Beduinul (V)

Aproape ca nu-si mai amintea cum arata si ce gust are ploaia, atat de departe in amintiri se afla ultima picatura care isi sapase un drum doar al ei in sarea de pe obraji. De fapt, se intamplase o singura data. Nu se afla printre dunele in mijlocul carora traiau cei din tribul lui, ci departe, intr-un loc intins si pustiu, unde mersese pentru a putea vedea fara oprelisti in orice directie ar fi vrut.

Ploaia fusese dulce si racoroasa, nu sarata. Durase insa putin. N-ar fi putut acum sa spuna cat: un minut, o ora, o jumatate de zi; oricum, mai putin de o zi – stia sigur asta pentru ca isi amintea ca razele de miere fierbinte, aceleasi care il urmareau de la inceputuri si pana astazi, aparusera inainte de lasarea noptii.

Stia ca, daca ar mai fi sa adune vreodata in palmele facute caus picaturi ca acelea de atunci, asta nu s-ar putea intampla in locurile fierbinti din care venea.
De asta si plecase acum spre miazanoapte, spre piatra rece a muntilor, singura care ar fi putut sfasia – asa isi amintea, din vremurile in care privise linia orizontului – macar marginile cerului, daca nu chiar toata mantia asta pe care soarele si-o intindea de pe umeri pana pe ultima fibra a fiecarei fiinte si a fiecarui lucru de sub el.

Scris de | 2014-11-06T06:20:39+00:00 8 Iunie 2012|FRAGMENTE|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger