O plimbare pana in Italia, versiunea creativa

Sa presupunem ca esti prin Piatra Neamt si trebuie sa ajungi la inceputul lunii martie in nordul Italiei. Cum procedezi?

Rezolvarea clasica: iei un bilet dus-intors Bacau/Iasi/whatever – Bologna/Verona/whatever de la prima companie care-ti iese in cale cu un pret acceptabil si ai rezolvat problema.

Reactia mea la rezolvarea clasica: boooring!

Rezolvarea mea: gasesti un bilet Bucuresti – Malta, tragi putin de escala din Istanbul ca sa stai si acolo aproape o zi, adaugi un low-cost Malta – Bologna, dai rapid si o tura prin San Marino daca tot ai ajuns in apropiere, dupa care ajungi unde aveai de ajuns. Si, evident (desi s-ar putea sa nu fie neaparat evident), te intorci tot din Bologna in Bucuresti, ca sa-ti recuperezi masina si sa mai apuci sa vezi niste oameni pe care nu i-ai mai intalnit de o mini-vesnicie.

And here we are.

 

Day 1 – Istanbul

Bucuresti – Istanbul, o cursa linistita de dupa-amiaza, fara emotii. Check-in-ul incepe cu vreo 30 de minute intarziere, da’ nici macar proasta aia bruneta de la ghiseul de (vorba vine) informatii al aeroportului nu-i in stare sa ma enerveze cu raspunsul ei iritat din care am dedus ca habar n-are de nimic si ca pur si simplu e platita degeaba. Ma rog, daca o fute vreun sefulet, nu-i platita degeaba. In conditii normale, mi-as fi batut un pic joc de ea, dupa care i-as fi facut o plangere or something. Da’ azi mi-e lene si n-am chef sa-mi stric armonia interioara – aia pe care tipa semnificativ mai inteligenta (si mai frumoasa, btw) de la check-in o sporeste dandu-mi un loc la geam si – mai ales (aveam sa descopar mai tarziu) – pastrand locul din mijloc neocupat. Adooor cand middle seat-ul ramane liber, e un fel de Premium Economy entry version, fara optionale: nu-mi dau coate cu vecinu’ pe bratul fotoliului, pot sa depozitez pe locul ala tot felul de lucruri, pot sa stau picior peste picior – chestii mici, dar care pana la urma fac diferenta intre un zbor intr-un autobuz si un zbor intr-un autobuz un pic mai confortabil.
Mi-e foame, iar micro-sandwich-ul oferit pe post de brunch nu-i nici pe departe capabil sa rezolve situatia, dar la o cursa care dureaza fix o ora n-as putea avea alte pretentii.

In aeroportul Ataturk, masurile de securitate sunt ceva mai complicate decat de obicei, astfel ca daca iti trece prin cap sa iesi la o tigara inainte de a te duce la metrou, atunci cand intri inapoi te asteapta o surpriza sub forma unei cozi si a unui episod de “scos laptop – dezbracat – scos obiecte metalice – scos curea – trecut prin scanner – reasamblat toate cele de mai sus”. Da, exista control de securitate la intrarea in aeroport. Care nu-l inlocuieste pe cel de dupa check-in – nu, nu, ala-i alt control de securitate. Identic, dar altul. Bine de tinut minte in caz ca te grabesti.

De la aeroport pana in oras poti sa mergi fie cu taxiul (cam scumput, pentru ca a) pana in centru sunt vreo 20km si b) taximetristii de aici au atins un nou nivel al evolutiei acestei subspecii a speciei umane, sunt experti in suprataxarea turistilor), fie cu niste autocare (care insa nu ma duceau unde aveam eu nevoie), fie cu mijloacele de transport in comun – care sunt reliable, moderne (cel putin pe ruta asta – nu stiu cum or fi prin cartierele periferice, da’ nu vad de ce m-ar interesa) si cel putin la fel de rapide ca autocarele de mai devreme, mai ales la orele de varf. That’s today’s winning combination: cateva statii cu metroul pana la Zeytinburnu, apoi cu tramvaiul T1 pana la Sirkeci, adica la fix doi pasi de hotel si de portul de feriboturi, unde trebuie sa ajung rapid daca vreau sa prind ultima cursa inapoi si sa nu raman in partea asiatica a orasului in noaptea asta.

Cel mai eficient mod de a merge cu RATB-ul istanbulez e folosind Istanbulkart – un card (d’oh!) care costa 10 TL (e un fel de garantie pe care o primesti inapoi cand returnezi cardul) si pe care apoi incarci cati bani crezi ca iti trebuie ca sa te plimbi. Avantajul e ca mergi mai ieftin decat daca folosesti token-uri (1.95 TL vs. 3 TL); in plus, fiecare conexiune facuta in decurs de doua ore de la inceputul primei curse costa din ce in ce mai putin, iar un singur card poate fi utilizat de mai multe persoane (doar una beneficiaza de reduceri, totusi). Din cate am inteles, pana acum cateva luni cardul nu putea fi cumparat decat de la chiosculetele/automatele din oras, dar acum exista un automat si in statia de metrou din aeroport (ultima cutiuta, chiar inainte de portile de acces in statie); atat doar ca instrumentul nu accepta decat lire, motiv pentru care ar fi bine sa scoti in prealabil niste hartii locale dintr-un bancomat.

Trenurile vin rapid – practic am sarit din unul in altul la schimbarea din Zeytinburnu – astfel ca in vreo 45 de minute sunt in centru. La hotel, primesc un bonus, sa se asorteze cu middle seat-ul neocupat din avion: o camera in hotelul de vis-a-vis, care apartine aceleiasi companii si care – poate si pentru ca e mai nou – e cu o jumatate de treapta mai sus decat cel la care imi facusem eu booking-ul. N-am protestat.
Studiez rapid camera, vad ca nu confirma povestile pe care le auzisem eu despre hotelurile din Istanbul – e curata, cu multe amenities utile la casa omului aflat pe drumuri, internetul merge rezonabil – si o parasesc in pas alergator. Sunt ultimul care urca in feribotul Sirkeci – Harem, daca ajungeam cu doua minute mai tarziu ar fi trebuit sa astept inca o jumatate de ora. Cardul ala de transport in comun merge si la unele feriboturi, by the way.
Datorita dealurilor, Istanbulul are un skyline care da bine noaptea. Fac fotografiile pe care le planificasem si ma arunc in ultimul feribot care se intoarce in seara asta pe tarmul european al Bosforului. Urmeaza episodul ala nasol, in care eu merg n kilometri pe jos pana dupa miezul noptii, incercand sa vad cat mai mult in putinul timp pe care il am la dispozitie. Orasul e frumos, merita mai mult de 17 ore, cat i-am acordat eu de data asta. Si pasnic – poti sa te plimbi linistit noaptea pe stradute, n-are nimeni treaba cu tine. Singurele chestii agresate aici par sa fie buzunarele, prin intemediul naivitatii posesorului, pentru ca bastinasii cauta permanent o metoda sa mai “ciupeasca” ceva: receptionerul iti ofera un shuttle catre aeroport la pret de limuzina taxi, baietasul de la colt vrea sa-ti vanda un kebab cu 4 euro, chestii de genul asta. Dar daca nu esti din ceva natie care n-a mai vazut asa ceva, te descurci usor: pe receptioner il anunti ca te mai gandesti pana joi (“pana joi” zici in romana; l-ai blocat), baietasului ii spui ca-i dai 5 lire daca-ti da si o sticluta de apa, si tot asa.

Ziceam mai devreme ca orasul e frumos. Da, dar are dealuri. Iar chestia asta nu-i deloc amuzanta atunci cand umbli cu un rucsac de 8kg in spate. Pe la 1am, ma retrag simultan in glorie si in camera. sa-mi masez picioarele si sa-mi pun pe telefon 4 alarme pentru dimineata. Plus receptionerul, atat de ingrijorat sunt ca n-o sa fiu in stare sa ma trezesc la ora aia tampita care sa-mi permita sa fiu la 8 in aeroport.

Concluzia serii e ca Moscheea Albastra (care, noaptea cel putin, nu-i deloc albastra) arata mai bine decat Hagia Sofia.

 

Day 2 – Malta

Nu doar ca am reusit sa ma trezesc, dar am avut timp sa si iau micul dejun. Iar receptionerul chiar a sunat la ora stabilita – nu stiu de ce, da’ ma asteptam sa uite. Controlul de securitate la intrarea in aeroport dureaza destul de putin la ora asta, astfel ca in ciuda cozii de la check-in imi ramane suficient de mult timp pana la imbarcare. Suficient incat sa-l intreb pe un omulet de la un bar din apropierea portii daca exista un loc de fumat pe undeva. “1 km behind you”, zice omuletul. Imi trece prin cap ca nu stie foarte bine engleza, n-a inteles intrebarea, n-a gasit cuvintele corecte, chestii de genul asta. Pornesc totusi incetisor in directia indicata, ca inainte oricum nu mai aveam cum sa merg, cam pe acolo era capatul terminalului. Ei bine, 10 minute mai tarziu aveam sa descopar ca omuletul chiar avea dreptate: locul de fumat era la 1 km distanta, undeva in food court, la etaj, pe o terasa imprejmuita cu gratii si plasa metalica. Bine totusi ca e o terasa, nu o cutie din aia meschina din plexiglas – da’ chiar si asa, bai! din toata magnifica, superba, spectaculoasa legislatie europeana, fix niste tampenii din domeniul oprimarii fumatorilor au gasit si turcii sa adopte? Booo!

Ma mai calmez in avion, cand descopar ca – ai ghicit! – middle seat-ul e liber. Hell yeah! I love AirMalta, too.
Pentru ca e o cursa care vine din afara UE, la aterizare exista control vamal, dar dupa ce ma sudiaza atent vreo 20 de secunde, vamesul ma scoate din rand si imi face semn spre iesire. E clar, cand e sa mearga smooth, asa merg toate. Sper sa ma tina pana la capat. Deocamdata continua in acelasi mod: la hotel, receptionerul imi upgradeaza gratis camera, din proprie initiativa, oferindu-mi una cu vedere spre mare. Bonus oferit de natura – cerul e senin si sunt 16 grade. E inca devreme si oricum o sa stau vreo doua zile pe aici, asa ca am timp suficient sa admir golful si sa-mi rasucesc o tigara pe balcon, inainte de a ma deplasa spre “shooting point”-ul din seara asta.
Fataitul de colo-colo pe insula e ieftin: iti iei un bilet pe o zi, care costa 2.60 euro, si te dai cu autobuzul cat vrei. Oricum, politica lor tarifara mi se pare un pic ciudata: un bilet pentru o singura calatorie costa 2.20 euro – de ce ai cumpara asa ceva, cand pentru numai 40 de centi in plus te poti plimba toata ziua?! Iar daca stai mai mult de 5 zile, devine eficient sa-ti iei un bilet valabil o saptamana, care costa 12 euro. Autobuzele sunt comode, cu spatii de bagaje pentru turistii de sex feminin (sau pentru turistii de sex masculin insotiti de turisti de sex feminin, tot ala-i rezultatul in materie de numar de genti), si dincolo de faptul ca au niste rute cam intortocheate, vin in general la timp si circula cam pe oriunde ai putea avea nevoie. Atat doar ca nu opresc in toate statiile decat daca au pasageri care vor sa coboare si apasa pe buton sau daca pe peron exista potentiali pasageri care le fac din mana; daca nici una dintre cele doua conditii de mai sus nu e indeplinita, trec mai departe fara griji, lasandu-te sa te injuri singur in gand ca trebuie sa iei un alt autobuz inapoi o statie. Sau doua, cinci, noua, depinde cat de neatent esti. Eu am ajuns la nivelul trei.

maltaBun, am fumat, ne-am bucurat, am ras, am glumit, e timpul sa mai si facem ceva pe insula asta. Sa mergem pana in Sliema, de exemplu, ca sa ne uitam la Valletta.
Sa explic: zona capitalei e un fel de oras (ca nu pot sa-i zic “aglomerare urbana”) alcatuit din mai multe orasele lipite intre ele. De fapt, sunt un fel de cartiere, fiecare avand cateva mii de locuitori, da’ bastinasii le numesc orase, ma rog. La Valletta – capitala, practic – e doar peninsula pe care se afla vechea cetate. Sliema e zona de shopping, promenada, stuff like that. In Gzira se afla portul din care pleaca barcutele care ii plimba pe turisti prin golf si insula Manoel. In St Julian sunt cluburile. Birgu, in partea cealalta (sudica) a Marelui Golf, e oraselul fortificat care a rezistat asediului ala mare din 1565, motiv pentru care se mai cheama si Città Vittoriosa. Langa el mai sunt inca doua, la fel de rezistente: Città Cospicua si Civitas Invicta. Si inca multe altele, imprastiate frumos pe dealuri, cu zidurile lor din calcar crem. Nu m-am lamurit daca exista o lege care ii obliga pe oameni sa-si faca peretii din materialul respectiv sau daca pur si simplu caramizile alea sunt mai ieftine/mai usor de obtinut avand in vedere ca toata insula e din calcar, cert e ca majoritatea cladirilor asa sunt construite (sau cel putin placate cu ceva care imita modelul caramizilor). Iar unitatea asta cromatica arata simpatic, mai ales ca se potriveste cu stradutele inguste care urca si coboara pantele orasului… err… oraselor.
Azi imi petrec seara in Sliema, bantuind in sus si-n jos pe tarmul golfului, band o cafea sau/si o bere pe o terasa (e soare, sunt 16 grade, vad si eu in sfarsit anul asta o zi care seamana a primavara) si pandind apusul ca sa fac fotografiile pentru care am venit. Orasul are foarte multe puncte interesante, dar “the true skyline” e cel al Vallettei, vazut din partea asta a golfului – cu fortul, turnul Catedralei Anglicane si Domul Manastirii Carmelitelor.
Satisfacut, ma intorc la hotel pe jos. Imi desfac o bere si ma uit la American History X pe un canal titrat in araba.

 

Day 3 – tot Malta

Azi am lenevit in pat, am lenevit la cafeneaua unde mi-am luat micul dejun (bineinteles ca era trecut binisor de amiaza, dar fusul meu orar n-are treaba cu fusul vostru orar), si toate astea din cauza intre timp vremea s-a stricat complet – bate vantul ca la nebuni, iar cerul e acoperit de nori de furtuna. Precipitatiile sunt totusi decente, nu depasesc pragul de “little annoyance” – mai picura din cand in cand, dar atat. Chiar si asa, din cauza ca in orice secunda poate incepe sa toarne, renunt la ideea de a merge pana la Mdina (un orasel aflat la vreo 15 km spre sud-vest), raman sa ma plimb prin La Valletta. Cetatea e relativ mica, in cateva ore i-ai batut toate stradutele fara sa depui un efort prea mare. Mint: efort depui, din cauza pantelor. Dar daca nu-i mijlocul verii, e suportabil. Plus ca, mai nou, au construit un lift urias care urca de undeva din zona portului comercial pana la Saluting Battery. Ma rog, eu am descoperit existenta lui cand ajunsesem deja sus venind pe propriile picioare, deci nu mi-a folosit la nimic. Dar el exista, asta-i important.

Sa te plimbi fara tinta pe stradutele unui astfel de oras, cu opriri ba in cate o catedrala, ba pe un zid de unde ti se pare ca poti face o fotografie simpatica, ba la o cafenea, ba pentru o pauza “de-o tigara” pe o banca de unde vezi fortificatiile Celor Trei Orase (alea rezistente la asediu, despre care vorbeam ieri), e ceea ce in limbaj de specialitate se numeste “detoxifiere cerebrala”. Mai ales daca adaugi pasareasca bastinasilor ca fond sonor. Pentru ca limba… oooh, limba malteza! O salata spectaculoasa de araba, engleza si italiana, din care nu intelegi absolut nimic. Iti vine s-o apuci de undeva, da’ nu stii de unde. Din fericire, a doua limba oficiala a tarii e engleza, astfel ca practic toata lumea vorbeste si limba asta in forma ei neamestecata cu altceva.

Fotografiile nu prea ies in seara asta, ca vantul e atat de puternic incat trepiedul tremura cu toate cele 5-6 kg ale rucsacului agatate de el. Gale warning issued for Grand Harbour. Dar valurile suna ok cand se sparg, mai ales amestecate cu malteza.

 

Day 4 – San Marino

Ploua in continuare, asa ca renunt definitiv la planul de a vizita Mdina si Rabat in drum spre aeroport. Nu ma incanta decizia, pentru ca oraselele arata interesant, dar nici sa umblu prin ploaie tragand dupa mine si un troller (pe langa rucsacul din spate) nu-i chiar visul meu din copilarie. Prefer sa caut o cafenea care sa-mi poata oferi si la amiaza ceva ce seamana cu un breakfast, sa-mi ofer vreo doua ore acolo, dupa care sa ma indrept pur si simplu spre aeroport, chiar daca mai sunt vreo 5 ore pana pleaca avionul. N-o sa ma plictisesc: tocmai am descoperit ca de pe cardul telefonului lipseste in fisier important, astfel ca cea mai mare parte a timpului disponibil mi-l petrec in fata laptopului, cu o cafea alaturi, incercand sa-l recuperez. Oarecum related to this, am reusit sa uit pin-ul unui card, ceea ce imi cam da emotii in perspectiva momentului in care o sa preiau masina din Bologna, si va trebui sa preautorizez garantia pe care o blocheaza firma de inchirieri. A doua emotie e legata de faptul ca o sa zbor cu Ryanair: za mazar end fazar – cum ar zice imbecilul ala somnoros – al companiilor low-cost m-a enervat teribil acum cativa ani, iar faptul ca intre timp chiar si companii mult mai bine cotate si-au inrautatit serviciile din cauza crizei ma face sa-mi fie teama ca seria experientelor simpatice din ultimele zile s-ar putea incheia tragic tocmai acum.
Dar nu! Bagajele se inscriu perfect in limitele admise, la coada oricum n-am cum sa stau pentru ca (d’oh!) sunt primul pasager care se prezinta la ghiseu, iar in avion stewardesa ma vede capabil sa arunc o usa peste bord in caz de nevoie, drept pentru care imi ofera un loc pe randul cel mai bun din tot avionul – cel din dreptul iesirilor de urgenta – care, in plus, e complet liber. Oh yeah, baby, chestiei asteia o sa-i spunem “Premium Economy Entry Level Plus” :)).

Mentiune speciala si pentru locul de fumat din aeroport: o terasa maaare pe care chiar ti-ai putea petrece linistit cateva ore cu prietenii la o bere, cu multe mese, fara gratii, sarma ghimpata, paznici inarmati, amenintari cu excomunicarea si ce alte tampenii or mai inventa istericii anti-fumat

[ori]. Civilizati maltezii astia, bravo!

In Bologna reusesc sa inchiriez masina folosind alt card, celalalt e bun si el pentru plata taxelor de autostrada (la bariere nu e nevoie de pin), pentru ca totul sa fie perfect si azi mai trebuie doar sa rezolv “problema San Marino”. La miezul noptii, strazile orasului sunt complet pustii si am impresia ca pasii mei o sa-i trezeasca la un moment dat pe toti. Ma astept sa iasa cineva din casa si sa ma intrebe “auzi, da’ tu ce dracu’ faci la ora asta aici?”. Poze, ce sa fac?
Din fericire, nu mai ploua, iar ceata care m-a stresat vreo 50 de km, de pe la Cesena, a ramas la poalele muntelui pe care e cocotat San Marino. By the way, da’ eu numai orase asezate pe forme de relief ondulate mi-am gasit sa vizitez de data asta, ca sa am de urcat strazi si scari?!

san-marino“Serenissima” tarisoara (trebuie sa recunosc, sa-ti pui un astfel de adjectiv in titulatura e o aroganta absolut cool) e foarte simpatica si ar merita mai mult decat niste ore adaugate celor alte cateva ore de acum cativa ani. Dar nu azi, poate data viitoare cand mai ajung prin partile astea. Acum si sa vreau si n-as putea sa dorm in alta parte decat in masina – pana si la jandarmerie e inchis. Si chiar daca 308-ul e o masina comoda, prefer totusi un pat.
Din San Marino pana “acasa” am vreo 250 km, ajung la 5.30am. Teoretic, mi-am cam incheiat programul turistic, de acum urmeaza o saptamana de leneveala. Cunoscandu-ma, chestia asta e pur teoretica.

 

Day 6 – Milano

Dupa cum spuneam, leneveala in vacantele mele e o chestie pur teoretica. Ceva cam ca bosonul Higgs: poate reiesi din calcule, dar in practica nu-l vezi niciodata.

Un drum pana la Milano ar trebui sa fie ceva banal – si chiar asa si e: sari pe autostrada si intr-o ora si ceva esti la destinatie, gata sa intri pe San Siro. Situatia se complica putin la intoarcere, cand iti dai seama ca n-ai chef sa te intorci acasa atat de devreme. Serios, returning home early is heavily overrated, in loc de A4 mai bine mergem pe A8 spre Varese sau pe A9 spre Como. Iar daca in orasele italiene ne enerveaza aglomeratia si zonele de trafic limitat (mi-am luat suficiente amenzi pe tema asta de-a lungul istoriei, incerc sa le evit), Elvetia e la inca 20 minute de mers. Even better, pentru ca in felul asta punem si niste benzina mai ieftina (1.54 euro/litru fata de 1.81 in Italia). La frontiera sta un politist (sau vames, nu mi-am dat seama) care probabil mai inspecteaza documentele si cate o masina prin sondaj, dar daca esti relaxat, n-are treaba cu tine si iti face semn sa treci. Scurta oprire in benzinarie, oprire ceva mai lunga pe terasa unui barulet din Riva San Vitale, in capatul sudic al lacului Lugano. Strazile sunt aproape pustii, elvetienii stau cuminti in case chiar daca in zona asta sunt un fel de italieni cu alta cetatenie. Daca nu punem la socoteala clopotul bisericii, care zdrangane din sfert in sfert de ora, e liniste si pace, ai putea sa iesi la pensie aici fara sa-ti dai seama cand ti s-a intamplat. Iar ca sa ai si mai multe sanse sa te bucuri de pensie, pe strada sunt instalate defibrilatoare (!).

Una peste alta, neplanificat, am mai adaugat o tara la traseu.

 

Scris de | 2017-06-08T00:04:55+00:00 8 Martie 2013|DRUMURI|2 comentarii

2 Comments

  1. butnaru 13 Martie 2013 at 6:09 PM - Reply

    la cererea publicului spectator :), am pus una – un experiment hdr din malta. incerc sa mai lucrez cateva; the full photo story o sa aterizeze, as usual, dincolo (pe gabrielbutnaru.ro)

  2. Mada 12 Martie 2013 at 12:00 AM - Reply

    enjoy! hai si cu poze :)

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger