Grand Balkan Tour (II): Macedonia

De la Belgrad pana la Skopje mergi aproape numai pe autostrada. Exceptie face doar o portiune de cateva zeci de km undeva in sudul Serbiei, dar si la aia se lucreaza si cred ca o sa fie gata in curand. Cam asta ar fi diferenta dintre o tara care nu-i in UE si a trecut prin cateva razboaie in ultimele decenii si una care-i in UE de 7 ani, dar care nu-i in stare sa faca decat bucatele de autostrada imprastiate haotic pe ici – pe colo. Pana la Leskovac ma costa 8.50 euro (920 RSD), la care se adauga 1.30 euro (80 MKD) in Macedonia, de la Kumanovo pana la Skopje. Continui sa am in buzunar doar euro si plastic, dar cardul e acceptat la toll stations, asa ca nu-s probleme.
Inainte sa intru in Skopje, incepe sa ploua si nu da semne ca s-ar opri in curand. Pare ca ma asteapta o zi shitty, cu j’de kilometri mersi prin apa (trebuie sa vad orasul, nu? ca doar de aia am venit), cu fotografii so-so facute chinuit din tot felul de pozitii si locuri pe cat posibil ferite, cu un aspect de caine plouat la final. Surpriza emisiunii, la doua minute dupa ce ies din parcarea subterana in care imi las masina, ploaia se opreste. Avea s-o ia de la capat la 20 de minute dupa ce ajungeam inapoi la hotel, mult dupa miezul noptii.

Din reflex, ma dau prin oras cu masina, desi varianta ideala ar fi fost taxiul: preturile sunt mici (cam 0.40 euro/km), iar locuri de parcare chiar in centru nu-s deloc usor de gasit. Dar naravurile vechi dispar greu. Zona de interes nu-i foarte mare, ai nevoie de cel mult de 25 de minute s-o traversezi pe jos, de la casa memoriala a Maicii Tereza pana la Old Bazaar.
Cladirile de pe malurile raului sunt renovate sau construite recent (chiar anul asta, daca nu ma-nsel), cele din zona veche (predominant musulmana) sunt si ele destul de bine intretinute, dar un lucru iti sare in ochi de la bun inceput: milioanele de statui care impanzesc

[cel putin] centrul orasului. Eu cred ca au cheltuit jumatate din PIB pentru ele, atat de multe sunt. Bineinteles, cea mai mare e a lui Alexandru (cel Mare, d’oh!), care beneficiaza de un adevarat cult in Macedonia. Oarecum de inteles. Dar pe langa ea mai sunt zeci/sute de alte statuiute mai mici, mai mari, ale unor imparati, sfinti, tzari, revolutionari, cai, lei, soldati, actori, mame cu copii in brate si orice altceva le-a venit la indemana. Ca turist, e interesant. Pe multi macedoneni am inteles insa ca-i cam enerveaza, din cauza ca toata redecorarea asta a orasului a costat ceva bani.
A propos de macedoneni: sunt extraordinar de ospitalieri si de prietenosi, cu o anumita sfiosenie chiar, si impresia mea a fost ca atitudinea asta n-a aparut in mod rational, doar pentru ca au inteles ca turistul e bun la casa omului deoarece ajuta economia bla bla, ci ca vine pur si simplu din ei, natural. Toti oamenii pe care i-am intalnit si care au schimbat doua vorbe cu mine mi-au intarit impresia asta. Unul mai mult ca toti: Bobi. Om la casa lui, prins pana peste cap cu afacerile si cu familia, isi da peste cap agenda ca sa ne vedem o ora, la o cafea, dupa ce imi termin si eu programul de umblat/facut poze/etc. Schimbasem pana atunci un mail (ala prin care il anuntam, cu mai putin de 24 de ore inainte, ca ajung in Skopje) si doua mesaje, intr-un joc online, acu’ vreo doi ani. Long story short, “ora” aia se prelungeste pana dupa miezul noptii, la povesti, amintiri si glume, de parca ne-am cunoaste de 20 de ani. Cand ma intorc la hotel am o stare de bine, combinata cu regretul ca nu mai stau un pic.

Mi-am adus aminte de un mesaj pe care l-am primit ieri pe telefon, in momentul in care am intrat in Macedonia. Pe langa traditionalele liste de tarife, a mai aparut un sms, cu un continut cum nu-mi aduc aminte sa mai fi intalnit pe undeva si care mi-a confirmat ca macedonenii chiar inteleg valoarea turismului: “Welcome to Macedonia, the cradle of civilization. During your stay we strongly recommend that you visit the Museum of Macedonian Struggle and the Memorial House of Mother Teresa in Skopje, the Memorial Center of Toshe Proeski in Krushevo, the Museum on Water in Ohrid and the Ancient Ovservatory in Kokino”. Mi-a placut chestia asta.

Drumul de la Skopje la Ohrid e un fel de inviorare de dimineata: 170 km, dintre care primii 70, pana la Gostivar, pe autostrada (100 MKD, adica aprox. 1.60 euro). In mai putin de doua ore sunt la destinatie, dar mai pierd vreo 20 de minute cautand pensiunea la care mi-am facut rezervare. Pentru ca vreau sa ma bucur de priveliste, am cautat ceva care sa fie sus pe deal. Problema e ca “sus pe deal” inseamna “in orasul vechi”, unde se ajunge pe niste stradute pietruite atat de intortocheate si de inguste incat nici GPS-ul nu-i in stare sa le distinga. Dupa cum era de asteptat, mai toate sunt cu sens unic – astfel ca, la un moment dat, ma pomenesc pe o straduta in panta, la capatul careia se distinge una ceva mai larga. Nu-i ok, ca eu trebuie sa ajung undeva sus, nu jos, dar macar am o strada mai mare de pe care pot sa-mi reincep cautarea. Cand ajung acolo insa, oamenii se uita ciudat la mine, chestie care ma face sa suspectez ca m-am bucurat degeaba. Eeexact! Zambind amuzata, o tipa ma lamureste rapid: botul masinii tocmai a intrat intr-o zona pietonala, in timp ce portbagajul inca se mai afla pe o straduta nu mai lata de 3 metri, cu sens unic. Funny, isn’t it? Not. Urmeaza o repriza de mers cu spatele in rampa pe sens interzis, o intoarcere din trei mii de miscari, chestii de-astea distractive, stii cum zic. Atat de distractive, incat atunci cand descopar care-i straduta pe care trebuia sa ajung, nici nu ma mai uit daca la capatul ei am vreun semn de circulatie rosu cu dunga alba. Pur si simplu nu ma intereseaza. Am descoperit mai tarziu, cand m-am intalnit cu o masina venind din sens opus, ca nu incalcasem, totusi, nicio regula: circulatia era permisa in ambele sensuri. Strada avand, da, tot 3 metri latime. Intre timp insa, reusesc sa parchez masina intr-o pozitie hazlie langa vila, imi preiau camera de la un tip tanar care pare a fi prietenul fiicei proprietarului (nu ma intreba de unde am ajuns eu la parerea asta, ca habar n-am), ma bucur de privelistea din balcon timp de 30 de secunde si plec sa mananc, sa vizitez, sa… ce face omu’ in concediu. Alea 30 de secunde aveau sa fie tot timpul petrecut in balcon, admirand peisajul, pana la plecarea din Ohrid. Din motive intemeiate si deloc regretabile, dupa cum o sa vezi.

In afara de peisaj, orasul mai detine si un castel (Samoil’s Fortress). E la 5 minute, deci asta-i prima tinta pe ziua de azi, dupa ce trec pe langa teatrul antic. De pe ziduri, vad jos o manastire (St. Panteleimon, considerata cea mai importanta din Macedonia, din cate am inteles), aia-i a doua tinta. Langa ea e si un sit arheologic, plus niste morminte musulmane, asa ca petrec o vreme prin zona. Ce mi se pare ciudat e ca o manastire intemeiata de un sfant (Clement) poarta numele altuia. Si asta in conditiile in care inauntru se afla chiar mormantul lui Clement (pe care si l-a contruit cu mainile lui, btw).
Cand sa ies, o tanti care ma identifica in mod eronat ca potential pelerin ortodox ma abordeaza cu vrajeli de salesman, incercand sa ma convinga s-o angajez pe post de ghid pentru o zi pe la manastirile din vestul Macedoniei. Pretul mi se pare din start exagerat (nici nu mai tin minte cat mi-a cerut, vreo 150 de euro, parca; plus, evident, benzina mea; plus mancat, baut, ras, glumit, tot pe cheltuiala mea), dar asta e oricum cel mai mic obstacol: pur si simplu, eu maine plec in Albania. Si pentru ca a) ma ignora cand ii spun in mod repetat ca am alt program deja stabilit si b) m-a prins intr-o dispozitie hazlie pentru mine dar periculoasa pentru altii, sunt de acord sa ne intalnim maine la 10 AM in Struga (un oras la vreo 15 km de Ohrid, pe malul de nord al lacului), ca sa plecam in turneu. Am fost sadic?

Cobor spre centrul orasului, adica spre promenada de pe malul lacului, cu inca vreo doua opriri la niste manastiri care mi se par interesante. O ora si jumatate mai tarziu, ma intalnesc cu o colega din acelasi joc online si, pentru a doua oara in doua zile, modul in care sunt primit de niste necunoscuti care n-au de unde sa stie daca nu cumva sunt un ucigas in serie imi lipeste un zambet pe fata. Desi schimbasem si cu ea, ca si cu Bobi, doar doua mesaje acum niste ani, dupa 10 minute vorbeam de parca fusesem colegi de generala. Dupa doua ore, gasisem deja primele 40 de cuvinte comune in romana si macedoneana si incepeam sa inventam altele noi, desi romana cica suna ca o japoneza cu sh, tz si alte sunete ciudate. De parca macedoneana n-ar avea asemenea sunete, ha!
Pentru ca, dupa ce bem un ceai langa Izvoarele Biljanei, ajungem la concluzia ca in oras am vizitat deja ce era de vizitat, plecam spre sud. Drumul care merge chiar pe malul lacului ne duce mai intai la Bay of Bones, un muzeu pe apa care reconstituie partial un sat construit pe piloni in urma cu vreo 3000 de ani. Chiar interesant. Resturile asezarii originale sunt pe fundul lacului, de unde mai sunt scoase, periodic, diverse obiecte. Intrarea costa vreo 2 euro dar, dintr-un motiv care imi scapa, omuletul de la poarta nu ne cere bani. Okaaay.
Urmatoarea oprire e la manastirea St. Naum (care, de data asta, chiar poarta numele celui care a infiintat-o), la mai putin de 1 km de granita cu Albania. Sunt foarte putini turisti, astfel ca si curtea manastirii, si parcul din jur, sunt extrem de linistite, cu pauni plimbandu-se tacticosi de colo-colo sau – ei bine, da – urcandu-se in copaci si pe stalpi. Nu, serios, asta fac toti paunii din toate tarile din toata lumea, sau doar Paunus Macedonensis, ca sa zic asa?!

Search Hotels

Destination
Check-in date
Check-out date
[/fusion_builder_column_inner]
Seara ne intoarcem in oras, la fix ca sa lasam o ploaie torentiala sa-si faca de cap in timp ce mancam ceva. Cand se termina ploaia, se termina si cina, iar masina mi se umple brusc de ciripituri: M. si inca trei prietene ma directioneaza spre o terasa (Cuba Libre Beach Club, daca-mi aduc bine aminte) aflata la iesirea din Ohrid, pe malul lacului, de unde luminile orasului reflectate in apa se vad superb. Ma rog, “ma directioneaza” e o figura de stil. Pentru ca prima indicatie (“fa dreapta aici”) ma duce pe o potecuta de pamant fara nicio lumina, care se termina in ceva ce seamana cu o combinatie intre un cimitir si curtea unui om. Ma astept sa apara in orice moment proprietarul curtii (daca-i un cimitir e mai ok, ca aia-s mai linistiti) cu o pusca in mana. Incerc o intoarcere din trei miscari, ca sa scot masina din vagauna. Yeah, right. “Duf!” – asta a fost sunetul rotilor din spate cazand intr-un sant. Sunet care nu face decat sa inteteasca hohotele din jurul meu, in treacat fie spus. Singurul regret e ca-i prea bezna ca sa pot filma patru tipe in rochite si pantofiori razand in timp ce imping masina prin iarba, dupa o ploaie, undeva la marginea Ohridului.
Rasetele continua si pe terasa clubului, apoi si in barul din centrul orasului unde ne retragem spre dimineata. Povestim, glumim, ne cunoastem, ma simt intre prieteni. Noaptea se termina greu, poate pentru ca-i singura si pare prea scurta. Rasaritul ma prinde sub zidurile fortaretei lui Samuil.
Ma intorc in camera pe la 7, usor ingrijorat de faptul ca peste 3 ore (hai, 4) trebuie sa ma trezesc. Macedonia mi-a intrat adanc la sufletel. Iar Ohridul o sa fie extrem de greu de egalat in plimbarea asta.

 

Episodul precedent:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia

Scris de | 2017-06-08T00:04:55+00:00 9 Noiembrie 2014|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger