Mexic & Cuba (IV): habanos en La Habana

Ziceam ca poluarea din Mexico City e dureroasa? Stai s-o vezi pe asta din Havana. Cu toate masinile preistorice care umbla pe strazi, reparate de mii de ori in curtea casei in ultimele 6 decenii (chiar ma intreb, astia or avea ceva gen RAR-ul de pe la noi? nu cred), cu toate autobuzele care ar putea fi incadrate cel mult in clasa Euro -5, dupa o zi de mers pe jos prin Havana plamanii tai au atata fum in ei ca n-ai nevoie de radiografie, doar de un bec mai puternic in spate.
Imi dau seama de asta cand ajung langa Capitolio, dupa o plimbare pe Paseo de Marti. Scuarul verde dintre sensuri nu-i nici pe departe suficient pentru a filtra toti valatucii astia gri-albastrui, iar lipsa de oxigen ma face sa ma simt ca si cum as fi urcat pe munte, desi nu am mers decat un kilometru pe un teren aproape plat.

In momentul in care ajung in Parque Central ma trantesc pe o banca unde stau un sfert de ora sa-mi revin. Si sa-mi curat gatul pe care cred ca s-a depus deja un strat gros de noxe.
Da, am fost si eu informat ca fumatul e sursa tuturor relelor de pe planeta, incepand probabil cu moartea dinozaurilor si terminand cu accidentele de munca, trecand prin ciuma, holera si invazia mongola din secolul 13. Ma vad insa nevoit sa-i dezamagesc pe militantii anti-tutun: nici la sfarsitul unei zile in care incepusem deja al treilea pachet n-am simtit ca am inhalat atatea chestii toxice si in cantitati atat de mari ca in ultima jumatate de ora.

N-avem studii comparative, ca probabil dauneaza propagandei, dar eu sunt convins ca un politist care sta la birou si fumeaza un pachet pe zi traieste cu 15 de ani mai mult decat colegul lui care dirijeaza traficul intr-o intersectie pe o strada de-asta. Sau decat un biciclist (cetatean mare amator de viata sanatoasa, nu?), for that matter.

In interiorul centrului vechi al Havanei, pentru ca nu-s prea multe masini, aerul e respirabil. La fel si pe la periferii, unde zonele inverzite sunt largi, iar cladirile sunt mai rarefiate si lasa aerul sa circule. De praf nu scapi nici acolo, dar macar nu mai bagi in tine si oxizi de azot, negru de fum si ce altceva mai rezulta in urma procesului de ardere interna descris in manualul de fizica de clasa a 10-a, capitolul “termodinamica”, subcapitolul “motoarele termice Otto si Diesel”.

Pe strazile din jurul parcului Central e expozitie de masini de epoca. In ziua in care vanzarea si exportul lor o sa fie la liber, aici o sa apara niste baieti la costum cu genti pline de hartii cu filigran, o sa le impacheteze pe toate in niste containere mari si o sa le transporte 500 de kilometri spre nord, unde se vor transforma in de doua ori mai multe genti cu hartii, dupa niste operatiuni de restaurare.
Multe sunt vopsite in culori de acadea (fuckin’ fuchsia! cum sa-ti bati joc de un Cadillac Eldorado in halul asta?!), sa se simta vesel turistul.

Preturile merg de la 50-60 de dolari pentru un tur de doua ore intr-un convertible pana spre 200 pentru un circuit de 6 ore – timp care include insa si mersul pe jos pe stradute, chestie pe care de altfel o poti face si gratis.
Cine nu vrea cu masina, poate merge cu trasura trasa de cai. Sau cu niste acadele galbene numite “coco taxi”, care sunt de fapt un fel de ricse motorizate pe trei roti, echivalentul tuk-tuk-urilor din Asia.
O alta expozitie de genul asta gasesti in zona parcului Luz Caballero, pe Cuba Tacon – o straduta care merge pe langa ziduri in paralel cu Avenida del Puerto.

El Capitolio e in renovare, ceea ce imi strica putin buna-dispozitie, ca m-am cam saturat sa vad schele peste tot pe unde ma duc in lumea asta, dar ma gandesc ca poate cladirea avea totusi nevoie de o astfel de operatiune dupa ce a fost lasata in paragina in ultimii 60-70 de ani, de cand Congresul care functiona in ea a fost desfiintat. Acum, din cate se pare, intentia e ca in cladire sa se mute versiunea socialista a Congresului (Marea Adunare Nationala, ai ghicit!), deci e de asteptat ca rezultatul renovarii sa fie unul ok. Dar asta cand o fi, cand s-o putea, pentru ca lucrarile dureaza deja de niste ani buni.

Desi primul impuls e sa crezi ca-i o copie a Capitoliului din Washington DC, pe care au facut-o cubanezii ca sa le dea peste nas vecinilor de la nord, nu e. Sau, cel putin, nu asta a fost scopul – chiar daca si dimensiunile te-ar duce cu gandul tot in directia aia: e fix cu un metru mai inalta, cu un metru mai lata si cu un metru mai lunga decat cea a americanilor. Avand in vedere ca a fost ridicata cu vreo 30 de ani inaintea revolutiei, deci inainte sa apara motivele de genul “whose dick is bigger”, inclin sa cred ca pur si simplu arhitectul s-a inspirat (ca s-o spunem politicos) din celalalt proiect, peste care si-a pus el briz-briz-urile lui. Ca oricum Cuba era pe vremea aia un fel de playground in the backyard al americanilor, si de ce sa nu se simta oamenii ca acasa?

Cumva in spatele Capitoliului se afla singurul chinatown din lume fara chinezi. Pana in 1959, aici era unul dintre cele mai vechi si probabil cel mai mare cartier chinezesc din America Latina, dar dupa ce locuitorii lui s-au trezit si ei cu afacerile nationalizate si au tulit-o in Florida ca sa n-o pateasca mai rau, numele Barrio chino a ramas singura chestie care mai are vreo legatura cu China. Ma rog, daca nu punem la socoteala “Puerta de los dragones”, arcada care marcheaza intrarea intr-un cartier care nu se deosebeste cu nimic de orice alt cartier din oras si care n-ai nimic de vazut in afara unor lampioane atarnate la intrarea in niste carciumi in care tot niste cubanezi gatesc si servesc la mese.

Mult mai interesanta e Fábrica de Tabacos Partagás, care-i imediat alaturi, exact in spatele Capitoliului. De fapt, fabrica nu mai e aici, unde functiona din 1845 (a fost mutata la aproape doi kilometri mai spre vest, langa fabrica Romeo y Julieta), dar a ramas magazinul. Iar o Casa del Habano, mai ales una cu vechimea celei de aici, e un muzeu in sine. Merita sa intri chiar daca nu esti fumator; daca esti, s-ar putea sa ajungi la concluzia mea: daca ar fi sa gasesc un singur motiv sa ma intorc vreodata in Cuba, asta ar fi. As veni de la aeroport direct aici, as sta o ora intr-un fotoliu sa fumez o Cohiba Esplendidos si sa beau o cafea si un Santiago Anejo, as mai lua si “la pachet” cateva exemplare din cele mai bune produse fabricate in tara asta si m-as intoarce sa prind primul avion inapoi. Havanele nu-s nici mai ieftine, nici mai scumpe intr-o Casa del Habano decat in alta parte (alcoolul si tutunul sunt reglementate de stat, au preturi fixe peste tot – uite aici o lista updatata la zi), dar atmosfera n-are pret. Chiar cred ca-i una dintre cele mai misto chestii pe care le poti trai in Cuba.

Daca mergi prin preajma fabricii, sau chiar daca stai pe o banca in parcul de alaturi, n-ai cum sa scapi fara sa te intrebe careva daca nu vrei havane ieftine. Unii o sa incerce sa-ti explice ca fabrica e inchisa, dar ca exista o “cooperativa” aici aproape de unde poti sa cumperi, daca-l lasi sa te duca. Da, bai, tocmai am zis ca fabrica s-a mutat, pero la tienda es abierta, verdad? Baga-i intrebarea asta si il vezi cum da un pic din colt in colt. Se repliaza repede si iti zice ca la cooperativa preturile sunt mult mai mici decat la magazin, dar ai capatat deja un leverage asupra lui, pentru eventualitatea in care vrei sa continui povestea.
Acum, uite cum sta treaba cu “cooperativele” astea: ca in orice tara socialista in care, nu-i asa?, fabricile si uzinele sunt ale intregii clase muncitoare de la orase si sate, clasa muncitoare fura din fabrici si uzine, iar ce fura pune in vanzare la preturi inevitabil mai mici decat cele normale. Cam de la jumatate in jos, in functie de nivelul de negociere pe care il posezi. Daca pari cunoscator (ca de multe ori in viata, e mai important sa pari decat sa fii), stii preturile macar cu aproximatie si ai si un pic de spaniola la tine, poti sa cumperi habanos cu 1-2 CUC/bucata – sau, god knows, chiar mai putin – adica la o cincime de pret. Eu n-am reusit mai jos de atat, poate si pentru ca n-am avut avantajul cantitatii.
Problema e ca ceea ce cumperi nu-i marfa de prima calitate: poti vedea asta si cu ochiul liber, o poti simti si fumand o habana originala, apoi una “de la baieti”. In cazul fericit, cumperi produse care n-au trecut testele de calitate ale fabricii, dar macar au fost facute acolo, din tutunul ala bun (astea isi merita banii); in cel mai rau caz, cumperi produse complet contrafacute, din tutun de proasta calitate. Bune probabil sa te lauzi cu ele de la distanta (ca sa nu se vada scrumul “explodat”), dar atat. Un lucru e cert: n-o sa cumperi niciodata o Cohiba Behike 52 adevarata cu 2-3-5 CUC.
Iar o alta problema e ca oricum nu vei putea scoate din tara cu miile: poti avea la tine 25 fara intrebari din partea vamesilor sau 50 daca ai chitanta, iar cutiile sunt sigilate. La capatul celalalt al drumului, 25 de bucati poti introduce in Europa fara taxe.
Eu iti sugerez sa-ti faci o lista gen: Ramon Allones Specially Selected, Cohiba Behike 52, Bolivar Coronas Gigantes, Cohiba Esplendidos, Cohiba Lanceros, Cohiba Siglo VI Tubo, Hoyo de Monterrey Double Coronas si Epicure No. 2, Montecristo No. 2 si No. 4, Partagas Serie D No. 5 si Serie E No. 2; testezi ce poti cat stai in zona, iar la final iei acasa cate doua exemplare din fiecare sau ce ti-a placut mai mult. O sa ma iubesti pentru lista de mai sus. O sa ti-o printezi in format A0, o s-o inramezi, o sa ti-o pui pe perete si o sa ma rogi sa semnez tabloul.

Tot pe langa El Capitolio, dar in partea cealalta, unde incepe Calle Obispo dincolo de Parque Central, gasesti locul in care cineva a inventat daiquiri-ul pe care apoi l-a baut in mod repetat Hemingway: El Floridita.

O carciuma care, probabil, detine recordul local la numarul de turisti pe cap de locuitor, urmata la mica distanta de La Bodeguita del Medio, undeva pe langa Plaza de Armas, unde se zice ca a fost inventat mojito. Un daiquiri e 6 dolari, deci nu-i mare diferenta fata de terasele din Mamaia. Mancarea e tot cam pe-acolo la preturi, greu sa gasesti ceva mai scump prin toata Havana. Super-aglomerat indiferent de ora, semn ca-i un tourist trap bine marketat. Incompatibil cu filozofia mea de viata care spune ca mai bine ma duc intr-o carciuma anonima unde mananc si beau la fel de bine pentru o fractiune de pret si care va deveni in viitor un tourist trap de succes pentru ca am mancat si am baut eu in ea.

In drumul meu spre Plaza de la Revolucion gasesc cinci carciumi in care un mojito sau un cuba libre costa 1-2 CUC. Daiquiri-ul nu ma impresioneaza, dar tot atat mi-ar fi scos din buzunar. Si poate n-as fi gasit cinci carciumi (doar vreo doua) daca vremea n-ar fi devenit cam haotica: ploaie torentiala – soare – ploaie – soare. Trebuia sa ma adapostesc si eu undeva, nu?
Cel mai frumos e insa cand trec pe langa o brutarie. Astea par a fi de stat, au si niste mesaje revolutionare pe pereti. Bai, mirosea atat de bine a paine calda, ca am intrat fara sa ma gandesc, i-am dat femeii prima moneda pe care am gasit-o in buzunar, una de 10 centavos, si mi-am luat doua chifle scoase atunci din cuptor. Dupa care m-am mai gandit si i-am mai dat 25, ca sa-mi dea si una cu hot-dog or something si una cu ciocolata.

Plaza de la Revolucion e o mare intindere de beton in background-ul careia se afla efigiile lui Che si ale lui Jose Marti. Sau monumentul lui Marti, depinde de unde te uiti. Tendinta fireasca e sa urci pana la monument, ca sa vezi peisajul de sus si sa-ti stabilesti pozitia pentru fotografiile de noapte, dar nu-ti dau voie soldatzicile de la colt. O prostie, zic. Esti nevoit sa ramai la nivelul solului, cu toti proletarii, si sa umbli bezmetic de colo-colo printr-o zona in care oricum n-ai altceva de facut decat sa te holbezi la cladirea Ministerului de Interne (pe care oricum nu prea inteleg de ce e amplasata figura lui Che, avand in vedere ca el a condus alt minister).

Bine macar ca in apropiere, langa Teatrul National, gasesti o carciumioara si un butic, sa-ti poti lua o apa, o bere, ceva, cat astepti sa se insereze ca sa-ti poti face fotografia nocturna pe care o planuisei. Si, in paralel, o mica filmare, daca esti inspirat – pentru ca luminile din spatele efigiei si ale celebrului motto se aprind treptat, chestie care arata interesant. Eu n-am fost inspirat, poate data viitoare.

Am, in schimb, o revelatie: gasesti moaca lui Che peste tot prin Havana, de la ziduri la magneti de frigider, dar absolut nicaieri nu poti vedea ceva care sa-l infatiseze pe Fidel. Inteleg ca asta a fost piticul lui inca de pe vremea cand era el comandante, seful suprem al Cubei – sa nu existe nimic care care sa poata duce cu gandul la un cult al personalitatii. Pitic transmis cu limba de moarte, din cate ne-a zis frate-su Raul, si respectat, cel putin pana azi: nu exista nici macar o strada cu numele lui in toata tara. Zero postere, zero monumente, zero desene pe pereti, zero magneti de frigider. Pana si mormantul e in Santiago, in celalalt capat al insulei. Abia acolo poti vedea ceva ce insa nu se poate numi “cult al personalitatii”, ci mai degraba un soi de aroganta a celui care stie ca numele asta, indiferent cati alti oameni il vor purta, va genera intotdeauna in mintea oamenilor o singura imagine: urna funerara e depusa intr-un bolovan mare pe care scrie, scurt, “Fidel”.

Juan s-a invatat cu mine, ma asteapta seara pe treptele casei lui indiferent la ce ora ajung. M-am invatat si eu cu el si mi-e simpatic, mai ales ca n-a incercat nicio “combinatie” in toate zilele astea: ii dau un peso, imi da net, asta-i toata afacerea pe care intentioneaza s-o faca cu mine. In rest, ne folosim in mod egal unul de celalalt pentru a afla chestii despre viata din cealalta parte a lumii. Iar faptul ca netul merge cam cu viteza dial-up-ului din ’98 ne da timp sa vorbim tot felul de prostii, combinand engleza lui aproximativa cu spaniola mea de cacat. Oamenii de pe aici invata ceva engleza, ca deh, americanii sunt aproape si poate vin iar intr-o zi, dar sa stii niste spaniola e vital – nu doar in Cuba, ci in general prin zona asta a lumii. Macar sa te inteleaga cei carora li te adresezi, chiar daca invers s-ar putea sa nu fie la fel de usor.

Cu mexicanii m-am inteles, ba chiar taximetristul care m-a abordat in timp ce cautam statia de autobuz in Teotihuacan a avut nebunia sa sustina ca am accent castillano (bai, ma lasi? eu abia leg cinci cuvinte sa fac o propozitie), dar cubanezii vorbesc ceva care nu stiu de unde vine. Si mai grav e ca, daca le zici doua vorbe in spaniola, au senzatia ca esti oarecum de-al lor si incep sa turuie relaxati, convinsi ca intelegi tot. Ma rog, poate as mai intelege cate ceva, da’ macar puneti si niste consoane in ce ziceti! Incepand cu s-ul final, sa stie lumea daca-i vorba de singular sau plural. Bastinasii l-au cam eliminat, probabil li s-a parut fancy ce fac francezii. Dupa care l-au mai scos si de prin alte parti, daca tot au inceput. Asta pe langa inversiunea aia absolut ilogica a lui b cu v, eventual transformate amandoua intr-un soi de u. Sunt tot mai convins ca, daca mai evolueaza putin, limba asta o sa ajunga o insiruire de sunete produse fara ca buzele sa se atinga vreodata. Doar vocale, atat. De consoane sa se ocupe nemtii.

Ma gandesc ca as fi putut sa-mi programez si o iesire din Havana, sa vad cum e si Cuba rurala, dar recunosc 1) ca am fost lenes si 2) ca nimic din ce am vazut in oras nu mi-a putut clatina prejudecata ca nu-i vreo diferenta majora intre [pune aici numele unui sat cubanez] si satul Marginea, comuna Razboieni, judetul Neamt, Romania. Cel mult faptul ca astia din Cuba cultiva tutun, iar romanasii porumb. In rest, aceeasi saracie, acelasi praf si aceleasi carute. Daca nu-i asa, poate o sa descopar cu alta ocazie – acum insa am preferat sa-mi petrec zilele umbland prin capitala.

In ultima dupa-amiaza revin la o Casa del Habano. Sunt mai multe imprastiate prin tot orasul, iar cel mai bun stabiliment de genul asta pare a fi cel din Miramar, de la intersectia bulevardului 5 cu strada 16 (cumva ironic, si cubanezii au, pe alocuri, sistemul asta din New York de numerotare a strazilor), dar e prea departe pentru lenea mea. Altul e in interiorul hotelului Habana Libre, in Vedado, si mai gasesti unul si in hotelul Meliá Habana. Plus altele mai mici. Eu prefer sa merg insa la Conde de Villanueva, in centrul vechi, mai ales ca aici exista si o curte interioara in care-i numa’ bine de petrecut niste timp, de fumat o Cohiba Siglo VI, de baut un Havana Club Anejo langa o cafea si de scris randurile pe care le citesti tu acum.

Statia autobuzului P12, care ma duce pana langa aeroport, e imediat langa Parque de la Fraternidad si, fiind capat de linie, e cel mai bun loc de unde as putea sa-l iau, mai ales ca asta pare a fi unul dintre cele mai aglomerate din oras: am vazut doua plecand arhipline, cu oameni ramasi in statie, la interval de doar un minut. Chestia ok e ca la capatul liniei sunt, de fapt, doua statii: prima pentru pasagerii care vor sa stea pe scaun (astia stau cuminti la coada si urca doar pana se ocupa toate locurile), iar a doua pentru cei pe care nu-i deranjeaza sa stea in picioare. Daca mergi la aeroport – si mai ales daca ai bagaj – stai la prima coada; nu prinzi loc in primul autobuz, il astepti linistit pe urmatorul, mai ales ca unii dintre aia din fata ta care n-au prins loc s-au gandit ca, la urma-urmei, pot sa mearga si in picioare si s-au dus la coada a doua, asa ca probabil o sa fii deja printre primii. Ii dai soferului cea mai mica moneda pe care o ai in buzunar, de exemplu una de 5 centavos (ca mai mica nu cred ca exista ca subdiviziune de CUC), si ti-ai platit drumul cu bacsis cu tot.

De data asta stau un pic mai departe de aeroport (desi tot la o distanta pe care o pot acoperi pe jos in 30-40 de minute), chiar pe bulevardul Rancho Boyeros. Las Piedras are o curte mare, ferita de zgomotul strazii si plina de copaci la umbra carora pot sa zac in nestire odihnindu-mi, in sfarsit, picioarele. Poate cresc la loc dupa ce le-am tocit, o sa am nevoie de ele dimineata sa ma transporte pana la terminal.
Doar foamea reuseste sa-mi intrerupa leneveala. Gazda imi indica doua carciumioare undeva mai jos pe strada, o aleg pe aia care are o terasa mare, deja plina de localnici, semn ca se mananca bine.

Nu m-am inselat, iar preturile sunt si ele ca pentru bastinasi: cu ceva maruntis de prin buzunare, nici 3 CUC, am pus si niste glucide peste un morman de proteine, plus bere, plus un tip generos, ca oricum nu prea mai am ce face de aici incolo cu monedele cubaneze.
Revin in gradina casei dupa apusul soarelui, cand chiar nimic in afara zgomotelor infundate de satuc pe cale sa adoarma si a sunetului moale produs de romul turnat in pahar nu mai zgarie linistea. Ma scufund in ea pana tarziu, chiar daca avionul care ma intoarce in Mexico City e la 6 dimineata, deci prea multe ore de somn nu apuc. Nu-i bai, las’ ca mai completez cu minimum doua din alea trei ore de zbor.

La 3 si un pic, sunt singurul huhurez de pe strada, bat un pas de mars de nici cainii nu indraznesc sa ma latre. Cadenta mi-e intrerupta pe langa terminalul de curse interne de un claxon scurt. Soferul unei masini pe care o vazusem mai devreme intrand in parcarea aeroportului pentru a aduce, probabil, pe cineva, s-a gandit ca nu strica sa-l intrebe si pe strainul asta care merge de nebun in creierii noptii pe strazi daca nu cumva si-ar dori sa fie transportat pe roti pana la celalalt terminal. Adevarul e ca a aparut la timp, deja ma plictisisem de mers si nu facusem nici jumatate din drum. “Un peso”, ii zic – din mers, ca sa inteleaga ca n-am nicio problema sa-mi continui traseul pe jos daca nu-i de acord cu pretul. “Vamos”, zice, si in 3 minute ma debarca in fata terminalului international, cu suficient timp la dispozitie sa beau si o cafea, daca as avea unde. In fata aeroportului e o cladire in care functioneaza un soi de buticuri, dar sunt inchise la ora asta. Singura optiune e barul din zona portilor de imbarcare. Pana ajung acolo, raman fara bricheta, ca asta a parut sa fie singura grija a politistilor de la controlul de securitate, nu laptopul, nu lichidele. Haha, mai aveam una in rucsac, ca nu-i prima data cand patesc asta.
Shimb ultima bancnota de 10 CUC la casa valutara din airside, primesc 9 dolari si 60 de centavos, si ma trezesc – how stupid is that? – ca nu mai am 1 peso si jumatate sa-mi iau o apa, ca preturile de la bar sunt “aeroportuare”, ca sa zic asa. “Cat ai?”, ma intreaba vanzatoarea. “1 peso si 15”. “Da-mi asa”, zice, si imi intinde sticla de apa. Muchas gracias, señora. Na, ca plec zambind din Cuba.

2019-05-10T15:37:29+03:00 10 May 2019|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , , , , , , |0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger