Grand Balkan Tour (IX): the long way home, cu popas in Bratislava

As putea ramane in Zurich sau prin imprejurimi, mai ales ca-i trecut de miezul noptii, dar ma gandesc sa ajung pe la pranz in Bratislava si, daca tot nu mi-e somn, n-ar fi rau sa mai reduc din traseul de maine. Tot gandindu-ma, ies aproape fara sa-mi dau seama din Elvetia (nu-i nimeni care sa ma opreasca in frontiera) si, cautand din reflex drumul cel mai rapid, fac stanga, spre Germania. Abia mai tarziu imi trece prin cap ca ar fi trebuit sa fac dreapta si sa opresc in Liechtenstein, mai ales ca imi datorez o fotografie de acolo; asta avea sa fie singura “pe-jumatate-neimplinire” a traseului (“pe jumatate” pentru ca oricum nu figura in planul initial).
Am nevoie urgentissim de acces la o retea wireless, asa ca la Munchen ies de pe autostrada si bantui de nebun mai bine de o jumatate de ora pe strazile orasului, cu ochii in telefon, cautand o retea free. Vreo doua echipaje de politie ridica din sprancene cand ma vad mergand cu 10 km/h, dar ma lasa in pace, ca nu deranjez pe nimeni. Anyway, toate retelele sunt parolate, asa ca imi dau singur abort mission. Ma convinsesem inainte ca nici in benzinariile de pe autostrada n-am sanse sa gasesc vreo retea, asa ca plec spre Austria, poate acolo am mai mult noroc. Imi iau avant atat de puternic incat, din cauza inertiei, nu mai reusesc sa opresc decat langa Linz. Aici gasesc si wireless, si un hotel rezonabil chiar langa autostrada, si tot ce mai am nevoie ca sa pot trage pe dreapta in liniste pentru cateva ore.

Cand ma trezesc, mai am de facut doar un hop de vreo trei ore pana in Bratislava – o inviorare de dimineata. Nu-s pe deplin lamurit in privinta vignetei pentru autostrazile din Slovacia (mai exact, nu-s lamurit daca am nevoie de ea si pentru bucatica asta de cativa kilometri dintre granita si oras), drept pentru care hotarasc sa o evit complet intrand in tara pe niste drumuri “judetene”, prin Kittsee – Berg. Ca distanta e cam acelasi lucru, ca timp cred ca-i mai lung cu doar cateva minute (si oricum am timp suficient azi), si in plus raman cu 10 euro in buzunar, cat e vigneta minima in Slovacia (cea pentru 10 zile). Ba chiar cu mai mult, ca pe drum, intr-un satuc austriac, gasesc si o benzinarie mai ieftina. Per total, varianta asta de traseu mi-a platit berea pe ziua de azi. Pilsner Urquell, bineinteles – si nu doar pentru ca-i considerata un fel de marca locala, chiar daca-i ceheasca, ci in primul rand pentru ca altceva mai bun nu exista nicaieri in universul cunoscut. Rezist tentatiei de a lenevi in camera hotelului pana spre seara, cand intentionez sa fac vreo doua fotografii, si ma plimb fara tinta pe stradutele din centru vechi, cu opriri de realimentare la cate o terasa, din jumatate in jumatate de ora. Ce vrei? E cald, trebuie sa ma hidratez!

Search Hotels

Destination
Check-in date
Check-out date
Zona istorica nu-i nici mare, nici mica: daca nu pui la socoteala castelul (pe care, de lene, prefer sa-l privesc de jos), are fix dimensiunile potrivite ca sa nu te plictiseasca intr-o dupa-amiaza. Ai si ce vedea, fara sa exagerezi: casele, bisericile si palatele sunt bine intretinute/renovate, pietele sunt multicolore, pe pietonala din fata teatrului poti face un popas la umbra, pe o banca sau pe o terasa de unde sa admiri linistit privelistea “faunei stradale”. Blonda care mergea spre casa acum cativa ani nu-si face aparitia, dar straduta pietruita arata exact la fel si ma face sa zambesc. La fel si statuile ciudatele care infatiseaza tot felul de omuleti hazlii, amplasate din loc in loc.

Cand se insereaza, ma catar pe podul SNP (asta ar fi acronimul pentru “Revolta Nationala Slovaca”, dar cel mai simplu e sa-i zici “podul OZN”, ca la asta te duce mintea cand vezi farfuria aia zburatoare fixata deasupra pilonilor) ca sa fac fotografia de mai jos. Podul e doar rutier, nu are decat niste trotuare foarte inguste pe care, probabil, merg muncitorii cand au de reparat cate o chestie. Si eu, azi. Doar ca muncitorii nu-s deranjati de un girofar la o jumatate de ora dupa ce incep sa trebaluiasca, asa cum mi se intampla mie. Vazusem deja ca strazile sunt patrulate frecvent de politie, dar de data asta un echipaj opreste chiar langa mine. Amandoi sunt tineri, ma abordeaza politicos in engleza si ma intreaba ce fac acolo. “Poze”, zic, “nu intentionez sa ma sinucid”. Incep sa rada, intre timp au observat si trepiedul pe care sta aparatul foto, dar redevin seriosi atunci cand imi spun “ok, dar ar trebui sa aveti o vesta ca asta a noastra”. Una reflectorizanta, adica. Le dau dreptate si chiar au dreptate, dar imi trag figura aia de prostut nevinovat si ma lasa in legea mea dupa ce le explic ca am plecat de langa masina (unde am o astfel de vesta) pe vremea cand soarele inca stralucea sus pe cer si dupa ce le promit ca parasesc zona in cateva minute. “Doua cadre si gata!”. “Ok, have a nice evening”, imi raspund amandoi, cu zambetul ala care spune “oare cand o sa avem si noi o seara linistita, fara turisti tampiti?!”.

Bratislava

A doua zi, o iau din loc inainte de pranz, ca stiu ce mizerie de traseu ma asteapta pe ultimele sute de kilometri, adica de la Debrecen pana acasa. Ca asa-i construita lumea asta: primii 500 km ii faci in 4 ore, pe ceilalti 500 in 7. Merg cam fara chef, parca nu prea-mi vine sa pun punct vacantei. La un moment dat, in Ungaria, cam pe unde se despart autostrazile M3 si M35, chiar ma gandesc sa fac stanga spre Ucraina, ca s-o mai lungesc o zi – doua. Nu foarte convins, renunt totusi in cele din urma la idee – nu de alta, da’ in stilul asta, “hai si-acolo, hai si dincolo”, mi-e ca ajung prin Mongolia.

Cu o oprire simpatica in Oradea, la un ceai si niste vorbe care se lasasera cam mult asteptate, orarul mi se da un pic peste cap, but who cares? Chiar daca se insereaza si devine clar ca o sa parcurg pe intuneric cea mai mare parte a drumului, inclusiv prin munti, conduc relaxat; accelerez abia cand ies din Cheile Bicazului si descopar ca as putea rotunji perfect excursia asta: ajung acasa la 3:00 AM, dupa exact trei saptamani si dupa ce am mers exact 7.000 km.

 

A fost unul dintre cele mai reusite turnee de pana acum. Iar cei 2.000 km in plus fata de estimarea initiala nu l-au facut decat si mai reusit. S-au adunat vreo 600 de fotografii, multe amintiri despre momente care n-au incaput in fotografii si cateva promisiuni facute mie insumi de a ma intoarce. Pentru ca cel putin trei dintre tarile pe care le-am traversat – Muntenegru, Bosnia si Macedonia – merita vazute din nou. Muntenegru e o minunatie de tarisoara care aduna in ea cate ceva pentru fiecare

[gen de] turist. In Macedonia m-as intoarce in special pentru oameni: dincolo de frumusetea locurilor, ce mi-a ramas la suflet a fost ospitalitatea celor pe care i-am intalnit. Iar Bosnia are cate ceva din amandoua – si, in plus, am eu o simpatie aparte fata de ea.
Albania nu-i nici ea urata si poate ar merita inca o sansa, dar aventurile de la frontiere au trimis-o pe ultimul loc in clasamentul preferintelor. Infrastructura tinde s-o depaseasca pe a vecinilor, preturile sunt mici, geografia o ajuta, dar pana cand nu se schimba atitudinea functionarimii pe care o intalnesti ca turist (cred insa ca nici localnicii nu-s scutiti de ea), o vad ca pe o destinatie cu potential de a te enerva. Din experienta traita in Romania, stiu ca pentru a vedea o evolutie in domeniul asta mai e nevoie de cel putin cativa ani.
Serbia n-a fost o experienta noua, de asta n-o pun in acelasi clasament; ramane acolo unde era si pana acum, in sertarul tarilor simpatice, cu oameni tineri si prietenosi (nu stiu daca si americanii se bucura de acelasi tratament, dar daca esti roman, te primesc printre ei ca pe unul de-al lor). Despre frumusetea Croatiei n-are sens sa vorbesc, insa din multe puncte de vedere parca-i prea aproape de tarile occidentale pentru gustul meu; din cauza asta, daca am de ales intre ea si Muntenegru, aleg a doua varianta.

Toate tarile din regiune (nu includ si Croatia aici) sunt ieftine; in cel mai rau caz, preturile sunt aproximativ la fel ca in Romania (facem comparatia intre zone si conditii similare, bineinteles), dar in majoritatea cazurilor sunt mai mici, indiferent daca vorbim de cazare, mancare, bere sau entertainment. Pretul benzinei variaza intre foarte ieftina in Bosnia (practic, cea mai ieftina din Europa) si semnificativ mai scumpa in Albania, cu Serbia, Muntenegru si Macedonia un pic mai jos decat Romania, in ordinea asta. Pentru ca distantele sunt mici, n-ai nevoie de prea mult efort ca sa faci un management eficient al alimentarilor, spre bucuria bugetului destinat “combustibilului personal”. Benzinariile din Albania, de exemplu, sunt foarte usor de evitat – iar daca nu m-as fi dus pana la Dubrovnik in ziua in care ploua la Kotor, n-ar fi fost nevoie sa alimentez nici macar in Muntenegru.

Dar daca preturile sunt foarte accesibile, cand vine vorba de transport, situatia se schimba. Pentru agitati ca mine, care nu pot sta prea mult timp intr-un loc, solutia de baza e masina. Masina proprie, mai exact – pentru ca a trece granitele de colo-colo cu una inchiriata e aproximativ imposibil. Drumul de la “Houston” pana unde incepe efectiv turneul – Serbia, de exemplu – nu-i lung, iar prin Bulgaria ar putea fi chiar si mai scurt, mai ales ca exista si podul de la Vidin (atat doar ca mie imi repugna ideea de a trece pe la vecinii nostri de la sud); in plus, confortul si – mai ales! – flexibilitatea pe care ti le ofera masina sunt greu de obtinut cu alte mijloace de transport.
Trenuri n-avem. Adica am avea, dar nu-s legate intre ele, asa ca nu-s folositoare.
Cu avionul, toate optiunile dinspre Romania spre zona respectiva trec prin Belgrad (sau prin Italia, in cazul Albaniei). Chestia asta face misiunea dificila daca vrei sa construiesti un traseu mai complicat – dar daca vrei sa vizitezi doar o tara sau doua, s-ar putea sa fie solutia castigatoare, mai ales ca in ultima vreme am vazut niste preturi foarte interesante pentru ruta OTP – BEG. O escala de cateva zile in Serbia, urmata de un zbor de 40 de minute pana la Tivat pentru o saptamana in Muntenegru, mie-mi suna simpatic.
Indiferent de varianta insa, coltul asta de continent merita traversat in lung si-n lat. Si pentru ca nu-i nici prea lung, nici prea lat, merita traversat de mai multe ori.
Au fost ultimele tari europene pe care le mai aveam de descoperit. Desi s-ar putea spune ca-i pacat ca am ajuns aici atat de tarziu, am o senzatie de parca tocmai am mancat un desert care a stat in cuptor exact atat cat trebuia inainte sa ma pot bucura de el.

Episoadele precedente:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia
Grand Balkan Tour (II): Macedonia
Grand Balkan Tour (III): Albania
Grand Balkan Tour (IV): Muntenegru
Grand Balkan Tour (V): Bosnia & Herzegovina
Grand Balkan Tour (VI): Croatia
Grand Balkan Tour (VII): Italia
Grand Balkan Tour (VIII): prin Passo dello Stelvio, spre Zurich

 

Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 3 Decembrie 2014|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger