Grand Balkan Tour (V): Bosnia & Herzegovina

Drumul cel mai scurt din Zabliak pana la granita cu Bosnia traverseaza Masivul Durmitor exact prin mijloc. E cea mai inalta sosea asfaltata din tara, la Prevoj Sedlo ajunge pana la 1907 metri (exact cat varful Toaca din Ceahlau, culmea!) si desi nu-i usoara (e ingusta, cu multe serpentine, fara parapeti de protectie si cu turme de oi care o traverseaza la intamplare), merita fiecare metru parcurs. Peisajul e breathtaking, iti vine sa opresti masina, sa-ti montezi cortul sau sa inchiriezi una dintre casutele de lemn care se vad din cand in cand, si sa nu mai pleci o vreme. Daca mai aveam nevoie de un motiv ca sa fiu convins ca o sa revin in Muntenegru intr-o zi, tocmai l-am gasit.

Tot oprindu-ma din loc in loc, bucatica asta de traseu imi ia mult mai mult decat estimasem initial, astfel ca atunci cand ajung langa Pluzine, unde intru pe drumul european (si nu-ti imagina ca “drum european” inseamna altceva decat o sosea cu o banda pe sens), sunt deja in criza de timp. La 2 PM am rezervare intr-un restaurant din Sarajevo, dar inginerului care a proiectat soseaua asta nu i-a pasat catusi de putin de programul meu: bai, ce minte sadica trebuie sa ai ca sa faci nu doar o mie de tuneluri, ci o mie de tuneluri neiluminate, doar sapate in munte, cu ace de par in ele si cu cu apa curgand siroaie din crapaturi?!
Colac peste pupaza, politistul de frontiera macedonean de la Scepan Polje, care am impresia ca are si rol de vames, pentru ca e singur-singurel, se plictiseste masiv si ma tine si el pe loc vreo 15 minute, uitandu-se prin bagajele mele. In alte circumstante poate as fi trecut peste, dar acum chiar m-a enervat atitudinea individului, complet diferita cea a tuturor concetatenilor lui pe care i-am intalnit pe traseu (stii ce zic: politistul ala gras care-i in sistem de 30 de ani si care te fute la icre doar pentru ca poate), asa ca cinci ore mai tarziu le-am trimis tuturor sefilor lui o plangere pe mail.
In partea bosniaca, imaginea e complet diferita: un politist tanar, imbracat impecabil, se uita timp de trei secunde la pasaport si la asigurare si imi face imediat semn sa trec, urandu-mi bun-venit in tara lui, intr-o engleza din care se simte trainingul NATO.

In Bosnia, soseaua nu devine mai dreapta decat in Muntenegu – de altfel, nici n-avea cum: pe aici sunt doar munti. Trag de masina cat pot in conditiile date, facand permanent calcule in minte: ajung sau nu ajung la timp? Cand ma trezesc intr-o coada de 30 de masini oprite din cauza unei alunecari imense de teren, se duc dracului toate calculele, mi-e clar ca n-am cum sa mai ajung. Stam o jumatate de ora pe loc, in timp ce excavatoarele incearca sa indeparteze de pe sosea niste stanci mai mari decat masina mea. Cand, intr-un final, ajung in Sarajevo, descopar ca exact jumatatea aia de ora mi-a lipsit ca sa fiu punctual. Din fericire, oamenii sunt amabili si imi tolereaza intarzierea, rezervarea a ramas valabila.
Restaurantul se numeste Mala Kuhinja (“Bucatarioara”, pentru urmasii dacilor liberi) si are reputatia de a fi unul dintre cele mai bune restaurante (daca nu cumva cel mai bun) din Bosnia – si nu degeaba, I swear. Nu are meniu, in farfurie ajunge ce rezulta in urma unei discutii despre ce-ti place, ce ai prefera sa mananci in ziua aia, ce s-a gasit proaspat dimineata in piata, ce bautura punem alaturi, stuff like that. La mine a ajuns un muschi de vita extraordinar de fraged, invelit intr-un amestec spicy de legume preparate usor, incat sa li se simta textura usor crocanta, ciuperci si alune, langa un orez asiatic. Pentru ca – am uitat sa precizez – bucataria e fusion. N-am mai avut loc in stomac pentru absolut nimic altceva solid dupa chestia asta, iar dupa ce am adaugat accesoriile (vin, apa, cafea si un pachet de tigari), am ajuns la un total usor neverosimil de vreo 20 de euro.

Ma cazez la Casa United; camera nu-i mare, dar e impecabila, iar hotelul e extrem de aproape de centrul vechi si are parcare proprie in curtea interioara, ceea ce-i vital pentru mine. Parcarea si wireless-ul gratuit sunt primele doua conditii eliminatorii cand imi aleg hotelurile la care stau.
Oh boy, cat de dor mi-a fost de orasul asta! Acum ceva mai mult de 17 ani, totul avea urme de gloante – cladiri, locuri, oameni, suflete, priviri. Unele dintre acele urme n-au trecut nici acum, unele locuri, cum e Piata Markale, inca mai dor, unele dealuri sint in continuare albe din cauza crucilor si mormintelor, dar pana la urma viata a lasat si lasa in fiecare zi mai multe urme decat razboiul.

Iar azi, orasul e si mai plin de viata ca de obicei. Ar fi misto sa pot crede ca asta se intampla pentru ca oamenii se bucura ca am venit sa ma aniversez la ei acasa, dar nu: e pentru ca nationala de fotbal, ajunsa pentru prima data la un turneu final, e cat pe ce sa se califice in optimi. Sunt convins ca in Bosnia au aparut niste miliardari noi in ultima saptamana: unii care au niste fabrici de steaguri si unii care se ocupa cu vopsirea diverselor chestii in culorile nationale. Pur si simplu, tot ce misca si nu misca in Sarajevo e colorat in albastru cu dungi galbene si stelute albe. Capotele masinilor sunt acoperite cu drapele, lunetele sunt acoperite cu drapele, oglinzile laterale sunt acoperite cu drapele, de fiecare geam al masinilor sunt prinse stegulete, soferii si pietonii sunt imbracati in drapele, copiii de trei ani au dungi galben-albastre pe fata, tramvaiele sunt vopsite in galben-albastru, tot, tot!

Ma plimb prin multimea de pe Ferhadija si pe stradutele si bulevardele din jur (unul se cheama Mustafa Bašeskija, sa se oftice Ponta), trec pe la Biblioteca Nationala si ma intorc pe malul apei trecand pe langa Podul Latin pana ma intalnesc din nou cu bulevarul Maresal Tito, langa doua cladiri care devenisera pe vremuri un fel de simbol a ceea ce inseamna “razboi televizat”: sediul Parlamentului, bombardat atunci de sus pana jos, si exact de partea cealalta a asa-numitei “Sniper Alley”, hotelul in care erau cazati jurnalistii straini, lovit si el periodic de gloante. Practic, nu era nevoie sa pleci nicaieri ca sa vezi razboiul: il filmai de pe geam. Azi, amandoua stralucesc linisite in soare – si, culmea, nu-s imbracate in albastru-galben cu stelute albe. Sunt insa imbracate asa promoteritele care invadeaza terasa la care m-am oprit pentru o bere si care ma cadorisesc prompt cu un stegulet, sa ma impopotonez cu el, plus o vuvuzea (sau vuvuzela, cum dracu’ s-o chema), sa fac scandal prin oras, alaturi de bastinasi. Si pe cuvant ca parul blond se asorteaza perfect cu rochitele astea albastre mulate. Si ala brunet. A propos, cred ca am uitat sa mentionez: ziceam acum cateva zile ca Tirana e un paradis al “esteticii stradale bipede”. Ei bine, sorry Tirana, tocmai ai trecut pe locul doi: Sarajevo te bate de la distanta. Inteleg ca in Banja Luka situatia e si mai “dramatica”, dar nu pot depune marturie in privinta asta pentru ca-i mult in nord si nu figureaza in traseul actual.
Dar nu doar femeile sunt frumoase, ci intreaga masa de oameni de pe strazi. Poate am senzatia asta si pentru ca sunt foarte multi tineri. Pe un panou publicitar scrie “Sarajevo – Srce Europe”. Inima Europei. Chiar cred ca se potriveste.

Seara ma prinde langa Podul Latin, sub un panou care imbraca doua dintre zidurile muzeului de alaturi si pe care scrie “The street corner that started the 20th century”. “

[…] that started and messed up the 20th century”, cred ca ar fi fost mai corect. Peste o saptamana se implinesc fix 100 de ani de la asasinatul care a declansat Primul Razboi Mondial.

Search Hotels

Destination
Check-in date
Check-out date
[/fusion_builder_column_inner]
Meciul incepe la miezul noptii, asa ca am timp sa mananc ceva si sa trec pe la hotel ca sa ma refreshuiesc inainte de a ateriza la una dintre terasele din centru, printre miile de oameni iesiti sa se uite impreuna la meciul asta care pare a fi devenit cel mai important eveniment al tarii de la declararea independentei incoace. Cand se canta imnul, toata lumea se ridica in picioare, dar momentul e un pic ciudat: imnul Bosniei-Herzegovina nu are versuri. Ciudat par si eu, ca sunt singurul care nu s-a ridicat de la primele sunete. Ezitarea ii lamureste pe tipii care stau langa mine la masa ca sunt strain, si pentru ca e clar ca n-am figura de nigerian, ma adopta cu vuvuzela cu tot. Primesc un stegulet in jurul gatului, sunt proclamat bosniac, radem, ne crispam la suturi si faulturi, halbele de Sarajevsko apar si dispar de parca ar fi shot-uri. La final, chiar imi pare rau pentru ei. Chiar si numai entuziasmul lor ar fi meritat mai mult.

Inainte sa plec spre Mostar, urc pana la Fortareata Alba: Sarajevo se vede frumos

[si] de sus. Intotdeauna am simtit ca mi-e drag orasul asta, care ar fi meritat o soarta mai buna de-a lungul istoriei si sper sa continue si-o faca mai buna in istoria care urmeaza. O sa ma intorc.

Drumul pana la Mostar imi ia doua ore, cautarea hotelului inca 20 de minute, ca e pe o straduta ingusta pe care o ratez pentru ca gps-ul nu reuseste sa repozitioneze harta suficient de rapid, iar eu sunt cu capul in nori (sunt in vacanta, sunt relaxat, ce vrei?) si nu-s atent la indicatoare. Ma intampina un tip simpatic de vreo 20 de ani, care se recomanda “Sasha” (alt Sasha, deci, dupa cel din Belgrad) si care ma intreaba dupa ce imi bag masina in parcarea interioara daca vreau sa beau ceva. La una dintre cele cateva mese de pe mica terasa din curte vad un tip care sta cuminte cu o bere in fata, ceea ce mi se pare o idee buna. “Adu-mi si mie ce are omu’ ala”, ii zic lui Sasha in timp ce ma asez la o masuta alaturata. Unde stau doar doua minute, pentru ca “omu'” intra in vorba cu mine si, e clar, mai bine bem o bere impreuna decat doua separat. Il cheama Miguel, din cauza jobului bate estul Europei atat de mult incat n-are nici cel mai mic chef sa faca orice gest turistic (gen sa umble prin oras, sa viziteze locuri etc.), prefera sa zaca aici unde-i liniste, facand nimic toata dupa-amiaza. Descoperim repede ca radem la aceleasi glume, conversatia e inteligenta, mai cerem o bere. Apoi inca una. Bagajele mele sunt inca in masina, nici macar nu mi-am preluat camera, dar who the hell cares? Inca una. E soare si e cald. “Sasha, te duci sa mai aduci niste bere?”. “Sasha, vino incoace, stai cu noi la masa si bea si tu o bere!”. Seara ne prinde stand la povesti, trei oameni din trei tari diferite, care nu s-au mai vazut niciodata pana acum 6 ore, vorbind limba unei a patra tari, simtindu-se “impreuna”. Poate ca “prieteni” e prea mult spus, dar senzatia nu-i departe. Amintirile de genul asta sunt motivul pentru care “a calatori” e unul dintre cele mai importante verbe din viata unui om.

Inainte de a se intuneca de tot, reusesc totusi sa-l smulg pe Miguel de pe scaun, ca sa mergem sa mancam ceva si sa fotografiez si eu celebrul pod care il inlocuieste pe adevaratul pod celebru, aruncat in aer in timpul razboiului. Timp de cateva ore, luam cateva carciumi la rand, in asa fel incat sa putem spune fara sa mintim ca am vizitat tot centrul vechi. Nu-s singurul defect, si Miguel e la un pas de a face febra musculara la gat tot uitandu-se dupa frumusetile locale. Abia cand tot orasul se duce la somn si nu mai avem ce admira, ne intoarcem si noi la hotel. Doar ca noua nu ne e somn! In frigiderul bucatariei nu mai e nicio bere, dar punem ochii pe una dintre sticlele de vin care stau intr-un suport pe masa. Sasha apare exact la timp, inainte sa demolam toate dulapurile in cautarea unui tirbuson, asa ca revenim la obiectivul initial: bere. Singura solutie pare a fi o benzinarie, Sasha se ofera sa se duca sa ia, dar am stabilit deja ca suntem o gasca, asa ca mergem impreuna. Dar nu pe jos, ca am mers deja suficient pe jos azi (pe dracu’, de fapt ne e lene). Nici cu masina, asta-i clar! De altfel, nici nu cred ca am reusi s-o scoatem din curte: straduta e atat de ingusta incat si la amiaza, perfect treaz, am avut nevoie de manevre suplimentare. Deci, bicicleteee! Haha, n-am mai mers pe bicicleta de 20 de ani. Cred ca aratam caraghios, mai ales, eu, da’ ne distram. Si luam si suficienta bere cat sa ne ajunga pana la 5 dimineata. Mi-am programat sa ma trezesc pe la 9, chestie care deja mi se pare o tampenie imposibil de realizat.

 

Episoadele precedente:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia
Grand Balkan Tour (II): Macedonia
Grand Balkan Tour (III): Albania
Grand Balkan Tour (IV): Muntenegru

 

Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 15 Noiembrie 2014|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger