Doljesti, un loc in care am aflat multe

Am aflat ca oricand poti sa te imprietenesti, nu doar in liceu.
As vrea sa ma pot lauda ca fraza asta imi apartine, dar nu e asa; o s-o folosesc, totusi – cu riscul de a fi obligat sa-i achit Gianinei Corondan eterne drepturi de autor (bere? vin? you name it! :-D) – pentru ca orice alte cuvinte as incerca sa adun, nu vor fi in stare sa spuna mai multe, mai clar, mai simplu.

Cele trei zile pe care le-am petrecut la Doljesti in urma cu o saptamana si ceva mi-au imbogatit viata cu oameni frumosi. Oameni pe care as vrea sa-i pastrez. Un “grup de colegi” care a avut nevoie de numai cateva zeci de ore pentru a se transforma intr-o “gasca de prieteni”. “Ca pe vremuri”, as spune daca nu mi-ar fi teama ca toti cei care au 20-25 de ani s-ar uita ciudat :-)).

Mona, “doamna diriginta”, desi mi se pare putin nedreapta titulatura asta – ar fi singura diriginta din istorie pe care ai vrea s-o ai colega de banca :-); Oana… rectific: “the Oana” :-): numai tu stii sa ne aduni asa; Zoli, care la 5 dimineata, desi inca nu ne lamurisem care oras e mai frumos (Timisoara sau Piatra Neamt), ma ajuta in operatiunea de reconditionare si refolosire a chistoacelor din scrumiera – si care, o zi mai tarziu, ii facea un frumos compliment soferului din mine, adormind linistit pe bancheta din dreapta, in drum spre Suceava; Melania, tot timpul cu un zambet care ii lumineaza pe cei din jur (sa stii ca n-am uitat ca ne datoram reciproc un “sa-mi canti, cobzar”! :-))…); Andreea, inca un zambet stralucitor (cum ar putea fi altfel cand ai 23 de ani?!); Adi si Adelin, seriosi – dar cu masura :-); Gradi, alt “erou” al noptilor pierdute… aaaa… pardon! al noptilor castigate – si, in plus, concurent serios al celuilalt Zoli atunci cand are un Nikon in mana; a propos – Magda, trebuie sa-ti arat fotografia aia pe care n-o intelegeam :-); Sergiu, cred ca o sa luam harta la un studiu atent intr-o zi; Oana, Roxana, iarasi Oana, Mihaela, din nou Roxana – fara de care zilele si-ar fi pierdut mult din culori; Tudor, Radu, Alex, Petre – ajutoare de nadejde, si pe santier, si printre carafele cu vin :-); sa fiu iertat daca am uitat pe cineva.

[Later edit: aniversarea lui Zoli (la multi ani inca o data!… sau, ca sa fiu sigur ca ma intelegi, “Boldog születésnapot!” – sper ca am zis bine :-)…) ne-a tinut din nou impreuna pana la ore mici si m-a convins ca nu gresesc atunci cand vorbesc de transformarea “grupului” in “gasca”. Mi-e din ce in ce mai clar ca trebuie sa aprofundam discutia despre spatiul ala de reunire a tribului, cu mancare ungureasca, vin moldovenesc si chelnerite din Oltenia :-). Iar tu, Roxana, data viitoare o sa joci in echipa cu mine fotbal de masa – sau cum se cheama jocul ala – ca m-am saturat sa pierd! :-))]

Am aflat ca poti ajuta oameni pe care nu-i cunosti fara sa astepti nimic in schimb. Si sa simti ca faci bine.
In Doljesti, perspectivele oamenilor se opresc la vreo 15 km, la Roman. In cazul celor mai optimisti, gandurile mai merg inca 45 de km, pana la Piatra Neamt. Acum cateva luni, Siretul a sters insa chiar si acest orizont, laolalta cu peretii caselor. Lutul si chirpicii au luat-o la vale, ochii satenilor s-au oprit in pamant.

Petrom si Habitat for Humanity au incercat sa le ridice inapoi privirile spre orizontul pe care il aveau inainte – oricat de putin atragator ar fi el – aducand voluntari care sa finiseze 110 case ridicate de autoritati “la rosu” dupa inundatii. In felul asta, desi probabil putini dintre oamenii de acolo mai credeau acum cateva luni ca asa ceva e posibil, Craciunul ii va gasi in propriile case, nu pe la rude sau in containere de santier.

Indolenta celor care priveau cum le sunt reconstruite locuintele fara sa dea o mana de ajutor m-a intristat. In casa in care am lucrat am gasit, insa, un barbat care isi construia singur soba din bucatarie – iar asta a restabilit echilibrul. Intr-o bucatarie mica, in liniste, punea caramizile unele peste altele. Si tot in liniste trecea din cand in cand pe langa noi, privind in jos. Poate ca omul era pur si simplu morocanos, dar eu prefer sa cred ca altul era motivul, ca jena pe care o simte un barbat in putere atunci cand se vede nevoit sa primeasca ajutorul unor straini il facea sa fie tacut. Si prefer sa cred ca exemplul lui ii va invata ceva si pe cei care – in Doljesti sau oriunde – se multumesc sa astepte “sa li se dea”. Exemplul lui si al nostru.

Din cate imi aduc aminte, a fost prima data cand am purtat o haina pe care scria “voluntar”. Nu am de gand sa spun fraze “mari”, n-am mutat nici un munte din locul lui, doar am frecat cu smirghel niste pereti si nu ma astept ca asta sa fi avut un impact spectaculos asupra progresului lucrarilor – dar mi-a dat o stare de bine. M-a bucurat sa stiu si sa vad ca munca noastra ii apropie pe satenii din Doljesti de o viata normala. Iar satisfactia a fost cu atat mai mare cu cat era vorba de oameni din Neamtul meu; n-as fi facut mai putin daca eram in alta parte, dar “acasa” e intotdeauna altfel.

Cand am plecat spre Doljesti, stiam ca oamenii de acolo au nevoie de noi. Cred ca m-am intors descoperind ca si eu avusesem un pic nevoie de Doljesti.

Am aflat ca munca fizica iti lasa loc sa zambesti. Uitasem. Pierdut de ani buni in birouri aproape aseptice, printre mese lacuite, colegi in camasi proaspat calcate, monitoare de 21” si coli albe de hartie, nu mai stiam ca “a munci” si “a fi stresat/agitat/nervos/incruntat/etc.” nu sunt intotdeauna si neaparat sinonime. La Doljesti, pentru prima data in foarte multi ani, am pus pe mine o salopeta si o casca de protectie (ar fi fost amuzanta o basca din alea cu mot, cum aveam la atelier in liceu – dar mai trebuie sa respectam si normele de protectia muncii, nu?), m-am umplut de praf de ipsos din cap pana-n picioare, am mers prin noroaiele din santier, am mancat un snitel cu orez pe un teanc de placi de polistiren. Si m-am simtit lipsit de orice grija.

Daca s-ar fi uitat cineva atent, acum mi-ar fi putut spune cat de mult imi zambeau ochii. Eu stiu doar ca era senin.

Scris de | 2017-06-08T00:04:56+00:00 26 Noiembrie 2008|GANDURI|3 comentarii

3 Comments

  1. cm 27 Noiembrie 2008 at 12:20 PM - Reply

    Se pare ca faptele bune aduc o stare de bine…si un pic de duiosie…
    As vrea sa vad poza cu salopeta si casca :) (asta ca sa nu raman intr-un ton sentimental)

  2. Teo 27 Noiembrie 2008 at 11:27 AM - Reply

    Da…teoretic stim toti ca e minunat sa- i ajuti pe altii, sa iesi din birou, de dupa calculatorul dupa care stai ascuns ore in sir, sa te bucuri de cei pe care n-ai fi crezut ca ti-i poti face prieteni… cu conditia sa faci toate astea din inima… si totusi avem nevoie ca din cand in cand sa le redescoperim, sa ne imprietenim ca in liceu, sa ne purtam ca atunci cand nu eram constienti de mizeria din jur. Avem nevoie de o pauza in care sa aflam ca putem sa mai fim sinceri, dezinteresati…offff ce idiot suna toate astea! si doar ne-am saturat de propaganda! cred ca uneori fugim de aceste momente pt ca ne este frica de ceea ce am putea descoperi…nu stiu… in mod cert sunt altii mai priceputi ca mine.

  3. Andreea 26 Noiembrie 2008 at 4:09 PM - Reply

    Foarte frumos. Felicitari.

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger