Grand Balkan Tour (VIII): prin Passo dello Stelvio, spre Zurich

Mi s-au umezit ochii azi. Atat de frumos e.

Soseaua e cea mai inalta din Alpii estici si a doua din tot lantul muntos (ajunge pana la 2758 m, cu doar 12 m mai jos decat Col de l’Iseran), iar “spectaculoasa” e un adjectiv foarte, foarte mic pentru ea. Poate doar daca-l repeti de 75 de ori, cate o data pentru fiecare “ac de par”.

Dupa o saptamana in care incepusem sa cred ca prognoza meteo n-o sa mai arate niciodata altceva in afara de nori, ploaie, ploaie mai mica, ploaie mai mare, lapovita si ninsoare, in sfarsit a aparut in tabel o zi cu soare de dimineata pana seara. Singura din toata perioada asta: incepand din noaptea urmatoare incepea iar sa ploua. Am lasat prognoza “la dospit” 24 de ore, sa fiu sigur ca nu ma pacaleste cineva, si abia cand am vazut ca-i hotarata am inceput sa-mi fac bagajele.
Drumul pana la intrarea in pas dureaza cam mult, ca de la Brescia in sus are in general o singura banda si e aglomerat. Avand insa in vedere ca nu m-am trezit inca pe deplin (intr-o zi obisnuita, la ora asta doarme si patul sub mine), e cum nu se poate mai bine: in felul asta, imi pot bea si eu cafeaua linistit in timp ce muntii cresc incet in jurul meu.
Trec pe langa lacul Iseo, pe malul caruia (si pe insula din mijlocul caruia) au ramas niste amintiri insorite. Cred ca o sa mai vin intr-o zi pe aici, sa stau. Azi insa, paradoxal, ca sa le pot zambi mai de-aproape, trebuie sa merg mai departe.
In Edolo imi apare in fata o intersectie cu doua variante de traseu spre Bormio: la dreapta prin Ponte di Legno sau la stanga, prin Tresenda. Ar mai fi una, pe un drumulet care o taie de-a dreptul spre nord, dar n-o iau in considerare. Ruta prin Ponte di Legno e mai scurta, cred ca-i si mai frumoasa, plus ca directia naturala a drumului te impinge s-o iei pe acolo. Ceva imi spune insa ca as pierde o groaza de timp daca as merge pe acolo, asa ca virez la stanga. Mai tarziu, cu Google Maps in fata, aveam sa descopar ca am luat decizia corecta – as fi facut cu cel putin o jumatate de ora mai mult. In plus, in Tirano vad un indicator care imi sterge din minte ingrijorarile privind nivelul lichidului din rezervor: “Svizzera”. Calculasem in asa fel incat sa-mi ajunga aproximativ la fix pana in Austria, ca m-am saturat sa alimentez in Italia cu 1.80 euro/litru, dar nu stiu daca ai remarcat cuvantul “aproximativ” din jumatatea de fraza de mai sus. Chiar daca am devenit un mare maestru emerit al calculelor de genul asta, exista intotdeauna un epsilon care poate strica toata ecuatia la un moment dat – si ma gandeam deja ca va trebui sa opresc la un moment dat ca sa mai pun cativa litri. Atunci cand ai insa un punct de trecere a frontierei spre Elvetia la mai putin de 2 km de tine, toate grijile dispar. “Unde mergeti?”, ma intreaba politistul. “Pana aici”, ii zic, aratandu-i benzinaria care-i la 10 metri dincolo de ghereta lui. Incepe sa rada si imi face semn sa trec. Dupa cateva minute, il bate pe umar pe colegul lui de pe partea cealalta si-i explica ce fac eu pe acolo, astfel incat si ala ma lasa sa trec aproape fara sa se mai uite la documente.

Cu plinul facut si cafeaua bauta, nu ma mai impiedica nimic sa ma bucur de drum. Pasul Stevio incepe, tehnic vorbind, imediat dupa Bormio. La inceput usurel, sa nu te intimideze, cu o pereche de “ace de par” la fiecare cateva sute de metri, apoi din ce in ce mai intens, zgomotos, mai rough. Suna ca o scena de sex? Adevaru-i ca nu ma pot opri sa gasesc asemanari intre cele doua experiente. La 2.758 de metri… there’s the climax. Cuvintele si fotografiile nu-s suficiente. Peisajul, cu toate crestele acoperite de zapada din jur, cu albastrul de deasupra, cu paraiele, torentii si cascadele de ici-colo si cu panglica de asfalt care se rasuceste sub tine, trebuie vazut, atins, respirat.
Cand ajung sus, chiar sub Dreisprachenspitze (“Varful celor trei limbi”), la nici 200 de metri de granita elvetiana, daca m-ai pune sa spun ceva, n-as sti ce; ma asez pe balustrada de piatra si, timp de cateva minute bune, nu fac nimic altceva decat sa-mi plimb ochii de jur imprejur, incercand cumva sa “absorb” cu ei cat mai mult din spectacolul din jur. Abia dupa aia ii dau voie si obiectivului aparatului foto sa se bucure. In jur mai sunt zeci de oameni care, dupa cum vorbesc, simt aceleasi lucruri. Multi au venit cu masinile, dar majoritari par a fi motociclistii. Pentru orice posesor pasionat al unui mijloc de propulsie cu ardere interna, Pasul Stelvio e the ultimate dream route.

20140703_13-14-Passo-dello-Stelvio

Pana aici au fost 27 de ace de par, ma asteapta inca 48. Las sa treaca o coloana care merge incet in spatele unui van si abia cand o vad ajunsa departe plec si eu: am chef sa-mi aud cauciucurile scartaind in curbe, ca sa ma bucur de sosea la fel de mult ca de peisaj. Incerc, totusi, sa nu repet isprava lui Stirling Moss, care a iesit in decor pe undeva pe-aici. Treptat, pe masura ce drumul se indreapta, varfurile acoperite cu zapada se indeparteaza. Nu dispar insa de tot, se vad in continuare in spatele dealurilor, ca sa ma oftice ca i-am lasat in urma. Opresc de vreo doua ori sa ma uit la ei, dar simt ca am un zambet tampit pe fata si imi dau seama ca trebuie sa ma las de sportul asta daca vreau sa nu ma intorc.

Am stat atat de mult timp sus, incat atunci cand trec de Nauders imi dau seama ca am intrat deja in criza de timp, desi la plecare imi luasem o marja de manevra de cel putin o ora si jumatate. La 6 trebuie sa ajung in Zurich pentru o cina pe care o astept de 7 ani, dar nu prea imi dau seama cum as mai putea realiza chestia asta in conditiile in care bucata de autostrada Landeck – Feldkirch e plina de restrictii, la frontiera mai pierd vreo 20 de minute, ca fix acum s-au gasit sa-mi verifice atent absolut toate documentele, iar in Elvetia limita de viteza e 120 km/h si sunt 120 de milioane de radare pe kilometru. Merg cu amenintarea unei amenzi de vreo 150 de euro deasupra capului, dar nu vad alta solutie decat sa presupun ca limita de viteza e la fel ca in tarile normale si sa mai adaug de la mine inca 10 km/h ca “toleranta”. La elvetieni toleranta asta nu se aplica, dar ce-o fi, o fi. Oricum le-am platit deja 35 CHF (30 euro) pentru vigneta (astia-s si mai nesimtiti decat slovenii: au doar vignete pe un an; si nici macar nu-i un an calendaristic as in “365 de zile”, ci pe anul in curs: daca-ti iei vigneta pe 31 decembrie, a doua zi trebuie sa-ti mai iei una). Nesimtirea mea rutiera scapa, din fericire, nepedepsita. Intarzii, totusi, 25 de minute, dar si chestia asta e iertata. Din nou. Iar ziua isi continua curgerea perfecta, pana la ultimul ei minut.

 

Episoadele precedente:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia
Grand Balkan Tour (II): Macedonia
Grand Balkan Tour (III): Albania
Grand Balkan Tour (IV): Muntenegru
Grand Balkan Tour (V): Bosnia & Herzegovina
Grand Balkan Tour (VI): Croatia
Grand Balkan Tour (VII): Italia

 

Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 29 Noiembrie 2014|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger