Drumul pana la Verona l-am facut cu avionul, asa ca povestea incepe dupa doua zile, la bordul unei masini inchiriate.

Prima etapa – 400 km, pana la Lucca; am ales destinatia asta pentru ca se afla aproape exact la jumatatea drumului dintre Firenze si Pisa. Drumul a fost fara incidente, dar cam aglomerat – iar intre Bologna si Firenze (precum si in jurul orasului) asfaltul avea cam multe denivelari… poate pentru ca ma indreptam spre sudul Italiei…

Din Lucca pana la Pisa sunt vreo 40 km, iar Piazza dei Miracoli, acolo unde se afla tot ce ne intereseaza, e foarte aproape de intrarea in oras. Teoretic, se poate parca si pe stradutele din jur, dar pentru ca n-aveam chef sa pierd timpul invartindu-ma pe acolo in cautarea unui loc liber, am bagat-o in parcarea pe care mi-o anuntasera vreo doua indicatoare; de acolo, in doua minute eram in fata celebrului turn. Desi era octombrie, zona era aglomerata – iar pentru a urca in turn aveam de asteptat vreo doua ore (intrarea se face doar la ore fixe, in grupuri de cateva zeci de persoane), asa ca am renuntat. Solutia cea mai buna cred ca e rezervarea biletului pe Internet, la fel ca si la Galeriile Uffizi din Firenze, unde am ajuns a doua zi. Aici, desi era octombrie, erau doua cozi de cateva zeci de persoane… care nu mi s-a parut ca s-au miscat prea mult cat m-am invartit pe acolo.

De la Lucca pana la Napoli (de fapt pana la Torre del Greco, o localitate aflata cativa kilometri mai spre sud, chiar la poalele Vesuviului) drumul a fost mult mai putin aglomerat decat ma asteptasem. Atat doar ca, dupa Roma, toate masinile s-au mutat brusc pe banda din mijloc: italienii de pe aici n-au ajuns inca la regula care spune ca trebuie sa ocupe banda libera cea mai apropiata de marginea din dreapta a drumului – astfel ca, nu de putine ori, nu doar masinile de pe banda a treia, ci si cele de pe prima banda mergeau mai repede decat masinile de pe banda a doua. Din cauza ca am ratat iesirea de pe A1 spre A3, care m-ar fi dus direct in Torre del Greco, am intrat pe A30 – care ocoleste Vesuviul pe la nord, ceea ce m-a costat niste kilometri si cateva zeci de minute in plus.

In Napoli si in localitatile invecinate (care par sa formeze, de fapt, un singur oras – nu exista spatii libere intre ele) traficul e un cosmar (si cred ca doar experienta capatata in Bucuresti m-a ajutat sa-mi pastrez masina fara o zgarietura): stradute inguste, masini bara la bara zi si noapte (ba parca mai mult noaptea!), sute de scutere care vin din toate partile, biciclisti, pietoni, masini parcate aiurea. Posesorii de scutere au tendinta de a circula pe mijlocul strazii si de multe ori intra pe contrasens, asa ca daca nu esti atent te trezesti rapid cu unul pe capota. Din fericire, seara a inceput sa ploua – ceea ce a avut doua efecte pozitive: mi s-a spalat masina si au disparut maniacii pe doua roti. Au ramas, insa, soferii – care nu sunt mai putin periculosi: am asistat la o scena in care un napoletan la bordul unui Fiat vechi, suparat ca nu fusese lasat sa intre pe o straduta, s-a infipt pur si simplu cu botul in Audi-ul A3 care ii bloca drumul; soferii s-au injurat 20 de secunde, dupa care si-au vazut fiecare de treaba lui – cel din Audi avand, totusi, de facut un drum la service, pentru a-si indrepta bara din fata.

Multe strazi sunt pavate cu piatra cubica sau cu niste dale din roca vulcanica, asa cum se practica si acum 2000 de ani, iar denivelarile sunt de-a dreptul enervante – mai ales ca nici capacele canalelor nu se intampla sa fie vreodata la acelasi nivel cu soseaua.

Atat Napoli cat si celelalte localitati din apropiere sunt extrem de murdare: chiar si in zone centrale, in care teoretic nu te-ai astepta la asa ceva, vezi pe strazi pubele arhipline si mormane de gunoaie care atesta ca pe acolo n-au mai trecut masinile de la serviciul de salubrizare de zile intregi. Dincolo de asta, multe zone arata ca niste adevarate ghetto-uri – ceea ce, combinat cu reputatia proasta a bastinasilor, te fac sa te rogi sa nu fii nevoit sa iesi din masina… Orasul, totusi, e foarte frumos, cu multe cladiri bine intretinute si care respira un aer de resedinte princiare. In plus, Napoli e plin de viata – mai ales seara, cand peste tot sunt perechi sau grupuri de tineri, iar multe dintre elementele negative se estompeaza.

Drumul spre Vesuviu, desi ingust si cu multe serpentine, nu ia mai mult de 10 minute de la iesirea din Torre del Greco decat daca te trezesti in spatele unui autocar… caz in care n-ai altceva de facut decat sa incerci sa nu te enervezi, pentru ca de depasit e aproape imposibil. Totusi, in ciuda parerii destul de proaste despre soferii italieni, am avut surpriza sa constat ca cei de pe autocare si microbuze se opresc pentru a-ti face loc, atunci cand isi dau seama ca te-ai saturat sa mergi in spatele lor… si cand soseaua le permite. Dupa Vesuviu, urmatorul obiectiv a fost Pompei; cel mai simplu se ajunge tot pe A3, care are o iesire exact in dreptul ruinelor. Am remarcat ca parcarile din zona nu sunt publice si ca tarifele sunt… negociabile. Initial, paznicul sau cum s-o chema iti cere o suma nerusinata (asa cum fac, de altfel, si comerciantii din zona – preturi mai mari ca aici n-am vazut prin Italia: 15 euro pentru o harta, de exemplu, in conditiile in care in orice benzinarie acelasi produs costa cel mult 6 euro), dar cu putin tupeu si cu o figura adecvata ajungi la valoarea corecta: 3-4 euro, maximum 5 – cifra rezonabila in conditiile in care nu ai limita de timp, iar plimbarea prin Pompei iti ia cel putin 3 ore (as zice 4, pentru a vizita orasul pe indelete).

Paranteza despre A3: cu greu poate fi numita autostrada – are doar doua benzi pe sens, marginite de un zid de beton (nu are banda de urgenta), iar limita de viteza e in general de 60 km/h, sub pretextul ca sunt lucrari. Eu timp de doua zile n-am vazut absolut nici un muncitor pe acolo… si poate si asta e unul dintre motivele pentru care nimeni nu respecta limitarile de viteza, in ciuda tuturor panourilor care avertizau ca “viteza e controlata electronic”. In plus, iesirile sunt semnalizate destul de prost – rareori mai mult de un panou inaintea celui de iesire… motiv pentru care, de altfel, cand am plecat spre Coasta Amalfitana, am si ratat iesirea spre Castellamare si a trebuit sa fac un ocol de cativa kilometri (si am adaugat 1,50 euro la cheltuieli – cu atat se taxeaza fiecare intrare pe A3, indiferent de unde pana unde mergi).

Partial din cauza unui accident grav (cu ambulante, pompieri, macarale si o strada intreaga blocata de politisti), partial din cauza ca pozitia sa geografica il face sa fie in mod obisnuit un oras extrem de aglomerat, Castellamare mi-a decalat cu aproape doua ore programul stabilit pentru ziua respectiva: am facut 10 kilometri in aproape doua ore. Ceea ce a urmat, insa, a compensat efortul: Coasta Amalfitana e unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut pana acum. Muntele coboara direct in mare, satele par lipite pe stanca, soseaua se scurge in serpentine stranse pe versanti; stand pe terasa hotelului, cu soarele strecurandu-se printre norii de octombrie, cu marea si cerul unindu-se undeva departe, intr-o nuanta laptoasa de albastru, cu gandurile pierdute aiurea, cu o cafea alaturi si cu un cantec napoletan auzind-se de undeva din interior… pur si simplu iti vine sa spui “this is Heaven”. Furore e un satuc linistit, fara elemente care sa atraga valuri de turisti, perfect pentru cateva zile lipsite de griji. Iar pentru cazul in care vrei sa scapi de atata liniste, Amalfi e la doar cativa kilometri, Salerno putin mai incolo, Positano si Sorrento in cealalta parte, Napoli de asemenea destul de aproape.

La volan, singura mare grija e sa nu te lasi furat de peisaj: de la Amalfi la Sorrento aproape ca nu exista portiuni unde sa se poata merge cu mai mult de 70 km/h, iar secunda pe care o petreci in plus cu ochii la vapoarele din zare sau la casele agatate pe versanti te trimite direct intr-un zid, in parapeti sau, mai rau, in masina de pe contrasens. Din cauza evidentei lipse de spatiu pentru parcari, masinile sunt oprite pe marginea drumului – ceea ce reduce si mai mult spatiul de manevra; dupa un drum Furore – Termine (“varful” peninsulei, locul din care se pot vedea atat insula Capri cat si cele doua golfuri) – Sorrento – inapoi la Furore (cam 100 km in total), te saturi de serpentine pentru o bucata de vreme… dar iti si vine sa te muti aici pentru o bucata buna de vreme.

In ziua urmatoare n-am mai condus decat vreo 20 de km, pana la Amalfi si inapoi; din Amalfi am luat vaporul pana la Positano: coasta e superba vazuta de pe mare, iar privelistea valoreaza categoric mai mult decat cei 12 euro cat a costat biletul dus-intors. Oarecum ciudat, parcarea in Amalfi m-a costat mai mult decat plimbarea cu vaporul: 15 euro (!). Pe stradutele orasului e aproape imposibil sa gasesti un loc de parcare aproape de tarm, asa ca in cele din urma solutia cea mai buna s-a dovedit a fi parcarea aflata pe digul de la capatul din dreapta al portului, unde pretul e de 3 euro/ora.

In Positano – “timp la dispozitie”: dupa ce m-am plictisit de urcat pe stradute (pline de turisti, in special americani – intotdeauna prea multi :))…), am mancat la una dintre terasele din apropierea plajei, dupa care am facut ultima (cred) baie in mare de anul asta: apa, desi nu foarte calda, era practicabila, chiar daca ne apropiam de jumatatea lunii octombrie.

Premiu special pentru hotelul la care am stat in Furore: Bacco e categoric locul in care voi sta de fiecare data cand voi ajunge pe Coasta Amalfitana. Prezenta sa in Ghidul Michelin nu e intamplatoare – si cred ca doar din cauza rigiditatii criteriilor dupa care se face cotarea hotelurilor are numai 3 stele: si pozitia, si serviciile sunt de 5. Mancarea e excelenta, iar personalul e atat de amabil si de apropiat incat te face sa te simti inca de la inceput bine-venit. De fapt, hotelul apartine unei familii care are, de asemenea, o fabrica de vinuri (produse din strugurii cultivati chiar pe stancile din jur). La sugestia patroanei hotelului, m-am dus intr-o dupa-amiaza sa vizitez fabrica si crama (conduse de sora si de cumnatul ei) – evident, cu gandul de a si cumpara cateva sticle de vin. Ce a urmat a fost o mostra de ospitalitate la care chiar nu ma asteptam si care m-a lasat fara cuvinte: dupa ce mi-a prezentat instalatiile, crama, premiile si echipa, patronul si-a cerut scuze ca nu organizeaza degustari decat pentru grupuri… si mi-a facut cadou o cutie cu 9 sticle de vin de diferite sortimente, ca sa le degust eu acasa… Oricat am insistat sa le platesc, a refuzat, iar intamplarea a completat impresia fantastica pe care mi-au lasat-o cele doua zile petrecute la Furore.

De la Furore inapoi la Verona – 780 km facuti “dintr-o suflare”, cu doua opriri scurte la celebra manastire Montecassino si la Orte (un orasel minuscul ridicat pe o stanca, la vreo 20 km nord de Roma). Ploaia nu s-a oprit pana dupa Roma, dar traficul s-a pastrat in limite rezonabile, cu exceptia portiunii Firenze – Bologna, unde a fost chiar mai aglomerat ca la dus: prima din cele doua benzi era complet ocupata de camioane care fie mergeau bara la bara, fie stateau.

Joi, pentru ca n-aveam altceva de facut iar soarele isi refacuse aparitia, am mai dat o fuga si pana la Como: cam 400 km dus-intors. Autostrada a fost, ca de obicei in zona asta, destul de aglomerata – iar in apropiere de Milano am avut parte si de doua blocaje – unul la dus, altul la intoarcere. Dincolo de asta, insa, zona lacului Como e foarte frumoasa si merita petrecute cateva zile aici. Din pacate, eu n-am avut la dispozitie decat cateva ore – iar pentru ca orasul Como era cam aglomerat, am mai urcat putin pe malul vestic al lacului, pana in Cernobbio – un orasel linistit, perfect pentru o cafea pe o terasa, la soare. La intoarcere am urcat direct pe autostrada (spre deosebire de traseul initial, cand am mers pe SS 35 – ceva mai scurt, dar si un pic mai lent, pentru ca traverseaza cateva localitati), cu un mic ocol prin Elvetia pentru un plin de motorina (litrul costa cam cu 17 – 20 de eurocenti mai putin decat in Italia) si pentru cateva fotografii. In ziua urmatoare am mai facut un tur pana spre nordul lacului Garda – o alta zona foarte frumoasa din nordul Italiei.

In total, traseul a insumat 2880 km. Masina (un Renault Clio diesel, fabricat in 2007) a consumat in medie 6,4 litri de motorina la 100 km; combustibilul m-a costat 164 euro + 93 CHF, taxele de autostrada 118 euro, parcarile 33 euro.