Day 1

De la aeroportul din Catania, mergem direct la San Leone, dupa ce AVIS imi face o surpriza placuta: rezervasem un Opel Astra “or similar” si m-am trezit cu un Nissan Qashqai. De unde si pana unde or fi masinile astea “similar”, n-am idee, da’… sa fie primit! :-) Parca in compensatie, prietenii care participa la plimbare au primit o Nubira in loc de “Volvo or similar”. Ghrrr…

Traseul e ok, chiar daca pe la jumatate autostrada se termina si continuam pe un drum national cu mai multe camioane si cu soferi carora nu le pasa prea mult de regulile de circulatie.

Hotelul – Costazzurra – e o surpriza placuta: 3 stele corecte, parcare si internet gratuite si un receptioner foarte amabil care ne ofera un “welcome drink” si ne prezinta pe ecranul din lobby atractiile zonei, inainte de a ne dota cu harti si instructiuni suplimentare.

Dam o tura pana la malul marii – plaja e aproape; apa e, insa, mult prea rece, asa ca ne retragem la hotel pentru cina (16 euro menu a la carte, fara bauturi – absurd de ieftin) si pentru un whist pana ni se face somn.

Days 2-3

Mergem pana la Scala dei Turchi – o stanca alba de calcar, cu trepte sapate de vant, care iese din mare si inconjoara un mic golf. Frumos. Din pacate, apa e in continuare rece, asa ca imi cam iau gandul de la balaceala si plec spre Agrigento. Orasul e marisor si aglomerat. Stradutele sunt inguste, parcarea – o problema. Dupa ce dau o tura, insa, prind ora la care toata lumea fuge la masa si lasa locurile de parcare libere. Bonus – intre 13 si 16 parcarea e gratuita. Plimbarea prin centrul vechi (inclusiv drumul pana la catedrala – multe zeci de trepte nu foarte prietenoase) ia cam o ora si jumatate – dupa care, obositi de umblat pe alei inguste, printre cladiri darapanate cu rufe puse la uscat pe balcoane, oprim la o terasa, inainte de a merge in Valea Templelor. Aici nu sunt multe de povestit, trebuie fotografii; in orice caz, templele sunt extraordinar de bine pastrate si – categoric – merita sa-ti petreci o ora – doua printre ele.

Seara, cautam un alt restaurant si il gasim pe cel mai bun din zona: Leon d’Oro. Are mese si in gradina din spate, asa ca se poate fuma, iar mancarea (axata pe fructe de mare si peste) e, intr-adevar, excelenta. Pentru inceput, scoici – apoi un Misto Mediterraneo (un peste mare, creveti, caracatita, calamar – toate la gratar) cu niste legume alaturi. Mult prea mult: cu toate eforturile mele, n-am reusit sa termin ce aveam in farfurie. De fapt, pentru un om care mananca putin, cred ca doar antipasto (scoicile, de exemplu) ar fi suficient – eventual cu un desert  alaturi. Eu la desert n-am mai putut sa cer altceva decat fructe – struguri, ca sa se impace cu vinul alb baut pana atunci; din nou, imposibil de mancat tot: cred ca aveam mai mult de un kg de struguri pe platou. Iar preturile – o gluma: 7 oameni care abia se mai puteau ridica de la masa au platit in total vreo 200 de euro.

Am repetat experienta si in seara urmatoare, dar la o scara mai mica: eu m-am multumit cu un Grande antipasto Leon d’Oro (fileuri de ansoa marinate, caracatita, creveti, inele de calamar, scoica prajita cu pesmet, inca vreo doua feluri de peste) – din nou, foarte mult si foarte bun. Cu tot cu bere – 15 euro.

Intre timp, insa, mai facusem vreo 900 km de-a lungul si de-a latul insulei. Primii 170 – pana la Pozzalo, de unde pleaca ferry-boat-ul spre Malta. Unfortrunately, drumul e un pic mai aglomerat (si cu mai multe serpentine) decat estimasem, iar Marcel din iGo rataceste drumul intr-un mare hal cand ajunge in Pozzalo (pana la urma i-am dat “mute” si am renuntat la serviciile lui), astfel incat opresc masina in port exact cand vasul se desprinde de cheu: proiectul “Malta” e compromis. Aflu, totusi, ca maine mai e un vapor care pleaca la aceeasi ora (sunt putine curse care pleaca dimineata si se intorc seara, majoritatea te obliga sa petreci o noapte in Malta), alerg la agentie sa-mi refac rezervarea, apoi… fac la fel ca Marcel mai devreme: “recalculare traseu” – ca sa nu pierd ziua aiurea.

Plec spre Milazzo, in nordul insulei, sperand sa gasesc o croaziera de seara pana la vulcanul Stromboli. Second failure: e miercuri, iar singurele curse in extrasezon sunt joi si duminica. Ma mai enervez un pic – dar, la o cafea, imi dau seama ca oricum n-as fi reusit sa prind croaziera de joi, chiar daca nu s-ar fi intamplat chestia cu Malta: planificasem sa ajungem in Milazzo pe la 2 p.m., in timp ce vaporul  pleaca la 12 (si se intoarce la 22.30).

O noua “reconfigurare de traseu”: in drum spre hotel, dam o tura pana pe Etna, sa vedem ce se intampla acolo. Drumul te duce pana la Refugiul Sapienza (aproape 1900 de metri altitudine), de unde se mai urca o bucata cu telegondola, apoi… pe jos sau cu niste masini de teren. Ultima plecare de la refugiu e, insa, la 17.15 – iar ultima coborare, la 17.30. In plus, e foarte frig, iar vantul bate cu putere – astfel ca de urcare astazi nici nu poate fi vorba. Sa speram ca vremea n-o sa se strice chiar de tot vineri si sambata, asa cum spune prognoza meteo.

Day 4

Trezirea la 5.30, la 8.15 suntem in Pozzalo, procedurile de imbarcare dureaza cam o jumatate de ora, la 11 acostam in La Valetta. Partea veche a orasului e chiar deasupra portului, ajungem imediat, chiar daca la 30 de grade nu e chiar o placere sa urci strazi in panta cu un rucsac in spate. Orasul e dragut, cu zecile lui de biserici si catedrale, cu toate cladirile construite din acelasi tip de piatra (rarissim vezi ceva de alta culoare), cu strazile lui inguste pe care masinile vin intotdeauna din partea din care nu te astepti (e prima tara in care se circula pe stanga pe care o vizitez si – recunosc – n-am reusit sa ma obisnuiesc), cu statuile, basoreliefurile si inscriptiile de pe ziduri; nu regreti ca ai ajuns pana aici. Atat doar ca zona “istorica” e foarte mica: in cateva ore o bati toata la pas – inclusiv obiectivele vizitabile prin interior.

La intoarcere, Marcel are iar o problema de personalitate si insista sa ma bag pe niste strazi cu acces interzis. Eu insist sa respect macar regula asta de circulatie (ca limitele de viteza oricum le ignor cu nesimtire), asa ca pierd cel putin 20 de minute invartindu-ma prin Pozzalo in cautarea iesirii spre Siracusa.

O jumatate de ora mai tarziu, Marcel recidiveaza: mai intai ma baga pe niste drumuri comunale, dupa care imi demonstreaza ca habar n-are ca exista o bucata de autostrada in jurul Siracusei. Hotarasc sa il ignor; “mute” i-am dat inca de ieri dimineata.

Ajungem in Giardini Naxos la 11 p.m.; hotelul (Caesar Palace), chiar daca nu e aproape de plaja, isi merita banii din plin. 4 stele, inconjurat de verdeata, camere foarte mari, parcare gratuita, mic dejun bogat, personal amabil (desi in stilul “profesionist”, nu ca in hotelurile mici din Italia, unde ai senzatia de oaspete in casa unei familii). Singurele minusuri sunt faptul ca nu ai acces la Internet decat de la computerele din lobby (7 euro pe ora) si ca liftul nu merge pana in parcarea subterana.

Sunt cam obosit, dar daca maine nu ploua (prognoza s-a mai imbunatatit un pic), incerc sa urc pe Etna.

Day 5

Ma trezesc abia pe la 2 p.m., cu o mare durere de cap, pe care scrie “Vecchia Romagna” si “bere”: Etna se amana pana maine. Azi mergem la Savoca, sa bem o cafea la Bar Vitelli, unde s-a turnat o scena celebra din Nasul.

Marcel stie un drum, care insa e inchis din cauza ca trebuie reparat – asa ca apelam la indicatiile localnicilor, iar dupa ce bajbaim un pic ajungem pe dealul pe care e cocotat satucul. Barul e exact ca in film, din interior se aude coloana sonora, masa la care statea Al Pacino e libera. Mission accomplished, sunt multumit.

La intoarcere, poposim la o terasa in Giardini Naxos, chiar pe malul marii – valurile spala plaja sub noi, iar mancarea e buna, desi mai scumpa ca de obicei (prosciuto e melone, linguine cu sos de creveti, peste si fructe de mare la gratar, inghetata, o jumatate de litru de vin, apa – 54 de euro). Incheiem seara la o bere pe terasa unui hotel din apropiere, dupa care mergem la somn. Din pacate, pe la miezul noptii incepe sa ploua. Daca nu se opreste pana dimineata, planul “Etna” e compromis. Sper, totusi, ca aia care au facut prognoza meteo nu sunt chiar atat de incompetenti.

Day 6

Ei bine, meteorologii nu au fost incompetenti, dar vremea nu a fost chiar atat de buna incat sa putem urca pana la craterele din varf. A trebuit sa ne multumim cu platoul pana la care merge telegondola (2640 m). La cateva minute dupa ce am ajuns s-au mai rarefiat si norii, astfel incat am putut face niste fotografii – iar dupa o bere si o cafea am coborat si ne-am indreptat spre Sant’Alfio, un mic satuc in care se afla un castan foarte vechi si foarte mare, la care localnicii se pare ca tin foarte mult, avand in vedere ca era inconjurat cu un gard inalt, iar ruperea unei castane se pedepseste cu o amenda de 1000 de euro.

Alunele din jur pot fi, insa, adunate fara grija – iar cand sunt mancate asa sunt mai gustoase decat cele cumparate (la fel ca migdalele pe care le-am cules direct din copac printre templele din Agrigento).

La cateva zeci de metri de marele castan se afla un restaurant rustic, extrem de simpatic: in secunda in care l-am vazut, am zis ca vreau sa mananc acolo. Din pacate, era 4.30 p.m. – pranzul se terminase de o ora si ceva, iar pana cand incepeau sa serveasca cina mai aveam de asteptat 3 ore. Mult prea mult. Dar pentru ca mi se pusese pata sa nu mai mananc in statiuni, dupa o tura pana la Capo Milazzo (unde m-am dus cu ideea – gresita – ca as putea fotografia seara insula Stromboli), la intoarcere am urcat pe muntele de deasupra Taorminei, pana in Castelmola. Aici, din pura intamplare (ok, hai sa-i spunem “instinct” :-D…), am descoperit un restaurant excelent (La Taverna dell’Etna), cu o terasa cu vedere panoramica, cu un “echipaj” de angajati romani si cu o mancare fara cusur. Antipasto: “della casa” (un platou cu de toate, mare si foarte bun); primo: gnocchi con gamberi (excelent – multi creveti mici si dulci, gnocchi fierti atat cat trebuie); secondo (desi eram deja satul): filetto di manzo, cu ciuperci pe post de salata/garnitura – facut mai in sange, fraged, cu lamaie; desert: cannoli (“leave the gun, take the cannoli”, remember? Ei bine, in cazul de fata indemnul era mai mult decat justificat – chiar daca eram arhiplin, nu puteam sa nu gasesc loc si pentru un cannolo umplut cu o crema de ricotta cu vanilie absolut delicioasa). Plus o portie de bruschete si una de gnocchi alla gorgonzola, plus vin si apa – total 50 de euro. Premiu special: pentru ca ramasesem singurii clienti si pentru ca ospatarul era roman, am putut sa fumez inauntru chiar daca legea italiana, in prostia ei, interzice astfel de gesturi .

Desi s-a vrut o vacanta mai relaxata, pana la urma s-au adunat 2.040 km.  Masina a consumat in medie 7,5 litri de motorina/100 km, in conditiile in care in cea mai mare parte a timpului a rulat fie pe drumuri de munte, cu rampe si serpentine, fie pe autostrada (constant 160 km/h si peste), fie in trafic urban – foarte aglomerat dupa-amiaza si seara, pana spre miezul noptii. Motorina m-a costat 211 euro (preturile variau intre 1.37 si 1.40 euro/litru), taxele de autostrada 23.60 euro (se plateste doar autostrada de la Catania la Palermo; cea de la Siracusa la Catania era gratuita, dar probabil vor fi puse in functiune si statiile de plata de aici, care acum erau inchise), hotelurile 566 euro.

Voi reveni in Sicilia pentru eruptia unui vulcan – fie el Stromboli sau Etna.