat, cam toti comerciantii de aici maresc pretul (care de multe ori nici nu e afisat) atunci cand vad un turist – si asta dupa ce am descoperit intr-o farmacie ca ar fi urmat sa platesc vreo 20 de euro pentru o crema de protectie solara si un dezinfectant de-ala de maini. Are you fuckin’ kidding me?! M-am dus pana afara, sa vad daca nu cumva intrasem din greseala in reprezentanta Lancome din Asuncion. Nu, nu intrasem. Si nici n-am mai intrat inapoi.
Mersul cu autobuzul prin interiorul localitatii, bineinteles la alte ore decat alea de varf, poate fi insa un obiectiv turistic in sine. Vorbesc serios: e o modalitate foarte la indemana sa-i vezi pe bastinasi in mediul lor, mai ales daca fizionomia nu te scoate in evidenta si nu-s preocupati sa se holbeze la tine. In plus, la RATA din Ascuncion (merge – Regia Autonoma de Transport din Asuncion) mai ai o chestie cool pe care o experimentezi: stii butoanele alea de pe stalpii din autobuz, pe care apesi ca sa-i semnalizezi soferului ca vrei sa cobori la prima, da? Ei bine, aici ai in locul lor o sfoara agatata dintr-o parte in alta, de care trebuie sa tragi. N-am reusit sa observ de care componenta a soferului e legat capatul semnalizator, dar de functionat, functioneaza.
In rest, oamenii sunt amabili si chiar timizi, mi s-a parut. Atat doar ca trebuie sa stii spaniola ca sa te intelegi cu ei, cam nimeni nu vorbeste engleza. Prea multi turisti nu par a fi pe-aici (am intalnit straini, dar pareau mai degraba din specia celor care au fugit din tara lor dintr-un motiv sau altul), asa ca esti privit cu o oarecare curiozitate, desi doar cu coada ochiului: cu exceptia cersetorilor, nu se baga nimeni in vorba cu tine. Daca o faci tu insa, iti raspund bucurosi (desi cu un soi de sfiala), mai ales cand vad ca incerci sa le vorbesti in limba lor desi vii dintr-o tara despre care n-au auzit probabil niciodata.

De vizitat, in Asuncion termini destul de repede: o iei din capatul centrului vechi, de la Pedrera (care nu-i o cladire spectaculoasa, de altfel), mergi aproximativ pe malul apei pana la palatul prezidential, urci un pic si faci stanga spre parlament, imediat alaturi e Cabildo, faci o pauza in parcul din fata, la cateva sute de metri e catedrala, tot prin apropiere se afla panteonul si teatrul, bei o cafea pe undeva si cu asta ai cam terminat. E timpul sa cauti un loc civilizat in care sa mananci. Carne, bineinteles, ca si paraguayenii se ocupa cu vaci si alte vegetale de genul asta. Preturile sunt mici, iar portiile mari. Daca ai sub 20 de ani nu poti bea alcool, dar ceva imi spune ca e doar o regula pur teoretica. Marijuana se cultiva in cantitati industriale (Paraguayul e cel mai mare producator din zona) si, pe cale de consecinta, e foarte ieftina, dar mai bine nu incerci, ca nu stii peste cine dai.

Shopping. Shopping?! Pai tu vii in Paraguay la shopping? Si be) m-ai vazut tu pe mine sa scriu despre shopping? Nu, dar las’ ca ma vezi acum, pentru ca de data asta situatia e un pic diferita: trebuie sa-mi iau o sapuniera care sa-mi permita in zilele urmatoare sa fac macar niste poze, daca de fotografii nu poate fi vorba. Aflu ca sunt cateva mall-uri in Asuncion, dintre care unul undeva prin est (sau sud-est) care am inteles ca-i cel mai ok dar unde n-am cum sa ajung fara sa-mi consum toata dupa-amiaza, si doua in centru. Bun, mergem la astea doua. Errr… reconfigurare traseu: primul la care ajung e aproximativ cat un Mega Image mai mare. Dar hei! Despre celalalt mall zice lumea ca e doar cu produse electronice, acolo trebuia sa merg de la bun inceput. Sau nu? Nu stiu ce sa zic. In primul rand ar trebui sa-mi cer scuze ca am folosit cuvantul “mall”: daca stii magazinul Victoria, ai inteles cam ce dimensiuni are. Iar prin sintagma “produse electronice”, comerciantul paraguayan se pare ca intelege exclusiv “telefoane”. Imagineaza-ti magazinul Victoria plin cu magazine mici-mici cu telefoane. Si cu magazine mici-mici cu huse de telefoane. Si atat. Dupa ce scanez de doua ori tot perimetrul si dupa ce ii trimit pe unii sa mai sape prin depozit, gasesc in total fix 3 (trei) aparate de fotografiat. Trei bucati, nu trei modele. Acum mai au doua.

Daca tot vorbim de shopping, afla ca moneda lor se cheama guarani. Pe bastinasi ii cheama tot guarani. Mie, daca mi-ar raspunde careva cand il intreb cat costa o cutie de scobitori “doi romani”, mi s-ar parea usor deranjant. Si scump, ma rog, dar asta-i o alta discutie. Pe ei nu-i deranjeaza. Well, poporul lor, treaba lor. Foarte dragut e insa ca, atunci cand nu vorbesc spaniola, vorbesc – ai ghicit! – guarani. Da, asa se cheama si limba lor. Au foarte multa imaginatie, cum ar veni.

La tara – adica la tara-la tara, nu in Asuncion la tara – peisajul e mai simpatic decat la oras. Mai ales daca te cazezi la o estancia de cateva sute sau mii de hectare unde poti sa alergi toata ziua calare dupa vaci si sa bagi un asado (echivalentul churrasco-ului brazilian despre care ti-am zis mai devreme) seara pe terasa. Si nici nu costa mult: 250000 de guarani (bani, nu oameni) pe zi la Estancia Santa Clara, de exemplu. Adica ceva mai putin decat la un b&b – e drept, foarte bun – din Asuncion unde ai doar mic-dejun, nu pensiune completa, si nici nu poti sa te dai cu calul. Sau cu tractorul.

Eu o sa ma dau in curand cu autobuzul, pana in Argentina.

Scris de | 2017-07-13T14:48:52+00:00 13 Iulie 2017|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger