Croatia & Slovenia Winter Tour

Days 1-2

Prima etapa, Bucuresti – Timisoara, avion, intarziere 20 de minute, nimic deosebit. Pauza 3 zile, Craciun, cadouri, brad, whisky, bere, frumos, liniste, somn.

Etapa 2, cut 1: Timisoara – Moravita. Plecare la 9 fara un pic in loc de 8, cum programasem initial. Frontiera romaneasca, prezentam documente, “drum bun”, “multumesc”. 300 de metri mai incolo, faza se repeta doar partial: in loc de “drum bun”, aud “asta e expirata”. Fuck! Mi-am dat seama despre ce e vorba inca inainte sa-mi intinda politista de pe frontiera Serbiei talonul masinii: cele 3 litere care iti strica ziua de sofer atunci cand ti le arata un politist – ITP. Back to Timisoara, telefoane, banca, prieteni, relatii, drumuri. La ora 14.30, actele erau in regula. Si tocmai am facut primii 128 km ai plimbarii fara sa plecam, de fapt, nicaieri.

Etapa 2, cut 2: Sarboaica de mai devreme a uitat ca m-a vazut si mai devreme, dar who the fuck cares? De data asta n-are nimic de comentat in privinta ducumentelor. Ma intreaba, totusi (reflex vechi, o sa le treaca atunci cand intra in UE) unde merg si de ce. Ridic din umeri – “concediu, wtf?” – si i se pare suficient. Pana la Pancevo, drumul e cam la fel de prost ca si in Romania: a nins toata noaptea trecuta, inca mai fulguieste din cand in cand, iar utilajele nu fac cine stie ce treaba. Suntem in Balcani. Iar curbele la 90 de grade (de ce le-or face asa in mijlocul campiei, n-am sa inteleg niciodata) nu ajuta nici ele prea mult. De la Pancevo la Belgrad e un fel de autostrada, dar atat de prost semnalizata incat ma trezesc in mijlocul orasului. Fuck, uite asa o sa mai pierd o ora. Mai ales ca indicatoarele din Belgrad sunt posesive si egoiste: te directioneaza spre orice vrei in interiorul orasului, nu si spre iesiri. Ma las in voia busolei din creier si asta imi salveaza o jumatate din ora pe care o crezusem pierduta.

Autostrada nu e nici ea foarte prietenoasa, a doua banda e acoperita de zapada, dar se circula relativ ok. Nu exagerez cu viteza, 125-130 km/h e rezonabil in conditiile date. Oricum nu-mi planificasem sa alerg mai repede: pe aici n-ai voie cu detectoare si chiar daca n-ar fi asa, rutierii lor sunt dotati cu pistoale cu laser care nu-ti lasa timp de reactie nici daca o detii pe mama tuturor detectoarelor.

La frontiera, sarbii se uita la pasapoarte intr-un mod aproximativ, croatii deloc. De actele masinii nu intreaba nimeni nimic. Incepem sa platim insa taxe de autostrada. Aproape 15 euro de la Lipovac pana la Zagreb, adica vreo 240 km. Mai putin ca in Franta sau Italia, da’ totusi, se putea si mai bine: o vigneta, ceva? Las’ ca urmeaza si vigneta. Maine. Partea buna e ca a disparut zapada de pe banda a doua. Ma rog, in cea mai mare parte. Ajungem in Zagreb la 9, cum estimasem. Masina arata cum n-a aratat in viata ei: e plina de zapada inghetata amestecata cu noroi si stuff, saruri sau ce or fi alea albe care raman dupa ce se topeste zapada. E iarna, ce sa-i fac? Maine o spal, sa nu-mi dea croatii astia care se cred un fel de nemti ai Balcanilor vreo amenda. Pana atunci, tur de oras. Masina ramane intr-o parcare cautata din timp pe internet pe strada Ilica, sub castel (4 kuna/ora dupa ora 18 – 1 euro=7.25 kuna – de bun simt, dar nu se poate plati decat cash); urcat pe jos pana in cetate, plimbat pe strazi, vazut luminite in jurul catedralei, inchis obloane in nas la Broken Hearts Museum (exista asa ceva? da, in Zagreb), facut poze fara trepied (l-am uitat in portbagaj si nici daca ma bateai nu ma intorceam dupa el, sa urc din nou dupa aia), baut o bere la un barulet, inghetat capul (fesul era langa trepied), mers inapoi la hotel (Jarun, modern, perfect daca n-am fi uitat geamul deschis), somn.

Dimineata (vorba vine), vizitam rapid ce a mai ramas: cimitirul Mirogoj (must see!), turnul Lotrscak (aseara n-am gasit un loc de unde sa-l fotografiez asa cum as fi vrut, fara trepied) si Arena Centar Mall :)) – la acest ultim obiectiv turistic fiind in cautarea usor disperata a unui incarcator pentru bateria Canon-ului meu; 3 magazine cu produse foto si electronice, no result. In compensatie, mi se ofera, totusi, adresa distribuitorului Canon pe Croatia – si dupa ce traversam orasul, victorie! am un incarcator nou, la fel de frumos ca originalul uitat intr-un hotel some time ago. Minus 55 euro in buzunar, da’ nu conteaza. Pentru restul exista Mastercard. M-am gandit sa scriu M********d, ca n-a platit nimeni reclama asta, da’ azi ma simt generos.

O fisa de 5 kuna achita autostrada pana la granita cu Slovenia, unde ne intalnim cu mult-dorita vigneta. Really, chiar asa de mult-dorita? Nu era cazul, multumesc: 15 euro pentru 7 zile de plimbat printr-o tara mare cam cat 4 judete din Romania. E drept ca sunt mai multi km de autostrada decat o sa aiba Romania in 2015, dar asta nu justifica un pret triplu fata de cel din Austria. Detaliu irelevant, totusi. Cei 200 km pana in Bled dispar rapid, hotelul (Alp Pension) e foarte simpatic, cina e ca pentru oameni pusi la ingrasat, de jur-imprejur e zapada si enorm de multa liniste, iar mie mi-e somn.

 

Days 3-5

Daca inca nu stiati, Bled e o chestie mica, in care n-ai prea multe lucruri de facut/vazut. De fapt, de asta am si ales sa venim aici: pentru liniste, odihna, chestii de sfarsit de an. Principalele atractii sunt castelul si cazinoul. Pe al doilea l-am ratat pana la urma, n-am inteles de ce. La castel am urcat (cu masina, of course), am platit 9 euro intrarea (cam mult si nu prea merita, da’ na! daca vrei sa faci poze de sus, trebuie sa platesti), am vazut un muzeulet neinteresant si cam atat. A urmat un tur in jurul lacului, apoi o iesire de cateva zeci de km pana in parcul national Triglav, in cautarea unei cascade – Savica, pe numele ei. Am ajuns pana aproape (paranteza: in jur, zapada era de 25 cm; pe sosea, asfalt curat si in general uscat), dar la intrarea pe potecuta care ducea la cascada era lasata bariera, iar langa ea – un semn: “climb at your own risk”. Am fi urcat, da’ n-aveam bocanci, asa ca am lasat-o pe alta data. Back to Bled, mancam celebrul cremsnit (asa se scrie? habar n-am – in slovena e Krema Rezina) local, in cofetaria hotelului Park – fix asa arata, ca o cofetarie romaneasca din anii ’90 – si cam gata pe ziua de azi. Am zis ca venim sa ne odihnim, nu?

A doua zi avem program incarcat. Pe scurt: un brunch mare cat un lunch (mic-dejunul nu l-am mai prins), masaj, artificii deasupra castelului, sauna turceasca, sauna finlandeza, sauna slovena, sampanie si jacuzzi under the stars, somn. Grea si complicata e viata asta :D.

Azi, 31 decembrie, am coborat in Ljubljana. Orasul e mic si simpatic, fara sa te dea pe spate, totusi. Inteleg insa ca luminile aprinse in centru in perioada asta sunt un element superior calitativ. O sa le vedem peste vreo doua ore, cand iesim sa bem sampanie cu bastinasii la miezul noptii. La pranz, cand am dat un prim tur al centrului, erau – logic – stinse.
Parcarea in centru e cam problematica: multe strazi sunt strict pietonale, iar parcarile publice sunt cam inghesuite si – mai ales – ocupate. Pana la urma am lasat masina intr-o parcare subterana privata: 2 euro ora sau fragmentul de ora; 1 ora si 5 minute = 2 ore = 4 euro.

Cel mai distractiv a fost ca uitasem ceva la pensiunea din Bled, motiv pentru care a trebuit sa fac inca un drum de seara de vreo 100 km dus-intors. Numa’  bine, pentru ca uitasem si cheia de la camera in buzunar :)).

Gata, suficient pentru anul asta – ne revedem in 2011. La multi ani!

 

Days 6-7

Intr-adevar, centrul Ljubljanei e frumos luminat de sarbatori. Desi planul initial era sa luam un autobuz de la hotel pana in apropierea pietei Presernov (o cartela pentru 4 calatorii costa 3 euro), din cauza ca era deja tarziu, pana la urma am luat un taxi de pe strada – care cred ca s-a si transformat intr-o mica teapa de final de an: profitand ca eram turisti si de faptul ca era aproape 11 noaptea, individul si-a pus aparatul pe tariful 4 (codificat “jackpot”, probabil), astfel ca un drum de 4 km ne-a costat vreo 17 euro. Enorm, in conditiile in care in timpul zilei vazusem afisat pe unele taxiuri un tarif de 0,75 euro/km. Cred ca taximetristii sunt o subspecie cu trasaturi similare oriunde i-ai intalni pe glob. Fuck it, asta sa fie toata paguba.

In centru, in timp ce niste trupe locale se produceau pe o scena, oamenii pareau sa nu aiba decat doua preocupari majore: sa bea ceva si sa detoneze artificii, petarde, pocnitori si in general orice chestie care produce zgomot si scantei. Pana si un pustiulica de vreo 2-3 ani tot cu asta se ocupa. Paradoxal, n-am auzit nici o ambulanta. Am auzit in schimb mai multi oameni vorbind in italiana decat in Italia: uneori ai senzatia ca tara e sub ocupatie sau ca slovenii au fugit undeva in munti.

Artificii la miezul noptii, sampanie, back to the hotel. Cu autobuzul de data asta. Aglomerat, dar bun prilej sa te imprietenesti cu bastinasii – un tanar simpatic ne-a tinut companie aproape tot drumul.

Trezirea se produce – evident – tarziu. Remarcabil e ca ljubljanezii au adormit si ei intre timp si nu mai fac din oras un Beirut mai mic, mai fara victime, dar la fel de zgomotos. Ma asteptam sa continue inca vreo doua zile, la cat de entuziasti pareau. Mai dam o tura prin centru pentru niste fotografii si un vin fiert la una dintre zecile de tarabe insirate de-a lungul raului care traverseaza orasul vechi, dupa care incercam un restaurant traditional despre care citisem pe WikiTravel – Figovec. Bun, dar nu senzational. In plus, la cina nu aveau gulasul de cal pe care as fi vrut sa-l incerc.

In drum spre hotel, intru prin vreo doua benzinarii cu gandul sa cumpar o bere. N-au decat fara alcool, n-am inteles ideea – mai ales ca in spatele casierului sunt expuse sticle de whisky si alte bauturi tari. Poate au ceva impotriva berii su a vinului. Oricum nu conteaza, maine avem drum lung de facut.

Pentru prima data de la plecare, ninge. Fix acum si-a gasit. Din fericire, nu e prea frig, astfel ca asfaltul e doar putin umed, nu pune probleme. Mergem intins pana in Belgrad, cu o oprire ceva mai lunga doar la frontiera sloveno-croata, unde e coada. Ajungem chiar mai devreme decat estimasem, ceea ce reprezinta un bun prilej pentru o idee care se dovedeste in cele din urma a fi cam tampita: sa bem o cafea in centrul Belgradului. Indicatoarele sunt insa la fel de proaste ca si in urma cu o saptamana, orasul in sine e destul de complicat, iar GPS-ul pateste ceva exact acum si are impresia ca suntem undeva pe camp. Ajungem intr-un final in centru, dar s-a facut deja prea tarziu si hotaram sa ne continuam drumul spre casa. Apare insa marea problema: cum dracu’ gasim iesirea spre Pancevo? Ma invart mai bine de o jumatate de ora fara sa vad macar o urma de indicator spre directia care ma intereseaza, sunt pe punctul sa fac o criza de nervi, simt ca daca il intalnesc pe primar, il agat de masina si il tarai pana la granita, opresc intr-o benzinarie, cumpar o harta, dupa inca 25 de minute ma indrept spre Pancevo. The good old ways will never fail you. GPS sucks.

Semnalizarea rutiera continua sa fie o gluma, in Vrsac doar un mini-indicator plasat aiurea cam la iesirea (!) dintr-o intersectie arata ca pentru a ajunge in “Rumunija” trebuie sa faci la stanga in intersectia respectiva. WTF, la sarbii astia chiar nu se gaseste nimeni care sa vrea sa scoata niste bani frumosi din productia de indicatoare rutiere?!

Ultima gluma o face politistul de la frontiera romana, care petrece minute in sir verificand pasapoartele si datele de identificare ale masinii. Da, bai, toti ceilalti politisti de pana acum erau niste idioti (by the way, in afara de sarbi, nimeni la nici o frontiera n-a cerut actele masinii), tu esti vigilentul Europei, iar eu sunt un nebun care a furat in strainatate o masina cu numar de Romania si acum se intoarce in tara cu ea! Vamesul macar e glumet si ne despartim rapid, el urandu-mi “drum bun!”. Multumesc, tocmai l-am terminat.

Scris de | 2014-11-06T06:05:05+00:00 29 Decembrie 2010|DRUMURI|1 comentariu

One Comment

  1. Monica 29 Decembrie 2010 at 4:43 AM - Reply

    cum să nu fii obosit, dacă la ora asta scrii pe blog? vacanţă plăcută mai departe şi fără de obiecte uitate prin hoteluri!

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger