America de Sud (VIII): dincolo de Anzi

Drumul de la Mendoza la Santiago de Chile e spectaculos. Din doua motive. In primul rand pentru ca soseaua traverseaza Anzii, astfel ca ai in dreapta si-n stanga munti cu varfurile acoperite de zapada, torenti abia izvorati din zapada de la punctul unu, blocuri imense de bazalt (sau granit? nu ma pricep) care s-au spart cine-stie-cand si acum stralucesc albastriu peste tot, pe scurt – frumos tare. In al doilea rand pentru ca nu stii niciodata cat o sa dureze. Ma rog, el ar putea dura putin, vreo 3-4 ore, sa zicem, dar la mijloc avem un punct de trecere a frontierei cum n-ai mai pomenit. Si nu pentru ca-i la 2800 de metri altitudine, asta s-a mai vazut, ci pentru ca e intre doua tari foarte preocupate de siguranta alimentara a cetatenilor lor si pentru ca e colosal de haotic, ceea ce agraveaza prima parte. Coada de masini avea (si era sambata, nu stiu cum o fi in alte zile) cam un kilometru. Cand te apropiai de cladirea de la frontiera, aveai senzatia ca intri intr-un urias accident rutier: masini mici oprite in diverse locuri, autocare oprite in diverse locuri, camioane care trec printre ele venind dintr-o directie de unde aparent n-ar fi trebuit sa vina nimeni, totul presarat cu sute de pietoni si cu omuleti in uniforma care nu incearca sa faca ordine, ci doar se plimba.
Procedura de stampilare a pasaportului se desfasoara cand ai loc in sala – si sunt ghisee diferite pentru autocare si pentru autoturisme: stai la o coada ca sa te lase argentinienii sa iesi, dupa care stai la alta coada la ghiseul de alaturi (nu, nu poti sa te duci direct la ghiseu, stai la coada, ce credeai?) ca sa te lase chilienii sa intri.
And now we wait. Again.

Tehnic vorbind, am intrat in Chile. Practic, n-am intrat. Desi am intrat, pentru ca punctul de trecere e construit la cateva sute de metri in interiorul teritoriului chilian. Dar ca sa poti zice intr-adevar ca ai intrat, mai trebuie sa sa treci si de vama. Tu si toti ceilalti participanti la accidentul rutier. Situatia e agravata de faptul ca n-ai voie sa transporti absolut nimic de origine animala sau vegetala dintr-o parte in alta, iar vamesii iau regula asta foarte in serios. Atat de serios incat controleaza atent (cu x-ray si toate alea) fiecare bagaj al fiecarui cetatean. Nici macar borsetele (sau posetele, in cazul calatorilor de sex feminin) nu scapa. Asta pe langa inevitabilul caine care cauta ceva de fumat/prizat/injectat.

Bun, si acum imagineaza-ti procedura asta repetata la 8 autocare si la cateva sute de autoturisme. Ca sa nu te incurci in calcule, iti spun eu direct rezultatul: 5 ore. Cinci. Cinco. De doua ori si jumatate cat am stat la albanezi, iar despre aia am zis ca-s tampiti. Pana si soferii de pe autocar, care nu s-au intalnit pentru prima data cu zelul vamesilor (by the way, la astia nu merge cu o atentie mica, sa te treaca mai repede – chilienii in uniforma au reputatia de a fi cei mai incoruptibili de pe continent), dau din cap resemnati si mai impart cate un pranz (caruia de acum o sa-i spunem “cina”), ca ni s-a facut foame. Si oricum urmeaza 28 de ace de par (simpatice, dar nu la fel de spectaculoase ca serpentinele europene), macar sa n-ai burta goala si sa te chinui pe uscat daca-ti vine sa vomiti. Dar nu-ti vine, ca omuletii de la volan chiar se pricep la treaba asta si merg lin, desi magaoaiele astea P+1 au prin curbe aceeasi viteza pe care as avea-o eu conducandu-mi furia neagra cu emocion. Dupa care lucrurile intra in normal si, concomitent, pe autostrada, chestie care ne duce intr-o ora si ceva in buricul Santiago-ului, ca aici se afla – dupa cum ii spune si numele – Estacion Central. A propos, poate ii trece cuiva prin minte sa redenumeasca si mizeria aia din Bucuresti “Gara Centrala”, ca ultima data cand era in nordul orasului nu cred ca se terminase inca primul razboi mondial.
Any plans for the evening? Too late, I’m afraid. Un bife de ceva in restaurantul hotelului si un Carmenere Reserva de la Misiones de Rengo, sa ajute la digestie, e cam tot ce as putea sa-mi sugerez. Chestia mai amuzanta e insa ca deocamdata nu stiu despre care hotel e vorba. Aveam pregatite vreo trei optiuni, dar pentru ca n-am fost pana in ultimul moment sigur daca mai raman sau nu o noapte in Mendoza, am reusit in premiera performanta de a ajunge intr-un oras nou fara sa am o rezervare facuta. Nimic dramatic, stai linistit: una dintre cele doua variante e chiar Ibis-ul de alaturi. Poposesc aici in seara asta, poate fac o reconfigurare de traseu in sensul ca plec maine spre sudul tarii daca tot e autogara aproape, si dup-aia mai vedem. Verific rapid daca mai sunt camere, vad ca da, fac 100 de pasi si ajung in fata receptionerului… care imi spune ca hotelul e fully booked. Bai, te-ai stricat?! Fara sa ma misc din fata lui, intru in contul de pe accor si imi rezerv o camera. “Look into your system”, ii zic, pe tonul ala. “Amazingly, a new room has just been created by God himself and it’s on my name now”. Verifica, se inverzeste si dispare. Nu l-am mai vazut niciodata. In locul lui apare seful, care isi cere scuze o jumatate de ora (exagerez, n-as fi avut rabdare sa-l ascult atat) si ma anunta ca am 50% discount si de doua ori mai multe puncte in Le Club.

Sunt amplasat pe principalul bulevard al orasului, caruia localnicii ii spun Alameda pentru ca nu sta nimeni sa te astepte pana termini tu de zis “Avenida Libertador General Bernardo O’Higgins”, cum se cheama el oficial. O amplasare foarte inteleapta, de altfel, chiar si fara a pune la socoteala autogara si mall-ul aflat la doi pasi: majoritatea locurilor care merita vazute sunt de-a lungul strazii asteia sau in imediata vecinatate. E drept, pana la palatul La Moneda sunt vreo 3 km, iar pana in Plaza de Armas inca unul, dar exact pe sub bulevard trece linia 1 de metrou, ceea ce-ti usureaza semnificativ munca.
Metroul e o varianta ok de miscat prin oras, mai ales ca te duce aproape oriunde – in total sunt vreo suta de statii insirate pe 9 linii – si e integrat cu transportul de suprafata, in sensul ca poti sa-ti incepi traseul in metrou si sa-l continui cu autobuzul, daca folosesti cardul bip! (nu-i nicio injuratura aici, chiar asa se cheama); o calatorie iti da dreptul sa faci trei schimbari timp de doua ore (dar trebuie sa dai cu cardul in cititor de fiecare data cand schimbi). Daca stii ca ai de facut mai multe calatorii, renteaza sa-ti iei un card din asta, pe care-l tot incarci, ca te costa mai putin fiecare calatorie. Alternativ, o calatorie cu metroul fara card poate dura oricat, atat timp cat nu iesi, iar pretul variaza cam intre 90 de centi si 1.10 euro pe calatorie, in functie de momentul in care circuli (cel mai scump e in perioadele “de varf”, o ora dimineata si una dupa-amiaza, seara tarziu e cel mai ieftin). Statiile sunt curate, trenurile sunt noi si, daca n-ai vazut pana acum trenuri cu roti de cauciuc, o sa vezi pe unele dintre liniile de aici.
Taxiurile sunt si ele rezonabile: 300 de pesos (adica 40 de centi) pornirea, apoi 650 de pesos pe kilometru. Bineinteles, obiceiurile baetilor sunt aceleasi, asa ca nu strica sa ai in telefon nici aplicatia de la Uber, mai ales pentru orele tarzii din noapte cand moaca ta de gringo ratacit are mari sanse sa atraga pentru o cursa de doi kilometri cu taxiul un pret cat pana la aeroport.

De obicei, cum ajung intr-un oras, sar pe cea mai inalta cladire, sa ma uit in zare si de sus la oameni. Aici as putea chiar sa ma uit de sus la tot continentul, Gran Torre Santiago fiind cea mai inalta cladire din America Latina, cu cei 300 de metri ai lui. Atat doar ca in apropiere se afla un deal care obtureaza o parte a perspectivei, deci mai bine urc pe asta, mai ales ca ar trebui sa fie mai inalt decat cladirea, d’oh! Culmea e ca nu-i cu mult mai inalt. Dar e mai interesant: Cerro San Cristobal e, de fapt, un parc in toata regula, cu piscine, cu o gradina botanica si una zoologica, cu un mini-traseu de hiking si, bineinteles (pentru ca chilienii, la fel ca toti ceilalti de pe continent, sunt deosebit de catolici), cu o capela si cu – sa-i zic asa – o statuie tematica in varf.

Cel mai simpatic de urcat (si de coborat) de pe deal e cu funicularul – in timpul saptamanii costa 2000 de pesos dus-intors (sau 1500 doar dus), in weekend e un pic mai scump. In primul rand pentru ca funicularele sunt funny, mie cel putin imi plac teribil, parca-s rezultatul usor retardat al iubirii dintre un tramvai mic si un teleferic de campie. Apoi pentru ca, la coborare, dai fix in Pio Nono. Nu-i nimic ciudat in asta, ca tot de acolo ai si plecat, dar e important pentru restabilirea echilibrului de nutrienti si lichide in corp si pentru modul in care se va desfasura seara ta in continuare. Sau noaptea, pentru ca terasele de aici nu cred ca se inchid niciodata – sau, daca se inchid, o fac cu schimbul.
Pio Nono asta e un fel de Centru Vechi, numai ca nu-i nici chiar centru, nici vechi. E pur si simplu o strada impanzita cu fel si fel de crasme. Chiar crasme, dar unde se mananca ok si se bea ok. Inauntru sau afara, cum preferi. Nu mai exista mese libere pe trotuar? Nu-i problema, aduce ospatarul una din interior si o strecoara el undeva.

O parillada costa vreo 20000 CLP, adica mai putin de 30 de euro, iar cu mormanelul asta de carne si accesorii se satura 4 persoane. Berea e 2000 sau 3000 de pesos sticla, in functie de calitate. Sticla de un litru, sa ne intelegem, ca oamenii astia au inteles cum trebuie vanduta berea, nu in fiole de 0.50 sau – mai penibil – de 0.33, ca la farmacie. Sfatul meu e sa-ti iei din aia de 3000 de pesos, ca Escudo cred ca-i cea mai daunatoare bere pe care am baut-o vreodata, desi are gust ok. Nu m-a durut capul, dar mi-a facut sistemul digestiv praf (iar eu am un sistem digestiv construit din OLC35, pentru cine a facut rezistenta materialelor). E drept ca, dupa ce am fost luat in primire de doi mexicani (ingineri de intretinere la LAN Airlines, adica fix compania care urma sa ma duca peste cateva zile inapoi la Sao Paulo, chestie care m-a cam pus pe ganduri), completati de un mexicano-chilian si de chitara lui, de la sticle s-a trecut la recipiente de un galon, care dupa cum ne spune repede google, are 3.78541 litri. E posibil sa fi contribuit si chestia asta cu ceva.

Drumul pana la Villarrica si inapoi e un partial esec. Asumat de la bun inceput, pentru ca desi am tot sperat ca o sa ia prin surprindere toata comunitatea stiintifica si o sa erupa asa, hodoronc-tronc, fara sa anunte pe nimeni, cumva banuiam eu ca nu poti sa pui baza in toti vulcanii. M-as fi dus in alta parte, dar cercetasem atent prognozele si stiam ca oricum n-are de gand sa erupa in perioada asta nici macar un ibric din Chile, asa ca l-am ales pe asta pentru ca, pana la urma, e unul dintre cei mai activi vulcani din zona (si… mai stii?), nu departe de el e inca unul destul de vioi – Llaima – si, in plus, e foarte accesibil: nu-i necesar sa urc munti, sa traversez rauri, sa dorm in cort, am un autobuz care ma duce intr-o noapte direct in oraselul de la poalele lui. Pentru simplificarea comunicarii, oraselul se numeste tot Villarrica, iar intre el si vulcan e un mic lac, al carui nume te las sa-l ghicesti singur.

Practic, in parcul de pe malul baltii imi petrec intreaga zi, asteptand sa se imprastie norii care, ca sa-mi faca mie in ciuda, stau adunati ca nataraii in jurul conului acoperit de zapada. Cand nu-s acolo, sunt la o terasa band o cafea. Cu coada ochiului indreptata insa in continuare spre munte, se-ntelege. Sau la alta terasa, la pranz. Sau la alta, pentru o bere. Sau imi dezmortesc picioarele traversand oraselul dintr-o parte in alta. N-are mai mult de un kilometru si ceva in diametru si e teribil de linistit, parca si oamenii vorbesc in soapta. Merg agale, se opresc si schimba doua vorbe unii cu altii (cred ca se cunosc toti intre ei), dupa care intra in una dintre cladirile mici, multe din lemn, printre care doar din cand in cand mai trece cate o masina.

Am senzatia ca am aterizat intr-o statiune sau intr-un alt timp. Si chiar daca ma intorc in Santiago usor dezamagit ca vulcanul nu mi s-a aratat in toata splendoarea, asa cum ar fi fost frumos din partea lui, cred ca am avut una dintre cele mai peaceful zile din ultima buna bucata de vreme.

Asa incerc sa mi le fac si pe ultimele doua pe care le mai petrec in Chile, chiar daca aglomeratia inerenta unei capitale mi-ar zice ca-i imposibil. M-am si mutat mai aproape de centru, intr-un aparthotel dintr-un bloc din asta nou si inalt, cu paznic la receptie, ca sa ma pot plimba incetisor pe stradute, prin parcuri si pe malul apei fara sa mai particip la agitatia din mijloacele de transport in comun. Si daca tot sunt prin zona, for a change, la pranz renunt la traditionalul meniu usor, de vara, proaspat extras de pe gratar, si merg in Mercado Central pentru un pastel de jaiba. Chile are 4000 de kilometri de granita cu oceanul, ti-e clar ca se pricep sa puna in tigaie si proteinele culese din apa.

Centrul centrului orasului e Plaza de Armas, un patrat cu latura de 150 de metri inconjurat de cateva dintre cele mai vechi si mai frumoase cladiri din Santiago. E relaxant sa stai pe o banca, pe treptele unei cladiri sau – mai bine – pe un scaun sub o umbrela, si sa te uiti la sutele de omuleti care deseneaza traiectorii dezordonate intre catedrala, vechea cladire a postei, muzeul de istorie si cladirea primariei.

Cand te plictisesti, mai faci cativa pasi pana in Plaza de la Constitucion. Aici n-ai nici palmieri, nici umbrelute, dar ai un palat. In spatele caruia gasesti inca o piata.
Ce ziceam, ca uruguayenii au cel mai mare steag? Cred ca am gresit: asta de langa palatul La Moneda e cel mai mare. Intr-un fel, are sens: ala din Montevideo statea intr-o piata oarecare, la concurenta cu cea mai mare cruce, pe cand asta e in fata (ma rog, in spatele) biroului presedintelui. Palatul poate fi vizitat (gratis!) si chiar l-as vizita, impreuna cu galeriile de arta de la subsol (care nu-s gratis), dar trebuie sa-ti faci programare cu o saptamana inainte. Na, la asta nu ma gandisem ca s-ar putea intampla. In semn de protest, vizitez o terasa de pe pietonalul de vis-a-vis.

Ajung tarziu [si] in noaptea asta acasa. Adorm razand manzeste la gandul ca stau la etajul 21 intr-un oras in care acum cativa ani a avut loc un cutremur de 8.8.

Scris de | 2017-07-23T16:19:11+00:00 23 Iulie 2017|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger