Beduinul (I)

Urca de ieri. Un “ieri” al carui inceput se pierdea intr-o noapte a simturilor. Urca? N-avea de unde sa stie, putea doar sa spere ca urcase, macar un pic. Totul era nisip, in jur si in el. Iar asta ii stergea reperele. Duna pe care incepuse – ieri! – sa o infrunte putea fi un inceput si un sfarsit sau putea fi doar o unduire a altei dune, mai mari. A unei dune care se incheia la sfaristul tuturor celor incepute. N-avea de unde sa stie. Stia doar ca merge de ieri. Pe nisip. In nisip.

Si daca ar fi incercat sa-si rosteasca numele, ar fi rostit nisip. Aspru, fiebinte, cu litere facute din bucati mici de piatra sfaramata de timp si de vant si de durerea trecerii continue de la cald la rece si inapoi de la rece la cald, trecere care nu incepuse cu el si nu se va termina cu el.

Oamenii – cati il cunoscusera – ii spuneau “Beduinul”; si chiar el isi spunea astfel, ca si cum adevaratul nume, cel pe care nimeni nu invatase sa-l spuna, l-ar fi zgariat, i-ar fi inconjurat picioarele, l-ar fi ratacit si i-ar fi invadat la prima furtuna fiecare cuta a hainelor albe care contrastau atat de bogat cu piatra macinata din jur.
Nimeni nu invatase inca sa-l spuna. Poate ca daca-l va striga din varful dunei – daca ar exista un varf al dunei si daca el ar putea sa spuna ca exista – oamenii l-ar sti si nu le-ar mai fi teama sa-l rosteasca.
Dar astazi era doar “Beduinul”. Iar contrastul dintre hainele lui albe si nisipul din jur – si din el – era la fel de trist ca sfarsitul unui val acolo unde marea se termina.

Scris de | 2014-11-06T06:11:39+00:00 3 Aprilie 2012|FRAGMENTE|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger