Spania & Portugalia, septembrie – octombrie 2006

Bucuresti – Verona – Perpignan – Andorra – Perpignan – Barcelona – Valencia – Puerto de Mazarron – Granada – Cordoba – Sevilla – Jerez de la Frontera – Lisabona – Toledo – Madrid – Montpellier – Verona – Bucuresti

0
km
0
zile
0
/persoana
0
persoane

Prima portiune de circuit, Bucuresti – Verona, o facem ca de obicei dintr-o singura miscare; stiu, multi ar spune ca nu e o idee prea desteapta… si chiar au dreptate daca nu esti odihnit si obisnuit – dar in conditii normale mie mi se pare ok: plecarea din Bucuresti se face un pic dupa miezul noptii, ca sa evit aglomeratia/camioanele/bicicletele/pietonii de pe soselele noastre dragi, iesirea din tara are loc dimineata, iar dupa Szeged… in fata nu mai am decat 9-10 ore de autostrada, astfel incat sa ajung la destinatie inainte de lasarea serii. Asta, bineinteles, in cazul in care nu apar evenimente neprevazute. Acum au aparut: la iesirea din Deva, un dobitoc tanar cu un Logan tasneste din dreapta fix in fata mea, fara sa se asigure, fara nimic; eu aveam cam 110 – 120 la ora… nu mult, dar suficient ca sa-l pulverizez: franez disperat, trag stanga, ies pe contrasens (norocul meu ca din fata nu venea decat un Audi care s-a prins la timp si a franat si el), iar de acolo in afara soselei, pe o portiune neasfaltata. Din cauciucuri iese fum, din creierul meu la fel – sunt gata sa-l pocnesc pe autorul faptei… care are totusi intelepciunea sa vina si sa-si ceara scuze. “Ai patit ceva?”, ma intreaba. “In afara de faptul ca era sa te omor, nimic”… ma uit de jur-imprejurul masinii, totul pare in regula, asa ca ii dau liber sinucigasului – eu mai am de facut azi niste kilometri. Nu mult mai tarziu, sesizez un zgomot care nu exista inainte, iar masina incepe sa tremure la viteze mari. La prima benzinarie, opresc si ma uit sub masina – toate par, insa, la locul lor. Aveam sa descopar imediat dupa Graz ca nu era chiar asa: cauciucul din dreapta – fata, in care s-a sprijinit toata masina atunci cand am franat, cedeaza si pana apuc sa opresc (eram, totusi, pe autostrada) se face ferfenita. Pun roata de rezerva (absolut caraghioasa, chiar nu inteleg de ce nu e una normala), ies de pe autostrada… si ma intreb de unde o sa fac eu rost in Austria, sambata seara, de o camera noua. Dau de o spalatorie, ii intreb pe tipii de acolo si… lucky me!… in perimetru intra patronul unei firme care se ocupa, printre altele, chiar cu asa ceva; dupa o ora si 70 de euro masina mea e gata sa-si continue drumul. Raman insa cu o senzatie de teama si nu mai apas acceleratia dincolo de 130-140 km/h… pana la intoarcerea in tara. Cam enervant, trebuie sa recunosc, dar nu se moare din cauza asta. Singura problema e ca pana asta mi-a cam mancat din timp (cel putin doua ore, dupa calculele mele)… asa ca la Verona ajung in toiul noptii, dupa mai multe alte opriri pentru “refreshment” – nimic nu-ti oboseste ochii mai mult decat zecile de luminite rosii de pe autostrada.

Dupa o zi intreaga de somn, incepe etapa a doua: Verona – Perpignan. Plecarea, de asemenea, noaptea – ca sa ajung acolo dimineata… si chiar ajung: atat de devreme si atat de putin obosit, incat hotarasc sa fac tot azi si drumul pana in Andorra si inapoi, pe care il programasem pentru a doua zi. Pana in micul principat sunt mai putin de 200 de kilometri, dar drumul (foarte frumos, de altfel) e plin de serpentine, rampe, pante, camioane etc. – astfel incat iti ia vreo 3 ore sa-l faci. Dupa scurta sedinta de shopping programata inca de anul trecut (in Andorra produsele au regim de duty-free, asa ca e locul ideal pentru a-ti cumpara electronice, de exemplu), fac plinul (benzina era 0.88 euro, fata de 1,24 in Franta si in Italia) si ma intorc in Perpignan… de unde, a doua zi devreme, plec spre Spania.

In Barcelona mi-am programat sa stau 3 nopti desi, la stilul meu de a alerga prin orase, mi-ar fi ajuns si doua. In cele din urma s-a dovedit, totusi, ca trei nu sunt nici prea multe, nici prea putine. Hotelul (un Ibis – m-am obisnuit sa stau la ele sau la Etap, pentru ca n-ai surprize, sunt la fel oriunde in lume, cu un raport ok intre pret si calitate – si, in plus, sunt foarte aproape de sosele importante/autostrazi – important in cazul unor turnee cum sunt cele pe care le fac eu) a fost usor de gasit… mai ales ca are vreo 15 etaje :): pe Av. Meridiana, intr-o zona destul de linistita, cu un mare centru comercial in spate, unul sportiv in fata… si un “El Corte Ingles” alaturi (daca stiti ca nu va puteti abtine sa bagati mana in buzunar, nu intrati! :))…). Orasul e mare, plin de viata, frumos si curat, chiar daca pe stradutele inguste “dintre blocuri” gasesti si peisaje+fauna care te fac sa parasesti rapid zona. Orientarea in teren e destul de usoara – sunt cateva bulevarde foarte largi si drepte care traverseaza tot orasul de la nord la sud si in diagonala, iar in centru aproape toate stradutele formeaza unghiuri drepte. Atentie, totusi: indicatoarele strazilor (exceptie fac bulevardele importante) sunt scrise cu litere foarte mici, astfel incat pana iti dai seama unde esti… tocmai ai trecut de intersectie… iar la urmatoarea gasesti un indicator care iti interzice sa faci la dreapta :D. Nimic grav, pana la urma – doar un mic ocol. Adevarata problema o reprezinta insa parcarea: extrem de rar (si niciodata in centru) gasesti locuri fara plata, cele de pe strada sunt ocupate in permanenta, iar in parcarile subterane o ora costa pana la 2.40 euro. Nu incercati sa faceti ca in Paris (unde te alegi cel mult cu o amenda pe care n-o platesti niciodata) – aici masinile care nu au in parbriz tichet de parcare sunt ridicate fara prea multe comentarii. Majoritatea obiectivelor turistice sunt in zona centrala a Barcelonei si – cu un mic efort – pot fi vizitate mergind pe jos. Pentru celelalte, insa, va fi nevoie sa apelati la un mijloc de transport – eu am preferat propria masina si bine am facut, pentru ca am gasit parcari gratuite cam peste tot. Cladirile si monumentele nu sunt la fel de spectaculoase ca altele vazute prin Franta si Italia, de exemplu, dar toate impreuna – la care se adauga si celelalte cladiri, mai vechi sau mai noi – creaza o atmosfera frumoasa. Mentiune pentru La Sagrada Familia: constructia catedralei a inceput acum mai bine de 100 de ani si probabil va mai dura inca pe atat: in interior nu sunt decat schele si muncitori – felicitari, tocmai ai dat 8 euro ca sa-i vezi! :). Inca un punct in minus: seara/noaptea monumentele sau cladirile importante sunt foarte prost sau deloc luminate, asa ca a trebuit sa-mi iau gandul de la fotografii. La Sagrada Familia, de exemplu, era complet in bezna.

Barcelona – Valencia, fara peripetii. Hotelul e, de asemenea, usor de gasit… iar ca bonus, alaturi stau linistite doua hectare de teren viran… adica doua hectare de parcare gratuita :D. Sa fie primit! – mai ales ca, la ritmul in care se construieste in Spania, cred ca anul viitor in locul respectiv vor exista un bloc de 15 etaje, un complex comercial, o sala de conferinte si o parcare in care locul va costa 2 euro pe ora :). Valencia mi s-a parut un pic mai murdarel decat Barcelona – iar centrul vechi, pe alocuri, chiar insalubru (nu doar fizic, ci si olfactiv!). Merita, totusi, o plimbare de cateva ore – eventual pe seara, cand toti spaniolii ies pe strada. A propos de asta, daca in timpul zilei in oras se circula rezonabil, dupa ora 18 strazile sunt pline de masini – la fel cum trotuarele, magazinele, restaurantele si terasele sunt pline de localnici amestecati cu turisti. Zona din centrul istoric in care se afla Plaza del Ajuntamiento, Plaza del Toros si gara (o cladire foarte frumoasa, de altfel) pare a fi preferata din punctul asta de vedere.

Inca o zi, inca 300 de kilometri – pana in Puerto de Mazarron, un satuc de pe coasta de sud-est a Spaniei. Un pic obosit, poate si din cauza extra-sezonului (nu prea am vazut tineri), dar dragut si relaxant: o plaja “blue flag” aproape pustie, un golf fara valuri, munti (rosiatici si aproape lipsiti de vegetatie, ca in nordul Africii) de jur imprejur… peisaj de odihnit neuronii. Plus ca am ajuns intr-o sambata, cand pana si iarba creste mai incet, mai ales in Spania :). Sa gasesc hotelul mi-a luat – culmea! – vreo 20 de minute, desi ca sa traversezi localitatea de la un capat la altul nu-ti trebuie mai mult de 10 :)… Dupa cateva ture in sus si in jos pe tot felul de stradute inguste, doua indicatoare ma lamuresc… si ma duc pe un deal care putea fi vazut, de altfel, din orice punct al comunei: “La Cumbre” e hotelul aflat la cea mai mare altitudine din Puerto de Mazarron. Trei stele corecte, mancare ok, personal amabil (care nu stie engleza, dar care se uita sa vada daca stii sa degusti vinul!), priveliste de zile mari… din pacate, nu am programat decat o zi pentru escala asta… suficient pentru o baie in mare (era 30 septembrie, dar apa era excelenta, iar afara erau vreo 25 de grade), dar parca ar fi meritat un pic mai mult. Acum, insa, n-am timp – a doua zi, dimineata devreme, dupa un mic dejun pe fuga, alerg spre Granada. Alerg, ma rog, e un fel de a spune: pana la autostrada merg pe niste drumuri nationale/judetene :) pline de limitari de viteza – si, cum ceilalti colegi de trafic le respecta, le respect si eu… ceea ce ma costa mai bine de o ora, pentru doar cateva zeci de kilometri. Nu-i nimic, in felul asta apuc sa admir mai pe indelete peisajul aproape desertic din regiune. A propos de limitari: in localitati (cateva case insirate pe ici – pe colo, de fapt) iti dai foarte repede seama ca ar fi bine sa le respecti – trecerile de pietoni sunt un fel de mici dealuri, iar daca nu treci peste ele cu 30 km/h nu e amuzant deloc. Nici pentru tine, nici pentru masina. Si daca te uiti mai atent in jur, iti dai seama ca nici nu prea ai sanse sa gasesti rapid un service…

In Granada, centrul e in general interzis pentru masini; exceptie fac taximetrele, autobuzele si rezidentii (e posibil ca in ultima categorie sa intre si turistii care stau in hotelurile din zona, nu mi-am dat seama). In rest, ok. Orasul are un “circumvalacion” care te ajuta mult sa ajungi dintr-un loc in altul daca nu vrei sa ratacesti aiurea pe strazi si stradute. Plus ca aceeasi sosea de centura te duce si spre Alhambra – principala destinatie turistica a orasului, pentru vizitarea careia trebuie programate minimum 4 – 5 ore… printre altele, pentru ca intrarea in Palatele Nazaries se face cu… programare: adica iei biletul la ora 3 p.m., dar ai voie sa intri abia la… 6.30 p.m. (! – iar asta se intampla pe 1 octombrie!… nu-mi imaginez ce se intampla in august). Nici o problema, oricum, in felul asta am avut timp sa cobor si pana la catedrala (mai greu a fost sa la intoarcere :))…). Merita, de asemenea, o vizita (+bere+cina+fotografiat Alhambra) seara, in cartierul Albayzin… pe stradutele caruia ai toate sansele sa te ratacesti; sunt frumoase, dar atat de intortocheate incat la un moment dat nu mai eram sigur daca ajung unde mi-am lasat masina (a propos: nici aici nu poti intra decat ca pieton) sau la poalele dealului… iar o a doua portie de alpinism in ziua aia nu cred ca mai suportam :)…

Granada – Cordoba: autostrada (mai ales pana la Jaen) e intr-o stare cam proasta – multe portiuni denivelate si/sau cu asfaltul erodat (nu chiar gropi, dar se simte). In compensatie, e gratuita :)… sau poate tocmai asta e motivul pentru care arata asa… De altfel, in Spania exista doua tipuri de autostrazi: “AUTOVIA” – gratuite, si “AUTOPISTA” – cu plata (aproximativ 0,80 euro/10 km).

Cordoba mi s-a parut un oras destul de mic si relativ usor de parcurs; centrul istoric nu e interzis, dar sa parchezi pe strada e absolut imposibil. Solutia ramane parcarea hotelului – pe mine m-a costat 15 euro pe zi. In rest, dupa ce faci rost de o harta (foarte greu intre orele 13 si 17 – cam toate chioscurile/magazinele in care ai putea gasi asa ceva sunt inchise), orientarea nu e o problema, iar partea din oras care merita vazuta (centrul vechi, adica) poate fi usor strabatuta pe jos – nu e foarte mare, iar din loc in loc ai tot felul de terase sa te odihnesti si sa te racoresti cu un suc/o bere (afara erau 32 de grade, desi era 2 octombrie!!). A propos de asta, doua mentiuni: 1. am descoperit ca nu e bine sa te iei dupa temperaturile medii pe care le gasesti in fel si fel de ghiduri sau site-uri, fie ele si de specialitate – cifrele alea sunt medii anuale… pe care clima globala s-a hotarat sa le depaseasca in mod constant de ceva vreme; si 2. in Spania, potrivit ghidului Michelin, alcoolemia permisa e de 0.05 – adica o bere sau chiar doua. In ceea ce priveste destinatiile turistice… undeva in afara orasului se afla si Medina Azahara – un sit arheologic interesant si bine pastrat – dar daca e luni, cum era cand am ajuns eu acolo, nu va mai obositi: e inchis :). Iar duminica si in zilele de sarbatoare, e deschis doar pana la 12.30.

Cordoba – Sevilla, 144 de kilometri, nici nu apuci sa-ti dai seama cand ii faci. Pentru alti colegi de trafic, insa, s-a lasat cu amintiri: am vazut cel putin 5 masini oprite de politie (de altfel, atunci a fost prima data cand am vazut echipaje pe autostrada; a doua oara a fost cand am plecat din Sevilla, si tot in apropiere). Orasul e frumos si friendly (a intrat direct pe primul loc in clasamentul oraselor spaniole vazute de mine pana atunci), merita sa te plimbi cateva zile prin el. Cu masina se poate intra in centrul vechi (sunt putine strazi restrictionate, in comparatie cu alte orase) si chiar mi s-a intamplat sa gasesc loc de parcare. Cel mai bun loc l-am gasit, insa, langa Plaza Espana – gratuit, la umbra… si de acolo nu faci mai mult de 10 – 15 minute pe jos pana centrul istoric. Pentru ca zona e considerata “patria flamenco-ului”, seara m-am dus la un spectacol; 32 de euro (in pret intra si un pahar de vin – exista si bilete de 60 de euro, care includ cina), show-ul dureaza cam o ora… a meritat, dar nu e genul de chestie pe care s-o fac de mai multe ori (de gustibus…).

De la Sevilla la Jerez am intalnit o chestie pe care cred ca doar spaniolii au experimentat-o pana acum: intrare pe autostrada de pe partea stanga… brr! nu-i deloc amuzant daca esti pe ultima banda.

In Jerez de la Frontera m-au scos din sarite indicatoarele: cele din intersectiile in cruce sunt scrise cu litere foarte mici, iar in cele din interectiile giratorii sunt puse de obicei doar inainte, nu si in intersesctie… astfel incat, daca nu esti sigur care e strada pe care trebuie s-o apuci, te vezi nevoit sa te intorci pe cea de pe care ai venit, sa faci un artificiu ca sa treci din nou pe sensul tau, sa te uiti din nou la indicator… mai ales seara, e o veselie…

In oras n-am stat aproape deloc, pentru ca dupa ce m-am cazat – la un hotel numit Los Jandalos, clasificat la 4* (merita, totusi, cam 3*+ – absolut rezonabil, insa, ca pret: 71 euro cu parcare cu tot, in conditiile in care n-ai unde altundeva sa-ti lasi masina in zona) – am plecat spre sudul extrem al Spaniei. La dus am luat A381 spre Algeciras – Gibraltar, in timp ce drumul de intoarcere l-am facut pe coasta, prin Tarifa – Cadiz. In Gibraltar n-am intrat (aveam nevoie de viza de UK), am oprit in ultima localitate spaniola – La Linea de la Concepcion – de unde celebra “stanca” se vede excelent. Din Algeciras se poate lua ferry-boat-ul pana in Ceuta sau Tanger (costa vreo 25 – 30 de euro), dar era deja cam tarziu, asa ca am preferat sa privesc Africa doar de pe partea asta a stramtorii – pe tot drumul spre Tarifa vezi in stanga marea si, foarte aproape, coasta Marocului. Iar in Tarifa ai ocazia sa faci o baie in Mediterana si, doua minute mai tarziu, in Atlantic – trebuie sa urci, sa traversezi o strada si sa cobori, altfel ar dura mai putin :). Fortificatia care ocupa cel mai sudic punct al peninsulei nu e deschisa publicului, dar chiar si asa masina te duce pana in locul in care in dreapta ai marea, in stanga oceanul, iar in fata un alt continent… senzatia e chiar interesanta.

De la Jerez spre Portugalia (din nou prin Sevilla) drumul te duce o buna bucata de vreme pe coasta Golfului Cadiz… atat de aproape de ocean, incat la un moment dat n-am mai rezistat si am iesit de pe autostrada sa fac o baie :). Satucul in care am nimerit se numeste Tavira, are in fata o insulita la care se ajunge in 5 minute cu un vaporas, mancarea e buna si ieftina, ospatarii mai stiu ceva engleza… cateva ore de rasfat inaintea restului de drum spre Lisabona (Lisboa). Care drum costa, in total, 23.75 euro (din care vreo 2 ii dai chiar la intrarea in Lisabona, mi s-a parut un fel de taxa de intrare in oras); in plus, bezina e sensibil mai scumpa: 1,20 – 1,24 euro, fata de 0,90 – 1,00 in Spania.

Lisabona mi-a lasat un gust destul de ambiguu… o mare parte a orasului pare abia construita si curata, dar in alte zone e mult mai trist decat ma asteptam. Multi cersetori, “baieti” care iti arata locul de parcare, ca la noi (in Spania n-am vazut)… In plus, ca turist, am fost cam dezamagit – tocmai din cauza ca majoritatea chestiilor pe care portughezii le considera atractii sunt chestii construite relativ recent, nu au “istorie” (iar in ceea ce priveste statuia imensa a lui Iisus, care o reproduce pe cea din Brazilia… eu o consider un mare kitch). Merita o plimbare, insa, cartierele Baixa si Alfama (in cel de-al doilea se afla castelul si centrul vechi). Strazile mi s-au parut destul de proaste, cu multe canale si gropi – si, in plus, exista numeroase zone cu piatra cubica (foarte prost nivelata) si cu linii de tramvai (portughezii sunt foarte mandri de tramvaiul lor, dar suspensiile mele plangeau, iar creierii mei au iesit zdruncinati din oras). O precizare pentru cartierul Alfama: strazile sunt atat de inclinate incat de multe ori e imposibil sa mergi cu viteza a doua. Foarte complicata mi s-a parut, in plus, orientarea in teren – dar poate ca de vina era oboseala mea. Cu certitudine, insa, au o problema cu benzinariile: foarte putine… iar primele doua pe care am reusit sa le descopar (a doua zi, pentru ca seara am renuntat la idee)… fusesera inchise (de pompieri!). Cum eram pe rosu de foarte mult timp, deja ma gandeam serios sa opresc un taximetrist si sa-l pun s-o faca pe antemergatorul meu pana la prima benzinarie functionala… si doar din intamplare, orbecaind pe strazi dupa indicatiile unui tip foarte amabil dar care nu era prea coerent in engleza, am dat de o benzinarie salvatoare (unde am alimentat doar cam cat stiam ca am nevoie sa-mi ajunga pana in Spania, unde preturile sunt normale :) – si, din fericire, estimarea s-a dovedit corecta: cand am trecut granita mai aveam benzina pentru vreo 30 km).

De la Lisabona la Toledo, dupa cateva zeci de km pe autostrada mi-a venit ideea sa incerc drumul national care merge aproape paralel… si bine am facut: soseaua era aproape pustie (doar de vreo doua ori am intalnit cate un grup de camioane mai greu de depasit), traverseaza foarte putine localitati astfel ca am putut merge constant cu 95 – 100 km/h (chiar mai mult, daca toata coloana facea la fel)… pe scurt, am pierdut cam 30 de minute in schimbul banilor pe care i-as fi dat pe autostrada. Rezonabil. Pe drum (in Portugalia) am vazut doua sau trei echipaje de politie, dar care opreau doar camioane. Am vazut insa la stirile lor ca ii preocupa foarte mult si problema vitezei (ca si in Spania, de altfel, unde toate panourile de pe autostrazi care nu erau ocupate cu avertizari despre lucrari pe nu stiu ce portiune de drum anuntau “campania impotriva excesului de viteza”).

Toledo: a detronat Sevilla in clasamentul personal al oraselor spaniole :) – orasul vechi este absolut superb, foare bine pastrat, probabil cel mai frumos pe care l-am vazut pana acum. Se poate intra si cu masina, dar eu am preferat s-o las intr-o parcare chiar in fata uneia dintre porti si sa bat stradutele pe jos. Si chiar daca la sfarsitul zilei aveam senzatia ca mi s-au tocit picioarele, a doua zi as fi luat-o de la capat :)… Trebuia sa plec, insa, spre Madrid. Drum scurt, doar 75 km, dar destul de prost (diferenta dintre Autovia si Autopista chiar se simte).

Madridul, in ciuda a ceea ce mi-au spus multi inainte de a pleca in vacanta, mi s-a parut mai frumos ca Barcelona. E drept, sunt mai putine lucruri de vazut (mie mi-a luat mai putin de o jumatate de zi sa trec – pe jos! – pe la toate siturile turistice din ghiduri, fara sa intru insa in muzee), dar pare mult mai relaxat si relaxant; multe spatii deschise, cladiri bine intretinute, mult spatiu verde. Circulatia e si ea ok pentru o capitala de asemenea dimensiuni: bulevardele sunt largi, bine semnalizate, intersectiile sunt anuntate din timp – mi-a fost foarte usor sa ma orientez. In plus, nu sunt multe restrictii – iar daca pe prima straduta n-ai voie sa faci la dreapta, pe urmatoarea aproape sigur o sa poti – astfel ca daca faci o greseala si o iei aiurea, iti ia doua minute s-o repari. In weekend, parcarile de pe strada sunt gratuite si se intampla sa gasesti locuri chiar si in zonele centrale. Exceptie fac insa strazile din jurul arenelor une se organizeaza corride – pentru a gasi un loc, trebuie sa vii cu cel putin doua ore inainte de spectacol. Eu n-am reusit sa fac asta si, dupa ce am batut timp de cateva zeci de minute absolut toate stradutele de pe o raza de 2 km, am fost fericit ca am gasit un loc intr-o parcare subterana, de unde am mai facut 15 minute in pas de mars fortat pana la Plaza de Torros.

Pe prima etapa a drumului de intoarcere (Madrid – Zaragoza – Barcelona – Montpellier), dupa cateva sute de km am iesit de pe autostrada (aveam suficient timp la dispozitie, ba chiar prea mult), intrind la loc doar inaintea oraselor mari, pentru a ma orienta mai usor. Desi drumurile nationale care merg paralel cu autostrazile sunt destul de aglomerate, camioanele nu merg mai incet decat scrie pe indicatoare, asa ca asta nu a fost o problema.

Fata de acum doua saptamani, frontiera franco – spaniola s-a schimbat: de data asta exista politisti (nu-mi dau seama de ce, dar cu doar cateva ore mai devreme, in Madrid, vazusem un avion de pasageri escortat la sol de avioane de vanatoare – o fi existind vreo legatura). Cei spanioli imi fac semn sa trec, cei francezi imi cer politicosi pasaportul (doar atat) si, dupa trei secunde mi-l dau inapoi si imi ureaza “drum bun”.

Montpellier – escala de odihna; din pacate, insa, si de nervi: la Etap Montpellier Centre Millenaire am descoperit cel mai nesimtit personal hotelier din cate mi-a fost dat sa intalnesc vreodata. Dupa ce am fost lasat sa astept o ora in masina pe motiv ca ziua de cazare incepe la 12 fix, cand am protestat ca se facuse deja 12:04 si eu inca nu-mi puteam lua in primire camera (pe care o platisem inca din Romania) m-am trezit cu un raspuns iritat din partea receptionerului; mai mult, managerul hotelului i-a luat apararea, spunindu-mi ca “suntem intr-o tara latina, ce conteaza 4 minute?”… pai cand erau 4 minute in minus contau, dar cand erau in plus nu?! In plus, individul a refuzat sa poarte un dialog in orice alta limba decat franceza, pe motiv ca “suntem in Franta, iar aici se vorbeste franceza”. Fuck you! Un dobitoc.

Pe drumul spre Italia am incercat din nou sa ies de pe autostrada, dar mi-am revenit repede: drumurile nationale erau extrem de aglomerate si, cel putin in zona Aix-en-Provence, treceau prin mai multe localitati decat eram dispus sa suport :). Nici in Italia nu risc sa parasesc autostrazile (erau ele suficient de aglomerate ca sa-mi imaginez ce e poate fi pe alte sosele), asa ca dupa cateva ore eram la Verona.

Traseul Verona – Bucuresti l-am programat din nou “dintr-o saritura”, inceputa pe la ora locala 23 – ca sa ajung in tara inainte de a se insera. Din pacate, insa, daca pana la iesirea din Italia reusisem sa castig aproape o ora fata de grafic, in Austria am pierdut cel putin o ora si jumatate din cauza lucrarilor de pe autostrazi. Practic, pe tot drumul (Villach – Klagenfurt – Graz – Viena – Nickelsdorf) exista portiuni de zeci de kilometri cu circulatie redusa pe o singura banda (eventual cu parapeti in ambele parti), cu restrictii de 50 – 60 – 80. Situatia, desi la o scara mai redusa, s-a repetat si in Ungaria – unde, in plus, am prins un trafic infernal pe M0 (pe cativa km n-am apucat sa dau viteza a doua). Cu ora pierduta mergind cu 50 km/h prin satele dintre Szeged si Nadlac, cu opririle de la frontiere (vreo 20 de minute la Nickelsdorf, 30 la iesirea din Ungaria si 45 la intrarea in Romania), in tara am reusit sa intru abia pe la ora 14. Iar traficul pe drumurile patriei, desi era sambata, a depasit cele mai negre asteptari: enorm de multe camioane (foarte multe straine), numerosi bastinasi iesiti cu Dacia 1300 pe drumul national sa-si care (pe bune!) butelia, cartofii sau altele asemenea, asfaltul de pe Valea Oltului parca mai cariat decat in urma cu 3 saptamani, lucrarile de pe Bucuresti – Pitesti care nu se mai termina… acasa am ajuns abia pe la 10 seara, capabil doar sa fac un dus si sa ma arunc in pat :).

“Plimbarea” am facut-o cu un Fiat Punto fabricatie 2000 (si-a facut datoria, dar si-a cam atins varsta critica, n-as mai face cu el un drum atat de lung), care a consumat 6.17 litri de benzina/100 km. By the way, consumul total a fost amuzant: 666 de litri.

Scris de | 2017-06-08T00:04:57+00:00 28 Octombrie 2006|DRUMURI|5 comentarii

5 Comments

  1. carmens 4 Decembrie 2009 at 10:07 AM - Reply

    foarte intresant,multumesc gabi!
    mi-era dor s a te citesc!…vino si cu ceva nou …!
    apropo,..n-am putut sa las un comment..felicitari sincere pentru Visul tau devenit Realitatea ta frumoasa!cine te-ar putea intelege mai bine,…am implinit deja de ceva timp..19 ani de casnicie…cum imi spuneau prieetnii..colosala varsta!!!sa fiti fericiti,
    super week-end plin de iubire va doresc!
    numai bine!

  2. teodora 20 Iulie 2009 at 9:00 AM - Reply

    Am descoperit recent o noua destinatie de vacanta in Spania : Port Lligat. Satul de pescari e o destinatie obligatorie daca va place Dali sau daca vreti sa petreceti cateva ore pe malul marii, departe de agitatia de pe Costa Brava. E un satuc din Catalonia, provincia Girona (langa Cadaqués), unde si-au gasit inspiratia Dali, Picasso, Duchamp, Garcia Lorca, etc. Aici puteti vizita casa in care a trait Dali (impreuna cu Gala), atelierul de pictura si o gradina in care sunt expuse multe dintre sculpturile lui Dali. In plus muzeul Dali este unul dintre muzeele la care nu trebuie sa va grabiti pentru a-l gasi deschis :). Vara il puteti vizita in fiecare zi pana la ora 21.

  3. butnaru 9 Iulie 2008 at 2:50 AM - Reply

    …Sa nu fie “gata”! :) Stii ca I count on your opinions (nu stiu cum se spune chestia asta in franceza :P)… asa ca… sa revii cu sugestii, completari si orice altceva you feel like saying :).
    …Si… aaaa!… parca eram intr-o competitie, nu?! :)

  4. teodora bolba 7 Iulie 2008 at 11:58 PM - Reply

    Inca o sugestie…si gata. Daca va place SALDADOR DALI nu uitati sa treceti prin FIGUERAS. Un orasel in care se afla casa lui Salvador Dali, transformata intr-un muzeu superb (sute de picturi, sculpturi, bijuterii, etc.). Merita ! Orasul se afla pe coasta Marii Mediterane,la nord de Barcelona si la doar cativa kilometri de granita cu Franta.

  5. teodora bolba 7 Iulie 2008 at 11:43 PM - Reply

    Aduc o completare la capitolul “hoteluri in Barcelona” pentru cei care vor sa viziteze capitala Cataloniei. In afara de Etap si Ibis(hotelurile la care stau si eu de obicei) mai sunt doua foarte ok in ceea ce priveste raportul calitate pret. Este vorba de Novotel : San Joan Despi sau San Cugat (ambele in Barcelona). De obicei Novotel-urile sunt ceva mai scumpe, insa acestea au preturi bune(75 de euro). Novotel San Joan Despi este situat chiar la iesirea de pe autostrada si foarte aproape de o statia de tramvai.In plus cei care au carduri oferite de Air France sau KLM (cred ca e valabil si in cazul altor companii aeriene) acumuleaza puncte pentru fiecare sejur, si astfel pot obtine bilete de avion gratuite. Calatorie placuta !

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger