Iordania si Liban (IV)

Plec spre Beirut la pranz, n-avea sens sa mai platesc 30 de euro pentru 10 ore de inchiriere a masinii dintre care 8 le dorm, asa ca o returnez in seara asta si fac un dus-intors de la aeroport cu autobuzul. Iar cu ocazia asta pot sa-ti spun si care-i mersul mijloacelor de transport in comun pe ruta asta, ca poate iti trebuie intr-o zi.
Autobuzele Sariyah Airport Express pleaca din fata terminalului sosiri, undeva in stanga, cam in dreptul birourilor rent-a-car. Le remarci usor, ca-s de un galben care-ti sare in ochi. Tot acolo e si chiosculetul de unde iti iei bilet (3.25 JOD, adica 4 euro). Primul pleaca la 6:30, apoi din jumatate in jumatate de ora pana la 5pm, dupa care din ora in ora pana la miezul noptii. Noaptea, singurele doua modalitati de a ajunge in oras sunt taxiul sau masina inchiriata. Taxiul costa de la 15 JOD in sus, in functie de cat de priceput esti la negociere, cam cat masina pe o zi. Am auzit zvonuri ca Sariyah ar mai circula si dupa miezul noptii, pe sistemul “plecam cand e plin”, dar n-as fi 100% sigur ca intr-adevar se intampla chestia asta.
Prima oprire oficiala, la vreo 45 de minute de la plecare, e la 7th Circle, dupa care isi continua drumul pana la Autogara Nord (Tabarbour), in nordul orasului. Zic “prima oficiala” pentru ca, daca vrei sa te lase pe drum, gen pe marginea autostrazii, ii zici soferului si te lasa. Poate ai tu un fetis cu marginile de autostrada, ce-i pasa lui?
De la 7th Circle sau de la Tabarbour pana la hotel iei fie un autobuz, fie un taxi (in al dolea caz, poate ma repet pe undeva, negocierea e cheia succesului). Sau mergi pe jos cateva minute, ca mine, daca iti alegi hotelul cu grija. La 7th Circle, cele doua statii (dus/intors) sunt la 100m sud de giratoriu, de o parte si de cealalta a bulevardului. La plecarea spre aeroport, in timp ce astepti in statie s-ar putea sa ai surpriza sa te abordeze chiar si soferi normali (angajati in drum spre munca, de exemplu) care, daca tot merg in directia aia, se ofera sa te duca si pe tine pentru 5-6 JOD.

Multe chestii nu-s reglementate in Liban (sau oamenilor nu le pasa de reglementari), iar taxiurile sunt una dintre ele. De fapt, exista doua forme de taxi: taxi-taxi, adica din ala normal care te ia din punctul A si te duce pana in punctul B pentru suma S, si service (se zice cu accent francez), care te ia si el din punctul A pana in punctul B, dar facand diverse ocoluri ca sa mai ia/lase si alti oameni care se intampla sa mearga impreuna cu tine anumite portiuni de traseu. Shared taxi, daca vrei. Evident, a doua varianta e mai ieftina ca prima, dar cred ca iti trebuie ceva exercitiu pana te prinzi cum vine treaba, cand e service si cand nu e. Eu n-am reusit.

Sa revenim insa la ce ne framanta pe noi cel mai tare si mai tare cand ajungem in aeroport (in afara de tigara de dupa zbor, that is): cum ajungem in oras? Autobuze sau trenuri n-avem, deci am rezolvat dilema asta. Exista Airport Taxi si taximetristi normali. Amandoua categoriile o sa faca tot posibilul, ca orice alti taximetristi din lumea asta (cred ca li se modifica automat ADN-ul cand iau autorizatia, altfel nu-mi explic; as a result, propun sa fie considerati mutanti si sa li se ia dreptul de a se reproduce, sub amenintarea expulzarii in spatiu, fara costum presurizat, impreuna cu intreaga familie pana la rudele de gradul 4 inclusiv), sa te tepuiasca – desi, teoretic, primii sunt autorizati de autoritatile aeroportuare, deci sub supravegherea lor. Daca-s supravegheati ca aia care aveau monopol in Otopeni (dar teama mi-e ca nici macar atat), iti dai seama cam cum sta treaba. Cei 7 km din aeroport pana in oras ar trebui sa coste cam 25000 LL, adica vreo 12-13 euro. Crezi ca au vreo jena sa-ti ceara de trei ori mai mult? Neeeah, le iese cu deplina naturalete. Daca reusesti sa te tiganesti cu ei si sa reduci la 15, esti dublu campion mondial la negocieri sau esti din zona. Eu nu-s nici una, nici alta, asa ca am apelat la varianta safe: UBER, tata! Au un pret fix de 14 USD de la aeroport pana in oras, masinile sunt curate (si cele de la Airport Taxi sunt, e drept), soferii in general stiu engleza, iti share-uiesc internetul lor de pe telefon si iti ofera bombonele mentolate, cum ii stii. In plus, banii pleaca direct de pe card, nu stai sa-ti bati capul, proaspat ajuns intr-o tara noua, cu rate de schimb si altele asemenea. Si cu aceasta ocazie speciala, dragi telespectatori, inainte de a trece la urmatorul moment artistic, dati-mi voie sa le urez tuturor celor care incearca, oriunde in lume, sa blocheze UBER-ul sau sa-l transforme in “just another taxi service” care sa se imbolnaveasca si el de metehnele taximetristilor “normali”, ani indelungati si plini de succese ca prestatori de felatie.

Evident, pentru UBER ai nevoie de acces la net, si nu vrei sa stai pe roaming pentru asta, ca tarifele operatorilor romani per MB in Liban sunt imposibil de reprodus in cuvinte. Zici ca au un omulet prost pe care-l trimit sa care in spate, pe jos, megabitii aia din Bucuresti pana in Beirut si invers, alta justificare pentru o nesimtire de genul 9.83 euro/MB nu gasesc. Nu: te duci la magazinul ala gen inmedio din extrema dreapta a terminalului Arrivals, cumperi cea mai ieftina cartela de acces la reteaua wifi a aeroportului, o razuiesti si ai rezolvat problema. Reteaua e cam de cacat, nu bate chiar pana in parcare – motiv pentru care saracul sofer a trebuit sa mai dea o tura de giratoriu pana m-am reconectat ca sa-mi amintesc numarul masinii – dar e manageable.

O sa intrebi, inocent, “da’ de ce nu ti-ai inchiriat o masina, cum faci de obicei?”. Pentru ca, o, fiu al codrilor verzi de brad si al campurilor de matase, mersul cu masina prin Beirut nu seamana cu niciun alt mers cu masina despre care ai aflat pana acum din literatura de specialitate. Pe langa faptul ca traficul are aspectul unui ambuteiaj continuu in timp si spatiu, soferul libanez pur si simplu nu respecta nici macar o regula, una mica, dintre toate cele care exista in mod normal intr-un Cod Rutier. E pe o strada cu sens unic si o singura banda (ca alealalte doua sunt ocupate de masini parcate) si vrea sa cumpere ceva de la chiosculet? Opreste linistit in fata chiosculetului, coboara si cumpara ce are de cumparat. Coloana din spate? Ce treaba are el cu ea?! Culorile semaforului nu-l intereseaza, cred ca se si intreaba ce-i cu tampenia aia de stalp cu beculete la coltul strazii; ma gandesc serios sa le scriu alora de la primarie: in conditiile in care Libanul traieste permanent intr-o criza de aprovizionare cu energie electrica, chiar e ilogic sa consumi atata curent degeaba pe semafoare, mult mai eficient ar fi sa le desfiinteze pur si simplu. Prioritatile (inclusiv aia data de culoarea verde) se negociaza din priviri, din maini si din claxoane. Pentru ca – am uitat sa-ti spun – toti soferii libanezi claxoneaza tot timpul. Nu neaparat nervos (desi se intampla si asta), ci asa, pe post de “salut, sunt si eu pe aici”; sau pe post de “intru in intersectie pe rosu, trec eu?”, “as vrea sa trec eu, ca am verde, iar tu ma enervezi, dar ok, las’ ca trec dupa tine, cand am si eu rosu”. Claxonul e componenta a soferului libanez, nu a masinii.

In conditiile astea, cel mai normal la cap mi se pare sa-mi iau o camera la un hotel oarecum la mijloc intre zonele de interes si sa descopar orasul pe jos. Cu masina o sa ma aventurez cand ma fac mare.
Culmea e ca si traficul asta cretinel contribuie la farmecul orasului, pe langa oameni, cladiri, mare, oameni, lumini, mirosuri, gusturi si – poate ma repet pe undeva – oameni. Asta e tara cu numarul 66, daca am numarat corect, si nu cred ca am intalnit undeva pana acum oameni mai prietenosi. Daca n-ar fi sarma ghimpata de pe unele strazi, baricadele rutiere si uniformele militare, care inevitabil iti aduc aminte ca esti intr-o zona nu foarte-foarte sigura, asta ar fi unul dintre orasele in care as putea trai.

Atmosfera de pe strada e agitata ca in orice capitala, dar nu incruntata. Are un soi de relaxare si de “hai sa vorbim” care o coloreaza intr-un mod vioi. Strazile sunt pline de tineri, iar aerul european – sau, mai corect spus, amestecul de aer european cu aer middle eastern – nu s-a pierdut odata cu generatiile care l-au adus initial aici: se vede in imbracaminte, in atitudine, in frumusetea femeilor (daca reusesti sa-ti educi ochiul sa elimine tuning-urile care sunt o adevarata epidemie pe aici, pentru a putea vedea the beauty of the raw material, cum ar zice francezul), in stilul de viata.
Seara, La Corniche se umple de oameni veniti sa se plimbe, sa mearga cu bicicleta, sa faca jogging cu castile in urechi, sa manance, sa bea o bere sau pur si simplu sa stea pe o banca uitandu-se la mare. Eu nu fac jogging (ar fi si culmea), nu merg pe bicicleta (decat daca sunt in Mostar si nu pot sa ma duc altfel dupa bere la doua noaptea), dar in rest am grija sa le fac pe toate celelalte. In tihna.
Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 31 August 2016|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger