Heading East

Ca sa parafrazam clasicii, sa te plimbi cu masina prin occident e prea mainstream. So boring, so predictable. As a result, intr-un moment in care incercam sa “lipesc” ceva de un drum pe care oricum il aveam de facut prin tara, am dat cu mouse-ul spre stanga pe google maps si am descoperit ca exista viata si in partea aia a hartii. Well, I gladly accepted the challenge (si chiar imi trece prin cap, pentru o vacanta viitoare, un challenge mai complicat in directia respectiva – detalii mai tarziu, cand le pun la punct), mai ales ca ici, la o aruncatura de pietricica daca esti meserias la facut “broscute” peste Marea Neagra, se afla un oras care pare a fi pe locul 32 (deci sus, avand in vedere cate orase sunt in lumea asta) in preferintele celor care intra pe booking.com. Despre Odesa e vorba, of course.

Partea I: Bucuresti – Odesa:
Plecarea se produce dimineata, ca n-am timp de pierdut si nici nu vreau sa ajung in frontiera cand oamenii de acolo sunt deja obositi si ciufuti. Iar de data asta, dimineata mea si dimineata aborigenilor chiar coincid: iesirea din Bucuresti se produce furtunos la ora 5:15, in timp ce eu incercam sa improvizez o perfuzie ca sa-mi introduc mai rapid cafeaua aia in metabolism. In mod ciudat, autostrada nu-i deloc pustie, dar chiar si asa media orara e ok. Ramane ok si de la Slobozia la Braila (drumul pare a fi fost asfaltat recent, e de 10 ori mai neted decat autostrada), dupa care reusesc s-o stric; mai intai alegand o varianta gresita pentru iesirea spre Galati, apoi intorcandu-ma de langa frontiera in oras pentru ca, in mintea mea, inaintea oricarei frontiere trebuie sa existe o benzinarie. Obviously, inaintea acestei frontiere nu exista, pentru ca ar da faliment in conditiile in care dincolo benzina e cu 25% mai ieftina. Doar ca nu stiu exact cat de departe inseamna “dincolo” si nu-s convins ca orice benzinarie din orice satuc din Ucraina accepta carduri, asa ca prefer sa ies din tara cu rezervorul in safe mode. Toata fataiala asta ma costa ceva timp, ajung la granita abia la 9:05. Partea buna a partii proaste e ca par a fi singurul care vrea sa treaca pe la Giurgiulesti la ora asta. Si asta chiar e o chestie buna, pentru ca aici procedurile sunt ceva mai complicate ca de obicei. La romani, lucrurile decurg usor, ca de obicei – dar apoi incepe distractia:
ep. 1, intrarea in RM: o politista (si la moldoveni, si la ucraineni, personalul era majoritar feminin) imi cere pasaportul, talonul, permisul, cartea verde si un document care sa arate ca am voie sa ma plimb prin tari straine cu o masina care nu-i inmatriculata pe numele meu; pentru ca proprietarul masinii e firma al carei proprietar sunt eu, am printat, semnat si stampilat o hartie (frumoasa, cu antet) prin care eu, administrator, ma imputernicesc pe mine, cetatean, sa merg in Ucraina si Moldova in perioada bla bla cu masina avand numarul bla bla. Doua hartii, de fapt: una in romana, alta in engleza. O ia pe cea in romana si se retrage in cladire, “s-o vada seful”. Seful pare multumit, dar ea vrea sa vada si daca seria masinii corespunde cu cea din talon. I-o arat pe aia care se vede prin parbriz. Nu-i suficient. OK, deschidem capota si i-o arat pe aia de pe placuta prinsa undeva in spatele bateriei. Nu, tot nu-i suficient. “Trebuie sa fie batuta in metal”, zice tanara domnita. Say what? Soro, chiar habar n-am unde ar mai putea fi stantata seria aia. Nu-i nimic, stie ea si imi si arata, stergand praful si verificand litera cu litera si cifra cu cifra: undeva in stanga motorului, pe o bucata de metal care pleaca din caroserie. Ei, uite ca am mai invatat ceva azi. E multumita, dar povestea nu se incheie aici, pentru ca – nu-i asa? – exista si vama. Adica o alta tanara domnita, care imi cere sa deschid portbagajul si ma intreaba daca am ceva de declarat. Ii insir rapid “camera foto, obiective, laptop…”, dupa care ma intreaba “altceva, de valoare?”. “Pai obiectivele alea cam valoreaza ceva, zic”. Pare amuzata, imi da actele inapoi si ma trimite la banca (in cladirea din dreapta, adica) sa platesc vigneta si taxa ecologica (vreo 30 RON, in total). Cool chestia asta cu vigneta pentru utilizarea unui kilometru de sosea… cum sa-i spun? sateasca?… da’ ok, inteleg ca si bugetul Republicii Moldova are nevoie de venituri pentru plata facturii la intretinere (ramane sa ma lamuresc daca vigneta asta pe care am platit-o acum o sa fie valabila si peste doua zile, cand intru din nou in RM). Se poate plati cu lei RO, lei RM, grivne UA, euro, dolari, card (da’ asta e mai complicat, mi se spune). Dau 20 de euro si cer restul in grivne, sa am in buzunar pentru eventualitatea in care ma opreste vreun politist ucrainean mai insetat/infometat. Sau pentru eventualitatea in care mi se face mie sete/foame. Sau pentru orice eventualitate. Revin cu toate chitantele in dinti la ghiseul domnitei de la vama, care imi spune ca e ok, pot sa merg mai departe. Hell yeah, am intrat in Republica Moldova.
ep. 1′, undeva pe traseu: un ofiter tanar si vesel ma opreste ca din senin, dupa nici 50 de metri. Actele, of course; “unde mergeti?”; “la Odesa”; “in ce scop?”; “sa fac poze”; “daaaa’ nuuu vaa creeed”, zice razand cu gura pana la urechi si imi face semn sa merg mai departe. Ma pufneste si pe mine rasul, spun o prostie, il salut si-l las in urma.
ep. 2, iesirea din RM: nu fac dreapta, nu fac stanga (la stanga e drumul spre Cahul), dupa 1 km or so dau in cealalta frontiera. Prezint din nou toate actele, deschid iarasi portbagajul, da’ macar nu mai trebuie sa platesc nimic. Si nici nu deschid capota. “Unde mergeti?”, aud pentru a treia oara pe ziua de azi. “La Odesa”. Omu’ tasteaza de zor la computerul lui, se tot uita pe hartii, nu zice nimic. Imi stampileaza totusi pasaportul pana la urma si imi zice sa astept la masina. Astept, ce sa fac? Descopar ca am o hartie in plus, un biletel pe care am deja doua stampile. Hopa, asta de unde a aparut?! Si ce astept, mai exact?! Pe tanti din cladirea din spate, care e a Ucrainei (si tanti, si cladirea), bineinteles. Oh, please excuse my back. O luam de la capat: pasaport, permis, talon, carte verde, procura, portbagaj (“laptop, aparat, obiective…”), capota (acum sunt destept, stiu unde-i seria). Fuge in cladire, dupa 3 minute ma cheama la ferestruica, imi da actele si imi face semn spre dreapta, la vama. Dreapta dupa cladire sau dreapta in interiorul cladirii, ca nu pricep?! In interior, geez! Adica in sala aia de 5 metri pe 10 unde, la un birou, sta personajul cu cea mai mare cantitate de nemultumire pe centimetrul patrat de tesut facial de pana acum. Ma saluta in ucraineana, eu ii rapund in engleza si imi pun fata aia de tampitel relaxat care nu intelege nimic din ce-i spui in limba ta. Imi ia actele, incepe sa tasteze datele masinii, ceva nu merge cum trebuie, chestie care il nemultumeste si mai mult. Imi face semn sa stau jos, semn ca operatiunea o sa mai dureze o vreme. Thankfully, a doua oara tastatura nu-i mai face figuri, pe monitor nu-i apare nici o alerta, pare ca se pregateste sa ma expedieze. Dar nuuu, nu-i chiar asa simplu: pune alaturi talonul si pasaportul, se uita cand la unul, cand la celalalt de vreo trei ori, dupa care incepe sa-mi spuna ceva in ucraineana aratand spre ele. Da, frate, stiu la ce te referi! Ii explic in engleza situatia, ii dau de inteles ca pot sa ma duc pana la masina sa-i aduc imputernicirea daca vrea (“autorizatia” – asta pare a fi cuvantul corect, pe care am grija sa-l strecor in fraza ca sa-i fie mai simplu), imi face semn ca nu-i nevoie, ma crede pe cuvant, “puf” inca o stampiluta pe hartia aia pe care am capatat-o mai devreme si gata, sunt liber sa-l parasesc.
ep. 3, intrarea in Ucraina: da, pentru ca dupa ce ai terminat toata procedura de mai devreme, inca nu esti in Ucraina: la 50 de metri se afla un soldat si o poarta; soldatul ia hartiuta cu stampilele, poarta se deschide. Abia acum e gata! Total: 31 de minute de la iesirea din Romania. Now let’s roll!

…Well, not quite so.
Drumurile din partea asta a Ucrainei sunt impartite pe mai multe categorii: drumuri nationale, drumuri jude… nu, bai, glumeam! De fapt, categoriile sunt cam asa: drumuri proaste, drumuri extrem de proaste, drumuri fantastic de proaste, drumuri infernal de proaste, unrecoverable war-zone areas. Portiunile de drum acceptabil, bun, foarte bun si excelent sunt atat de mici, incat toate intra intr-o singura categorie: “si altele” (cu mentiunea ca ultimele doua pozitii din lista sunt neocupate). Ca sa nu-ti faci iluzii, primele gropi apar la noua metri de bariera a carei ridicare iti permite sa intri in Ucraina. Macar sunt sinceri, nu te momesc la inceput cu sase benzi ca in palma pentru ca apoi sa-ti dea cu asfaltu’ in amortizoare; nu, sunt sinceri: frate soferule, frate Balcescule, asta avem, asta te asteapta – daca nu-ti convine, n-ai decat sa executi o intoarcere din trei miscari si sa te duci pe drumurile alea bune ale tale (intr-o paranteza fie spus, iesirea din Galati nu-i cu mult mai breaza). Nu ca ar avea vreun mare efect din punctul de vedere al vitezei (limitele sunt 60 km/h in localitate si 90 in afara, iar bastinasii le cam respecta – plus ca n-am chef sa socializez prea mult cu politia locala), da’ totusi!
In rarele momente in care drumul devine acceptabil, marea greseala e sa te relaxezi: in maximum doua minute apare o groapa, un crater, un sistem defensiv anti-tanc (la transee ma refer, minele cred ca au explodat de mult, dupa cum arata peisajul) si reveria ia sfarsit. In gemetele triste ale masinii. De vreo doua ori chiar a trebuit sa opresc sa ma conving ca rotile sunt in continuare rotunde si ca n-am lasat nici o componenta in urma. Sa mergi noaptea pe drumul asta ar fi sinucigas (literally!).
The good thing is ca proiectantii ucraineni de drumuri au fost mai inteligenti decat cei romani, astfel incat, acolo unde a fost posibil, soseaua nu traverseaza fiecare prapadit de satuc.
Masinile in general sunt cam vechi; de altfel, cam tot peisajul aminteste de Romania anilor ’90. Sunt insa si “piese” noi – majoritatea SUV-uri, altceva nu rezista prea mult pe drumurile astea.
Desi citisem pe forumuri ca e plin de politie, eu n-am vazut decat trei echipaje pe tot drumul pana in Odesa, toate in intersectii mai importante si toate cam toropite de caldura. Primul s-a uitat ceva mai lung dupa mine, dar eram deja in afara razei de actiune a bastonului lui; pentru restul n-am parut interesant. Povestile cu militieni ucraineni care vaneaza straini ca sa ia spagi sunt fix povesti. Daca-ti vezi de treaba ta si nu faci tampenii, n-are nimeni nici o treaba cu tine.

Indicatoarele nu-s chiar abundente, dar nici nu te simti ca in no man’s land. E de preferat, totusi, sa stii macar sa citesti caracterele chirilice – foarte putine indicatoare sunt scrise si cu litere latine. GPS-ul s-ar putea sa fie util pe aici, dar eu nu suport masinaria aia a diavolului, asa ca nu pot emite o parere pertinenta. Cu o harta, niste instructiuni de traseu pregatite din timp, soare (ca doar n-o sa afli unde-i nordul cautand muschiul crescut pe copaci) si ceva instinct, orientarea e simpla. Instinctul e important, nu l-am mentionat de pomana. Exemplu: cu vreo 30 de km inainte de Bilhorod-Dnistrovskyi (unde se afla Cetatea Alba, pentru cei care n-au chiulit de la istorie; am tinut sa includ si asta in traseu, mai ales ca drumul trecea prin apropiere), apare o intersectie: inainte spre Bilhorod-Dnistrovskyi, la stanga spre Odesa. Ceva imi spune ca, in ciuda indicatorului, pe directia “inainte” nu-i bine, asa ca opresc si ma duc la politistul din intersectie, cu harta in mana. Prin semne (by the way: rar gasesti prin zona pe cineva care sa vorbeasca engleza), imi explica s-o iau la stanga, apoi sa fac dreapta dupa 15 km, pentru ca celalalt drum e foarte prost. Spasiba – politistului si instinctului. Care instinct ma tradeaza insa dupa ce ajung la cetate: ca sa n-o iau inapoi pe acelasi drum, decid sa merg in continuare pe malul Nistrului spre sud. Ei bine, am decis s-o iau pe cel mai prost drum pe care mi-a fost dat vreodata sa merg. Jur ca strada asta n-a fost reparata niciodata de cand a fost construita, cu 60 de ani in urma. Absolut niciodata, nici macar in gluma. De fapt, nici nu se mai poate numi strada. Din cauza ei ar trebui sa scot articolul asta din categoria “drumuri”. E un dezastru compus din resturi de asfalt, pamant, bolovani, iarba si bucati de beton. Cam asa o sa arate lumea dupa un razboi total soldat cu anihilarea civilizatiei umane. Daca ar sti de existenta strazii asteia, companiile de asigurari ar refuza sa acopere riscul de accident si deces chiar si daca ai merge pe jos pe aici.

Dupa Bilhorod-Dnistrovskyi, soseaua devine ceva mai ok. Dar se si aglomereaza – mai intai pentru ca trece prin zona de litoral de la Zatoka, apoi pentru ca ne apropiem de Odesa. Paranteza: pe tot drumul, n-am vazut nici o masina cu numar de Romania (era una de Bucuresti la hotel, totusi); doar cateva cu numere de Moldova si ceva mai multe – dar nu foarte multe – din Rusia.
Dupa ce ajung in oras, mai pierd o ora bantuind aiurea in sus si in jos pe un bulevard incercand zadarnic sa gasesc intersectia cu strada pe care se afla hotelul (pana la urma mi-a aratat un angajat de la o benzinarie – trebuia doar sa fac dreapta pe sub un pod, da’ mie nu-mi trecuse prin cap chestia asta), si la 9 ore de la plecarea din Bucuresti, ajung la destinatie. Adica la Marenero, un hotel pe cat de ciudat, pe atat de simpatic: construit intr-o fosta fabrica(!), intr-un cartier care nu-ti spune nimic interesant (doar am zis ca-i dincolo de pod, nu?), e nou (sau cel putin asa arata), modern, foarte curat, cu personal foarte amabil (inclusiv paznicii, care au alergat in prima noapte o ora prin cladire sa caute un cablu USB, pentru ca pe al meu il uitasem acasa), cu parcare pazita, cu internet gratuit & all. Si cu Trinitas TV pe cablu, daca esti defect si asta e pasiunea ta suprema in viata si in vacanta. Si cu Jewish News pe acelasi cablu, daca ai aceeasi pasiune dar orientata putin diferit.

Partea a II-a: Odesa

Orasul e marisor (are cam un milion de locuitori), iar strazile principale tot serpuiesc ba la dreapta, ba la stanga, ceea ce iti cam da busola peste cap. In plus, harta se mai intampla sa te insele: unele strazi marcate ca importante au, de fapt, tot cate o banda pe sens la fel ca alea mici. Iar daca mai pui la socoteala si faptul ca denumirile nu sunt scrise in latina, distractia e maxima. Dar dupa ce te prinzi cam care sunt si pe unde trec stazile principale, lucrurile devin ceva mai simple. Cam dupa o zi de bantuit intensiv prin oras, adica. Soferii sunt destul de politicosi, te lasa si nu se crizeaza cand mai faci cate o prostie care incurca toata intersectia, ceea ce face adaptarea mai usoara. Ucrainenii sunt, de altfel, destul de cumintei in trafic: nu se baga aiurea, nu prea-i vezi facand golanii, nu tasnesc de la semafor, nu abuzeaza de pedala de acceleratie; o mai calca ei pe bulevadele mari, dar si acolo in limite rezonabile.

Zona centrala (care e marisoara si care ar putea foarte usor sa fie un model pentru altii care se cred mai evoluati – da, la romani ma refer – prin modul in care s-a dezvoltat, cu foarte multe magazine, restaurante, artere pietonale, arhitectura frumoasa, cladiri bine luminate, parcuri etc.) e foarte aglomerata cam tot timpul, iar masinile parcate ocupa prima banda chiar daca teoretic nu e voie (din cand in cand mai apar niste indicatoare “oprirea interzisa”, dar lumea le cam ignora, iar politia ignora lumea care le ignora). Ceea ce nu m-a impiedicat sa gasesc insa de fiecare data loc de parcare, fara sa ma agit deloc. Au si ei “parcangiii” lor – ii stii, baietii aia care dau din maini aratandu-ti locul de parcare al visurilor tale, pe care ei ti-l ofera doar atunci, tie si numai tie, gratuit daca le dai 5 lei (sau grivne, in cazul de fata) – dar eu i-am ignorat senin. Thanks, da’ stiu sa parchez masina si fara ajutor, ca nu mi-am pierdut inca simturile. Si b) nu-s competenti: n-au agresivitatea nesimtita a tiganusilor de Bucuresti. Hm, poate si pentru ca nu prea au tiganusi pe aici. Cocalari mai au – premiul intai cu coronita de cretin l-a obtinut unul cu un Maserati auriu (holy fuck, mi s-au strepezit dintii cand l-am vazut) – da’ parca mai putini. Si nu asculta manele, ceea ce e fundamental.
Daca esti normal la cap, iti lasi masina intr-un loc – eu preferam s-o las pe Katerininska, ca e in buricul centrului (by the way, pe strada aia exista si un super-market non-stop, in care functioneaza si o casa de schimb valutar non-stop – niste chestii foarte utile la casa omului; a! si culmea, cursul e mai bun decat la banca) – si o iei la pas randomly intre statuia Ecaterinei, hotelul Londonskaya, primarie, Muzeul Arheologic, Opera, catedrala, City Garden, Deribasovskaya si strazile din jur. Daca ti-e lene sa urci inapoi cele 192 de trepte cat are Scara Potemkin, exista un funicular care te aduce inapoi la statuia lui Richelieu. Da’ trebuie precizat ca lenesul clasei – me, that is – le-a urcat de trei ori. Din loc in loc, mai faci cate un popas – pentru o cafea la terasa asta, pentru alimentarea organismului cu proteine/glucide/lipide la restaurantul de dincolo, pentru bere la terasa ailalta. Preturile sunt decente spre mici in centru si mici spre foarte mici in rest, mancarea buna, clatitele cu zmeura de la Kumanetz de-men-ti-a-le, berea ok (eu am testat vreo 4 tipuri; nu m-au extaziat, da’ mi-au placut; spre deosebire de Baltika, o marca produsa in Rusia si exportata cam prin toate tarile din regiune, care-i prea dulce pentru papilele mele). Numarul de ochi albastri pe metrul patrat – spectaculos. N-or avea ucrainenii sosele bune, dar compenseaza cu asta. Din plin. Doar in Belarus am mai vazut o “estetica a strazii” – ca sa ma exprim asa – comparabila.

Pe plaja ajung a doua zi, dupa-amiaza tarziu, cand deja cea mai mare parte a populatiei plecase. Even better, ca oricum ma enerveaza aglomeratia din zonele de genul asta. Odesa are cateva plaje considerate “premium”, plus alte cateva “normale”, la care se adauga cele din localitatile invecinate. Ma balacesc linistit fara sa ma calc pe cearceafuri cu toti hominizii veniti sa se bronzeze, ma imprietenesc cu un rus care ingheata impreuna cu mine in apa (e teribil de rece, futu-i prognoza ei de incalzire globala), dupa care ma retrag in glorie, ca sa ajung inapoi in centru pentru “blue hour”-ul de seara.

Partea a III-a: Odesa – Chisinau – back home:
Odesa n-are o sosea de centura, motiv pentru care daca ai ratat iesirea corecta spre orasul in care vrei sa ajungi, ai cam pus-o, pentru ca orice corectie prespune fie sa te intorci, fie s-o iei pe drumuletele alea distruse (cele mari sunt destul de ok in zona asta, la fel ca si in oras). Eu n-am ratat-o, da’ mi-a luat o ora pana am gasit-o. Iar cand am gasit-o, am nimerit fix intr-un ambuteiaj care se intindea pe cativa km inainte de un giratoriu (astea parca fusesera inventate ca sa decongestioneze traficul, nu?). Giratoriu din care doar instinctul (again?!) ma face sa ies pe a doua sosea si nu pe prima (cea semnalizata spre Chisinau), care m-ar fi dus prin Transnistria, ceea ce probabil mi-ar fi amanat sosirea la destinatie cam cu o jumatate de secol.
Drumul mai are portiuni defecte, dar in general e bun, asa ca se merge si cu 110-120 km/h. Ma bag in mijlocul unei coloane care se deplaseaza pe gustul meu – ca sa nu ies in evidenta in eventualitatea in care mai exista si politisti plini de zel – si tin ritmul bastinasilor, iar cei 30 km pana la Maiaki dispar rapid. Spre deosebire de urmatorii, pentru ca frontiera ucraineano-moldoveneasca de aici e a) ciudata si b) aglomerata.
Cam cu un kilometru inaintea unei cladiri care de la distanta arata a punct de trecere a frontierei, coloana se opreste. Si sta. Atunci cand nu sta, viteza e cam aia de pe Magheru la ore de varf inainte sa vina criza. Oamenii ies din masini, se plimba, isi cumpara cafea de la un chiosculet din apropiere, eu imi scot kindle-ul si citesc linistit. Cand ajung intr-un final la soldatul ucrainean care pazeste un fel de bariera, primesc un biletel (iarasi biletel!) pe care sunt trecute numarul masinii, numarul pasagerilor si ora, dupa care mi se face semn sa trec. Si gata. Bai, cum gata?! Gata, “go!”. Ok, oricum nu vad sa am alta optiune. Pret de vreo 3 km, merg pe un drum pustiu, cu un rau in dreapta (Nistrul, evident) si niste balti/canale in stanga. Incerc sa-mi aduc aminte harta, ca sa-mi dau seama in ce tara sunt de fapt; teoretic, ar trebui sa fiu in Moldova. Practic insa, n-am nici o stampila noua in pasaport, deci nu-s in Moldova. WTF?! Brusc, un indicator si inca o cladire care seamana cu un punct de trecere: Palanca. Asta stiu sigur ca-i in Moldova. Opresc si ma duc la primul individ in uniforma pe care-l vad: “pe aici se intra?”. “Talon”, zice. “Talon? Talonul masinii, adica?”. “Niet, talonul primit de la ucraineni”. Aaaa, biletelul! “Uite-l!”. “Nu aici, mergeti mai departe”. Zambeste si pleaca. Ha?! Ok, merg mai mai departe inca vreo 4-5 km, pana cand uniformele se schimba la loc: un soldat ucrainean imi ia biletelul si imi face semn sa merg. Gata? Iar gata?! Da’ eu frontiera asta cand o trec, totusi? Pe drum apar indicatoare, e clar ca sunt in continuare in Ucraina; spre Odesa, spre Reni, numa’ spre unde vreau eu sa ajung nu scrie nimic. Pana cand, intr-un final, vad un semn la dreapta spre Causeni. Din cate imi amintesc, asta e in Moldova, asa ca o iau pe acolo, dupa ce verific informatia cu un echipaj de politie.
10 km mai tarziu ajung la punctul de trecere de la Starokozace. Whew! Sper ca de data asta sa nu primesc numai un biletel, ci si doua stampile.
O ora mai tarziu, continui sa ma uit de la distanta la acoperisul PTF Starokozace. Am inaintat vreo 500 de metri si cateva zeci de pagini din “Inginerii Lumii Inelare”. E sambata, e cald, suntem in vacanta, nu ne grabim nicaieri, nu?
Intr-un final, reusesc sa intru in frontiera. Primul control ucrainean e cel vamal, individul are la fel ca si colegul lui de la Reni, o expresie de nemultumire profunda tatuata pe figura. Ma gandesc ca toti vamesii din lume sunt incovoiati de povara universului care apasa pe umerii lor. Nu se oboseste sa verifice masina, dar petrece 15 minute in gheretuta lui uitandu-se la acte si tastand chestii in computer. Citeste atent, cuvant cu cuvant, imputernicirea aia pentru masina, compara datele cu cele din talon si din pasaport, verifica atent cartea verde (si la moldoveni, prima solicitare dupa ce le-am dat pasaportul a fost sa le arat asigurarea, par foarte preocupati de chestia asta; permis de conducere nu m-a intrebat nimeni daca am). Cand ma saturasem de stat in picioare in fata ghseului, stampileaza biletelul (primisem un biletel nou, bineinteles) si imi face semn sa ma duc la gheretuta alaturata, unde e politia de frontiera. Aici lucrurile merg infinit mai rapid: scaneaza pasaportul, nu apare nici o alerta pe monitor, “puf, puf” stampilele pe biletel si in pasaport, до свидания! Peste 20 de metri predau biletelul si am iesit din Ucraina.
La intrarea in Moldova, politistul si vamesul nu mai stau in gheretuta, vin la coloana de masini ca sa accelereze procesul. Inspecteaza dintr-o privire portbagajul (care e ordonat, curat si frumos, se vede ca nu-s plecat la shopping), dupa care unul dintre ei ma intreaba brusc “aveti vinieta?”. “Vinieta? Am platit acum doua zile o chestie care se cheama vinieta; am chitanta, da’ o vinieta asa cum arata o vinieta, adica o chestie mica si patrata, n-am”. Se uita putin chioras, “hai, aratati-mi chitanta”. I-o arat, pare nedumerit: “vinieta deci n-o aveti?”. “Pai daca nu mi-au dat cei de la Giurgiulesti!…” (am figura aia de tampitel). “Bine, veniti la biroul vamal”, zice si se indeparteaza cu actele mele in mana. La biroul vamal, oamenii sunt amabili si lucrurile se lamuresc dupa o verificare in baza de date: am vinieta, e valabila pana pe 31 (sase zile, deci), mai trebuie sa platesc doar taxa ecologica si, dupa trei ore de cand am trecut de Maiaki, sunt in Republica Moldova. Am inteles ca se poate si mai rau, dar nu mi-a luat niciodata atat de mult sa trec o frontiera.

Mai am 12 grivne in buzunar, pentru care obtin de la o babuta de pe marginea drumului un kilogram de piersici culese de pe dealul de alaturi. Ma ajuta sa le si spal, astfel ca imi petrec urmatorii 130 de kilometri incercand sa nu-mi umplu chiar tot tricoul cu zeama de piersici si bucurandu-ma de o sosea ca in palma (se mai strica ea putin dupa vreo 40 de km, da’ isi revine). Intalnesc vreo trei radare pe drum, dar soferii de pe contrasens ma avertizeaza din timp cu flash-uri (in Ucraina n-am vazut pe nimeni facand asta), asa ca scap.
Orientarea in Chisinau e destul de usoara; probabil ma ajuta si faptul ca orasul nu mi-e strain, dar dincolo de asta, denumirile strazilor sunt scrise cu litere mari, vizibile fara prea mare efort, iar numarul indicatoarelor a crescut fata de acum cativa ani. De altfel, cam totul pe aici arata mai bine decat acum cativa ani – si, in plus, parca mai multa lume vorbeste romana. Preturile au ramas mici, masina ramane la hotel, eu raman multumit la finalul unei seri relaxa

[n]te.

A doua zi, dau o fuga pana la Orheiul Vechi (e un defileu spectaculos acolo, cu niste versanti abrupti inalti de vreo 100 de metri, cu manastiri rupestre si cu ruinele unei asezari construite de tatari acum 6-700 de ani), dupa care ma indrept spre tara. Drumul pana la Leuseni e – din nou – excelent, aproape pustiu pe sensul meu de mers, traverseaza foarte putine localitati iar politia sta cuminte la ora asta, astfel ca fac mai putin de o ora din Chisinau pana la granita. Refac plinul la Petromul aflat chiar inainte de iesire (in R. Moldova benzina e cam 5 RON / 1.1 euro, in timp ce in Ucraina e chiar putin mai ieftina – 1 euro), cumpar doua pachete de tigari cu ultimii lei moldovenesti care mi-au ramas prin buzunare si ma infiintez la frontiera. Paranteza: in ambele tari, tigarile sunt intr-adevar foarte ieftine. In Moldova de exemplu, cele mai scumpe erau Dunhill (35 lei RM, adica aprox. 2 euro), restul costand cel mult 20 lei RM (1,20 euro); in Ucraina sunt chiar putin mai ieftine. Atata doar ca majoritatea sunt groaznice, trebuie sa tot faci experimente pana reusesti sa gasesti unele care sa nu aiba gustul ala specific al tutunului rusesc. Rothmans-ul luat din Ucraina, de exemplu, miroase la fel ca celebrele “Fluieras”, pentru cine stie despre ce vorbesc. Dunhill-ul e ok, are exact acelasi gust ca ala din Romania in ambele tari, Camel Black la fel.

In frontiera, totul se desfasoara rapid si amical, sunt singurul care iese (pe intrare sunt vreo 10-15 masini), politistul ma intreaba pe unde am intrat in Moldova si ma compatimeste auzind ca pe la Starokozace-Tudora (“aoleeu, cred ca erau niste cozi pe acolo…!”) si dupa ce stampileaza ce are de stampilat, ma trimite la vama. Pe langa care trec senin, ca sa aiba motiv tanti de la bariera aflata 50 de metri mai incolo sa ma trimita inapoi. Recunosc razand ca sunt tampitel, vamesul pare sa se impace cu ideea si ma lasa in legea mea. La romani – la fel de rapid, mai putin partea cu vama: ofiterul imi cere sa deschid portbagajul si ma intreaba daca am ceva de declarat – “tigari, alcool?”. “Alcool n-am, tigari cred ca am vreo 5 pachete in total”. “Data viitoare sa aveti doar doua”, zice si imi intinde actele. “Pai am 5 pachete, nu cartuse”, ma mananca in cur sa comentez. Se intoarce din drum si ma conduce la un panou pe care sunt trecute cantitatile maxime care pot fi trecute prin vama fara taxe: spre mirarea mea suprema, acolo chiar scrie mare “40 de tigarete”. What the hell?! Pai atata fumez eu intr-o zi, daca ma enervez. Continuam prieteneste discutia si ma lamureste ca limita de doua cartuse e doar pentru frontierele intra-UE. Ok, am mai invatat ceva si azi, pot sa ma indrept linistit spre casa injurandu-i pe aia care n-au fost in stare sa toarne putin asfalt pe drumul dintre Albita si Iasi. Baaai, treceti granita un pic, sa vedeti cum trebuie sa arate o sosea!

Concluzia saptamanii, dupa 1.480 km: la est, chiar aici, alaturi, sunt doua tari foarte simpatice, foarte ieftine, pe care le-as revizita oricand. Pentru cei din jumatatea estica a Romaniei, Odesa e de departe o alternativa mult mai inteligenta pentru un weekend decat litoralul romanesc (de ala bulgaresc nici macar nu vreau sa vorbesc). Ok, pentru iubitorii de manele, de stoluri de cocalari si de preturi nejustificat de mari, statiunile romanesti sunt ideale – da’ ei sunt o subspecie aparte, care nu ma intereseaza. Pentru cei din vest, un weekend nu-i suficient din cauza distantei, dar o saptamana s-ar transforma intr-un concediu dragut. Probabil as evita s-o mai iau pe la Reni – Izmail – Tatarbunary – Bilhorod-Dnistrovsky pana cand soseaua va fi reparata, dar exista alternativa Giurgiulesti – Cahul – Cimislia – Palanca (in cazul in care plecarea e din Bucuresti), care e doar cu vreo 60 de km mai lunga si categoric mai rapida. Dupa cum spuneam si mai devreme, nu te mananca nimeni prin tarile astea: legendele cu militieni si racketi care te vaneaza la fiecare colt de strada or fi avut un sambure de adevar cu 20 de ani in urma, dar acum sunt doar legende. Oamenii sunt la fel ca peste tot, poate chiar mai amabili si mai politicosi decat acasa sau decat in diverse tari din Europa vestica.
Faptul ca ne separa o granita nu inseamna ca suntem diferiti, ci doar ca am fost suficient de imbecili incat sa inventam granita aia.
b_logo_darkblue

Scris de | 2017-06-08T00:04:55+00:00 30 Iulie 2013|DRUMURI|2 comentarii

2 Comments

  1. butnaru 1 August 2013 at 8:15 PM - Reply

    wise decision, my young padawan

  2. Dragos 30 Iulie 2013 at 10:23 AM - Reply

    Hai c-o iau pe urma ta intr-un week-end.

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger