America de Sud (VI): azul

Ceva imi place la orasul asta din prima. Nu stiu ce. O fi soarele de azi care straluceste fara sa te topeasca, or fi oamenii frumosi in care par a se impaca perfect tinuta europeana cu relaxarea sud-americana, mersul lor grabit si elegant in acelasi timp, o fi cerul asta pe fundalul caruia drapelele de pe cladiri ar deveni complet invizibile daca n-ar avea dunga aia alba pe mijloc.

Sunt in Buenos Aires, dupa un drum de 18 ore care mi-a cam pus rabdarea la incercare. Am dormit, am citit, am scris, am mancat, am baut, m-am uitat la pampasul care se scurgea prin fata geamului, dar toate doar in incinta, vorba unui banc celebru. E drept insa ca alternativa aeriana era de vreo 4 ori mai scumpa.
Autocarul a plecat din Asuncion dupa-amiaza, ca sa ajunga in dimineata asta la destinatie. Dupa o ora si ceva, din care o ora i-a luat sa iasa din oras, eram in frontiera. Daca atunci cand am intrat in Paraguay lucrurile s-au desfasurat in doi timpi si trei miscari, aici procedura e mai laborioasa. Pentru ca vamesii argentinieni sunt foarte grijulii cu marfurile pe care le introduci in tara lor, toata lumea trebuie sa coboare cu bagaje cu tot, pentru a le trece prin x-ray. Nimic spectaculos, pana la urma, doar ca situatia pare a se complica un pic atunci cand, jos, dau peste un grup de indivizi imbracati in ceva ce la prima vedere arata a uniforme, care ne abordeaza pe fiecare inca de pe scarile autocarului. Cel care ma ia pe mine in primire ma intreaba direct daca am in bagaj electronice, laptop, camera foto. “Da”, zic. “Aaaa, problema”, zice. Din pacate pentru el, a rostit cuvantul magic. Ding! Pe un vest-european/nord-american poate l-ar speria, dar cand vii din estul salbatic stii ca asta-i semnalul pentru o vrajeala menita sa scoata de la tine niste bani in schimbul unui ajutor de care n-ai nevoie. Maaai Vasilica, prima data cand am vazut eu chestia asta era acum 20 de ani si era facuta de romanasii mei altora. Iar asta nu-i uniforma, ci un rahat de salopeta cu benzi reflectorizante. “Problema”, insista el, incercand sa ma convinga intr-un amestec de engleza si spaniola ca vamesii argentieni nu ma lasa sa intru cu laptopul in tara daca n-am hartii, facturi, chestii. El fiind salvarea mea, bineinteles. Fugi, bai, de-aici, ca am toate hartiile din univers, n-ai vazut tu asa ceva. Dismissed!

Vasilica a ramas insa fara alte optiuni, ceilalti pasageri au fost preluati de tovarasii lui sau sunt localnici la care golaneala asta nu merge, asa ca stie ca trebuie sa se tina de mine. Ce nu stie e ca teapa e pe cale sa se produca in sens invers.
Estimez ca ar fi cam complicat sa fuga cu atata politie in jur si ca nu-i dispus sa-si taie definitiv craca de sub picioare (in definitiv, spera la un bacsis azi, plus ca probabil vrea sa mai poata face chestia asta si in zilele/lunile/deceniile urmatoare), asa ca il las pana la urma sa-mi ia rucsacul si sa-l piteasca inapoi in autocarul care trece frontiera si ne asteapta in partea cealalta. Preventiv, il urmaresc totusi cu coada ochiului. Dupa ce executa rapid operatiunea, se intoarce la mine si intinde mana sa-mi ia pasaportul, sa ma ajute si cu formalitatile astea. Hopa, pisi! Il blochez fara prea multa blandete: pe asta nu pune mana decat je si domnul din ghiseu care chiar e imbracat in uniforma si are si o stampiluta in mana. La ghiseul politiei de frontiera argentiniene nu se mai baga, ma lasa sa ma hlizesc in voie cu cele doua brunete care nu gasesc nicaieri viza pusa cu un minut in urma si isi dau coate in timp ce studiaza paginile pline cu stampile din diverse colturi de lume.

Urmeaza vama, deci scanarea bagajelor, deci momentul sa fac o criza, ca eu n-am bagaj. “Donde es mi mochila?!” il intreb rastit pe Vasilica, suficient de tare incat sa auda si vamesul care imi face semn sa intru in cladire. Mochila nu-i un animalut verisor cu chinchilla, cum ai putea crede, e rucsacul. “Mi mochila!!”, incep sa ridic vocea, cat sa par simultan isterizat si nervos ca, na, aveam un bagaj, asta mi l-a luat si nu stiu ce-a facut cu el, si acu’ nici nu mai pot sa intru aici la voi sa mi-l scanati, eu ce ma fac? Vasilica are ochii tot mai mari, pe modelul “taci, in pula mea, ca desi astia stiu ce se intampla, nu-i tocmai legal ce am facut si daca rezulta scandal poate mi-o fur, hai sa ne intelegem”, dar n-ai cum sa ma mai opresti, cabrón, am un spectacol de dus la capat. In nici doua minute, face stanga-mprejur si pleaca in pas alert din frontiera, numa’ sa scape. Baaaai, tu unde pleci? N-auzi ca am un spectacol de dus la capat? Ma duc dupa el strigand obsesiv acelasi “donde es mi mochilaaaa?!” pana cand un soldat mai mult ingrijorat decat amenintator striga la randul lui dupa mine “senor, senor!”. Cred ca ii era teama ca-l iau la bataie pe omulet, dincolo de faptul ca practic intram usor ilegal in tara pe care el trebuia s-o apere. Din spate vine si un vames, ii bag si lui povestea cu bagajul, ca poate n-a auzit-o, imi face semn sa ma linistesc, e ok daca trec prin scanner doar borseta, atat si totul e in regula, pot sa ma duc la autocar. Ceea ce si fac, multumesc. Imi pastrez moaca incruntata pana imi recuperez rucsacul care statea neatins la marginea calei, latru scurt ca sa indepartez un alt mohican care se apropiase incercand sa-mi sugereze sa-i dau, totusi, niste bani colegului care – nu-i asa? – a incercat sa ma ajute, ma tolanesc pe locul meu, imi desfac o bere si imi dau nota 10 pentru interpretare. Vasilica sta bosumflat pe o banca sau ceva, tragand dintr-o tigara si probabil injurandu-ma feroce in gand. Lasa, papushe, ca se putea si mai rau. Puteai sa faci ebola sau ciuma bubonica, iar de aia nu mai scapai.

De la Retiro, care-i autogara principala din Buenos Aires, iau rapid metroul pana in centru, sa beau o cafea si sa schimb niste bani in moneda locala. Am schimbat cativa dolari inainte sa plec din Asuncion, dar grosul aici trebuie sa-l efectuez, si iti explic imediat de ce.
Argentina a fost probabil singura tara care a reusit sa aiba simultan vreo cinci-sase cursuri de schimb valutar. Din cauza falimentului din 2001 si a problemelor conexe care au continuat s-o afecteze pana mai ieri (lipsa accesului la surse de finantare straine, lipsa increderii investitorilor, active blocate in strainatate etc. etc.), la un moment dat s-a trezit ca nu mai are aproximativ deloc moneda straina in conturi. Iar cu pesos degeaba te duci sa cumperi petrol, de exemplu, de la Qatar, ca au si ei hartie igienica in supermarket. Drept urmare, in disperare de cauza, pentru ca si populatia tindea sa-si tina banii in dolari ca sa-i protejeze de inflatie, guvernul argentinian a impus niste restrictii valutare de poveste: in primul rand, a stabilit un curs de schimb oficial care inevitabil n-avea nicio legatura cu realitatea economica, plus inca vreo cateva ceva mai mari, dar cam tot pe-acolo, cu destinatii precise: unul pentru exportatori, unul pentru tranzactiile pe burse straine, unul pentru bonuri de tezaur, unul pentru nu-stiu-ce. Apoi, conturile bancare in valuta au fost transformate in conturi in pesos, evident la cursul de schimb oficial; dureros. Exportatorii au capatat obligatia de a-si repatria in termen de o luna toata valuta obtinuta in strainatate, ca sa primeasca la schimb pesos; nimeni n-a mai avut voie sa cumpere valuta decat cu aprobare speciala; pe care oricum nu prea reuseai s-o obtii; daca iti trebuia pentru o excursie in strainatate, primeai strict moneda tarii in care intentionai sa te duci, si doar cu o saptamana inainte de a pleca; nici sa scoti cu cardul din strainatate nu mergea. Si tot asa. Rezultatul firesc a fost aparitia unui al saselea curs valutar, singurul care avea legatura cu raportul firesc dintre cerere si oferta. Evident, a aparut in strada – si, la fel de evident, a aparut ilegal. Ma rog, atat de ilegal incat de la un punct incolo cursul asta de pe piata neagra (piata albastra, de fapt – pentru ca denumirea era “dólar blue”) ajunsese sa fie publicat in ziare.
Pentru turistii intelepti, care se documenteaza din timp si carora nu le e frica si de propria umbra, chestia asta a fost mana cereasca invelita in folie de praf de stele. Vorbesc la timpul trecut pentru ca lucrurile s-au schimbat, azi nu mai e asa. Desi in general recomandarea cand pleci in vacanta e sa ai la tine cat mai putin cash, aici era exact invers: daca aveai la tine bancnote verzi, noi-noute, de 50 si de 100, practic iti reduceai toate cheltuielile cu cel putin 30% – cam la nivelul asta se plasa diferenta dintre cursul oficial si cel albastru.

Aflu ca cel mai bun curs l-as obtine in cuevas – case de schimb ilegale, palierul de mijloc al pietei negre (la ala de sus, unde-s eminentele cenusii care vand si cumpara en gros si stabilesc, de fapt, cursul albastru, n-are nimeni acces). Dar ca sa intri intr-o cueva trebuie sa te trimita/duca cineva, chestie care-i cam complicat de obtinut la o ora dupa ce ai aterizat in oras, plus ca acolo e preferabil (desi nu absolut necesar) sa vii cu sume serioase, nu cu 2-300 de dolari. Imi ramane insa la dispozitie nivelul trei – micii arbolitos de pe strada, care construiesc veriga lipsa dintre omul normal si cuevas castigand dintr-o minuscula diferenta de curs (cam un cent la dolar sau mai putin, am calculat eu).
Calle Florida, artera pietonala din centru, e epicentrul fenomenului. Aflasem ca sunt multi, dar nu-mi imaginam cat de multi. Multi, frate! Sute. Din zece oameni, unul se plimba agale si recita, ca pentru el, “cambio dólares euro, cambio” – asta fiind, de altfel, singura diferenta intre ei si aia care, pe vremuri, iti bagau pe la noi prin centru cand treceai pe langa ei poezia cu “dolari, marci, cumpar”.

Il intreb rapid pe unul a carui mutra mi se pare mai ok “cuanto?”, ma intreaba si el din ochi “ce?”, “dolares”, imi raspunde scurt “14,80”, trec mai departe. Intai facem o evaluare a pietei, nu? Mai intreb, din loc in loc, pe cate unul, vad ca in nordul strazii se plateste mai bine, cand cotatia stagneaza la 15 stiu ca e cazul sa trec la fapte. Cursul oficial e undeva sub 9.60 pesos pentru un dolar, ca sa intelegi despre ce vorbim. “OK”, ii zic unuia, care imi face semn sa-l urmez… in chioscul de ziare aflat la un metru de noi, in mijlocul strazii. Vanzatorul a iesit deja, brusc a descoperit ca revistele de pe raftul exterior nu erau asezate bine. Schimbul se face relaxat, copacelul (te-ai prins?) imi zice ca nu ne grabeste nimeni, pot verifica linistit fiecare bancnota din teancul pe care l-am primit in locul celor cateva verzi ale mele (desi rarissim, s-au mai intamplat si incidente cu bancnote false), ne strangem mana si ne ducem fiecare in drumul lui lasand gazda sa-si vanda in continuare ziarele.

Drumul meu e spre un loc in care sa mananc.
Singurul lucru care ii lipseste restaurantului in care poposesc e un semn de exclamare la sfarsitul denumirii: se cheama Santos Manjares. Sfinte delicatese! Tot ce a putut da mai bun din ea o vaca se gaseste aici, gata sa te faca fericit. Ospatarul e prietenos si vesel, berea e rece, comanda vine repede. Bife de chorizo. Jugoso. Argentiniano. Am crezut tot timpul ca expresia “ti se topeste in gura” e o figura de stil. Nu, nu e. Cine a scris prima data chestia asta sigur era in Argentina si tocmai mancase o friptura de vita. Inchid ochii, ca nu cumva simtul vazului sa estompeze fie si cu o fractiune senzatiile pe care papilele gustative le trimit catre creier. In secunda asta ii compatimesc sincer pe vegetarieni si pe indieni, realizez ca veganii sunt cele mai triste fiinte din univers, si depun sfant legamant ca o sa lupt pana la ultima picatura de sange care sfaraie pe gratar impotriva istericilor care abereaza ca ar trebui sa mancam mai putina carne de vita ca sa nu contribuim la incalzirea planetei. Pe langa faptul ca teoria asta e o tampenie cat capul lor prost de mare, mai bine sacrificam planeta decat sa renuntam, ca specie, la asa ceva. Ne batem de mii de ani intre noi pentru tot felul de tampenii – pamant, aur, petrol, zeul meu care-i mai zeu decat al tau, culoarea mea care-i mai estetica decat a ta – cand, de fapt, singurul lucru pentru care chiar ar merita sa declansezi un razboi mondial e dreptul de a manca o bucata groasa de carne taiata dintr-o vaca selectata randomly de pe pasunile Argentinei.
Pretul? Mic. Si cand imi aduc aminte ca in dolari e chiar cu o treime mai mic, mai cer o bere. Da, ma, stiu, ar trebui un vin, preferabil de Mendoza, dar e inca prea devreme pentru asa ceva, ce-am mancat eu acum se cheama brunch, daca e sa ne luam dupa cat arata ceasul. Daca beau vin la ora asta se cheama ca-s alcoolic, berea nu se pune. Am timp si de vin, spre seara, in Recoleta sau undeva.

Acum ma duc insa in San Telmo, ca acolo e hotelul la care m-am hotarat sa stau. Desi nu-i considerat chiar centru-centru, cartierul asta minuscul dar cu multa istorie in el (unele dintre cele mai vechi cladiri ale orasului, din vremurile lui coloniale, aici sunt) e cam tot pe-acolo, la doar cateva sute de metri de Plaza de Mayo si chiar langa Puerto Madero; nici pana in Plaza del Congreso nu-i mai mult decat o plimbare lejera. O statie de metrou e imediat dupa colt, pentru eventualitatea in care ma plictisesc de mers pe jos pe stradutele inguste si pavate cu piatra.

Poate ma repet pe undeva, dar oamenii sunt frumosi. Si bine imbracati. Si relaxati, atat cat pot fi de relaxati locuitorii unei metropole. Ma incanta sa-i privesc in timp ce stau si fumez cu o cafea in fata la o terasa din Plaza Dorego. Cate un cuplu danseaza, nu stiu daca pentru turisti sau pentru ca asa le-a venit lor in momentul ala.
Imi pare rau sa-i dezamagesc pe cei care se duc in Brazilia atrasi de legendele despre populatia feminina de acolo, dar argentiniencele sunt mult deasupra. Poate nu la fel de “accesibile” si cu siguranta nu la fel de exotice, dar mai frumoase imho tocmai pentru ca se inscriu in modelul european de frumusete, cel care imi rezoneaza mie in creier. De altfel, tot ce vad in jur arata foarte european, ma simt aproape ca in Milano sau – mai degraba – ca in Madrid. “Aproape”, dar mai bine. Bai, tin sa te anunt oficial ca m-am indragostit de orasul asta.

Pe tarabe, pe scaunele sau pur si simplu pe jos, milioane de prostioare coloreaza Feria de San Telmo, piata de antichitati a cartierului (si cred ca si a orasului, ca nu stiu daca mai exista alta). Unele nu-s deloc prostioare, sunt chiar obiecte vechi si interesante carora le-ar sta bine intr-o colectie sau intr-un pub sau undeva. N-am iesit la cumparaturi, dar ma amuza sa umblu printre ele in drumul meu spre o alta terasa. Pentru ca, poate nu ti-am zis, cam la asta se rezuma toate preocuparile mele pe ziua de azi: sa merg agale pe strazi, sa culeg cu ochii tot ce intalnesc si sa schimb o terasa cu alta pentru un vin, o bere, o cafea, un asado de tira, un bife de chorizo sau ce-o mai fi. Tu crezi ca mi-e usor? Nu mi-e usor, sa stii! [big grin] Si nu doar azi, ci si in zilele urmatoare. By the way, ma felicit imens ca mi-am programat cateva zile in Buenos Aires, in dauna altor locuri de pe traseu. Asa, pot sa impart orasul in bucati si sa iau cartierele importante la rand, fara sa ma agit prea tare. Si am timp sa dau o fuga si pana in Uruguay, ca-i ici-sa, peste apa.

Micile stradute din centru (cele orientate est-vest, pentru ca sistemul e copiat dupa cel new-york-ez, cu patrate aproape perfecte) se varsa in Avenida 9 de Julio si nici ca se putea un contrast mai mare: cu 22 de benzi in total, se pare ca asta-i cel mai larg bulevard din lume (daca n-o fi doborat vreun oras din China si recordul asta, mai nou). N-am testat, dar cred ca-i distractiv cand esti langa axul drumului si iti zice Marcel de pe gps sa te inscrii pe banda din dreapta.
Noroc ca are scuaruri pe mijloc, altfel n-ai putea sa-l traversezi niciodata ca sa ajungi pana in parcul din fata cladirii Congresului. Care cladire, in mod complet straniu, nu-i luminata noaptea. Pacat, ca ar fi fost o priveliste simpatica. Asa, trebuie sa dau cu tot felul de efecte in fotografia asta ca sa iasa ceva din ea, eventual pretinzand ca asta a fost viziunea mea artistica de la bun inceput.

Intr-o paranteza fie spus, cred ca obeliscul care-i cu vreo 500 de metri mai sus ar fi avut mai multa logica aici, la intersectia cu axa care uneste Congresul si Casa Rosada. Dar nu, niste oameni au hotarat ca el trebuie sa stea acolo unde 9 de Julio se intalneste cu “strada care nu doarme niciodata”, in mijlocul unui batalion de teatre condus de el grande Teatro Colon. Nu cred ca am vazut undeva o concentratie mai mare de teatre pe metrul patrat ca in zona Corrientes: am numarat cel putin zece si inclin sa cred ca mai sunt si altele, pe care nu le-am dibuit.

Recoleta si Palermo merg gupate. Amandoua sunt cartiere din zona de sus a clasamentului, nici nu-ti dai seama cand treci dintr-unul in celalalt tot umbland din strada in strada si din parc in parc. Cimitirul Recoleta e considerat principalul punct de atractie, dar pe mine aglomerarea asta de mausolee reuseste sa ma enerveze sau sa ma plictiseasca (nu stiu care mai mult) repede. Oi fi defect. Sau nu-s azi in the mood pentru atat de mult beton, cert e ca-l parasesc inainte sa ajung la mormantul Evei Peron, nu ca as fi considerat vital pentru existenta mea sa-l vad. Prefer gradina japoneza din Palermo, ca verdele ei da foarte bine cu albastrul de sus.
M-as duce si pana in Belgrano, dar nu mai am cum: la un moment dat, spre seara, am dat peste Don Niceto si pana aici mi-a fost. Oricum deja imi tocisem picioarele, dupa ce am mai si asimilat o cantitate serioasa de proteina proaspat luata de pe gratar deplasarea pe distante lungi a devenit complet imposibila o buna bucata de vreme [I’m still grinning, for a couple of days now, in caz ca te intrebai]. Nu stiu cum l-am gasit, daca ma pui sa mai merg o data acolo nu stiu daca reusesc. Mi-a sarit in ochi agitatia si faptul ca toata lumea vorbea exclusiv in spaniola, de unde am dedus ca-s in principal bastinasi. De unde am dedus ca se mananca bine. De unde deduc acum ca-s foarte bun la deductii. Nu stiu daca pot si nici nu vreau sa fac vreo comparatie, dar un lucru e clar: vechiul principiu “go where the locals go” ramane perfect valabil. Iar atmosfera de carciumioara de cartier, cinstita, colorata si zgomotoasa, ma incanta teribil. De preturi nu vorbesc, ca aproape n-am despre ce. Abia cu vinul baut o ora mai tarziu, cand am gasit de cuviinta sa mai fac un popas in drum spre casa, m-am dus spre 10 dolari.

La fel ca in Londra, zona vechilor docuri in care acum 50 de ani probabil ai fi evitat sa intri ca sa nu capeti un cutit in spate sau un virus cu acelasi efect s-a transformat intr-un cartier de business si rezidential cu blocuri moderne in fata batranelor cladiri de caramida rosie ocupate acum de birouri si restaurante si cu turnuri de otel si sticla in care el azul marino si el azul celeste se reflecta in mod egal.
Cred ca-i cel mai la moda cartier al orasului, si daca esti in cautarea unui restaurant de fitze la doi pasi de centru dar cu linistea pe care o ofera vecinatatea apei pe care rar circula vreo barca, tot ce ai de facut e sa alegi unul la intamplare din Puerto Madero.

Daca nu vrei in fata portului de yachturi, gasesti langa Puente de la Mujer, care-i la fel de elegant cum ii spune si numele. Nume deloc intamplator, de altfel: majoritatea strazilor din cartier au numele unor femei. In spatele lor si al intregului cartier se intinde o rezervatie ecologica, de fapt un parc aparut cam cum a aparut Vacarestiul, doar ca la marginea orasului. Dincolo de el e estuarul Rio de la Plata. Iar mai departe, la doar cateva zeci de mile distanta, daca ai ochi buni poti vedea tarmul uruguayan. Daca nu, faci ca mine: iei un vapor si te duci sa-l vezi de aproape.

Scris de | 2017-07-17T18:43:26+00:00 17 Iulie 2017|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger