Vicky Cristina Barcelona

O Vicky. Care isi planifica o viata sigura si anosta, dar asteapta fara sa-si dea seama (sau fara sa-si dea voie sa-si dea seama, pana la un punct) doar un gest pentru a o parasi, in favoarea uneia din carne, soare, vin si culori.

O Cristina. Care se lasa dusa de dorinte fara sa se gandeasca prea mult, dar pentru care pasiunea e un fel de vacanta care intr-o zi se termina, pentru a fi urmata intr-o alta zi de alta vacanta. Un sir de vacante, in cautarea vacantei perfecte.

Un oras. Intamplator e Barcelona, dar se putea numi oricum. Oviedo, de exemplu.

Un Juan Antonio care, desi nu apare in titlu, e personajul principal. In jurul lui se aduna, se desfac, se rasucesc si se aseaza la loc, timp de cateva luni, vietile tuturor celorlalti. Si a lui insusi.

Un mic cliseu, nu neaparat artificial – europenii sunt artisti si vulcanici, in timp ce americanii sunt superficiali si limitati. Un mic idiot care care chiar reuseste sa ilustreze perfect imaginea corporatistului cu viata de plastic. Niste mici exceptii care lasa cliseul sa respire si sa-si poata cere dreptul de a fi crezut.

Cred ca mi-a placut si pentru ca am regasit in el sentimente, placeri, dureri, spaime, zambete, amintiri, dorinte. I-am cunoscut pe oamenii din film. Pe micul idiot il vedem cu totii, aproape zilnic; ma plictiseste enorm, dar il accept pentru ca are o functie sociala precisa: el exista pentru a-mi aminti in fiecare zi cum nu trebuie sa traiesc. Si am vorbit deja mult prea mult despre el. Pe Cristina am intalnit-o intr-o vacanta. Ne-a placut, a fost o vacanta reusita. Vicky ne-a aparut intr-o zi mai frumoasa decat o vazusem pana atunci, dar dupa o vreme si-a pierdut curajul de a fi asa. Pe tatal lui Juan Antonio il vedem rar, iar atunci regretam ca tatii nostri nu sunt la fel. Dar cel mai bine ii cunosc, probabil, pe Juan Antonio si pe Maria Elena. I-am vazut iubindu-se si certandu-se, despartindu-se si reintalnindu-se, gandindu-se unul la altul fara sa-si spuna nimic luni in sir, i-am vazut plangand, dorindu-se, bucurandu-se ca vad lucruri impreuna, simtind, stiind ca nu pot fi unul fara celalalt, fugind unul de celalalt, inspirandu-se unul pe celalalt, dandu-si putere si nebunie unul celuilalt. Ciudat, dar mi se pare ca in film raman impreuna.

Nu stiu de ce, dar am senzatia ca Vicky si Cristina ar fi trebuit sa poarte fiecare numele celailalte. E singurul lucru care a dezechilibrat fotografia lui Woody Allen. Dar chestia asta s-ar putea sa fie doar in mintea mea, dupa cum s-ar putea sa nu fie o fotografie, ci o pictura.

Scris de | 2017-06-08T00:04:56+00:00 26 Aprilie 2009|GANDURI|4 comentarii

4 Comments

  1. teo 5 Mai 2009 at 4:16 AM - Reply

    …ciobul care lipseste din oglinda… acel ciob care ne trezeste pe fiecare la realitatea proprie. La acea realitate in care ne traim libertatea inchizand-o cu grija intre zidurile propriilor idei preconcepute, ale “binelui” si “adevarului”, ale dorintelor si refularilor. Daca la sfarsitul filmului sunt impreuna, nu spune nimeni ca raman impreuna! Vor doar sa ne faca sa credem ca ei au gasit ceea ce noi mai cautam inca. Ciudat e sa incerci sa te regasesti, dar la sfarsitul unui drum anevoios sa gasesti pe altcineva, de care,, culmea, te agati cu toate tentaculele. Si te amagesti …

  2. intense 30 Aprilie 2009 at 2:19 PM - Reply

    Oamenii mai sparg tiparele din cand in cand! Tocmai asta-i face speciali, ciudati…mai sus cu o treapta fatza de oamenii mediocri….Totul e sa vrei sa-ti depasesti conditia.

  3. eu 30 Aprilie 2009 at 1:52 PM - Reply

    da, ciudat ca raman impreuna. De obicei, astfel de oameni nu raman niciodata impreuna…

  4. intense 30 Aprilie 2009 at 3:13 AM - Reply

    Cat de bine e sa TRAIESTI! Sa lasi la o parte amorteala, rutina, prejudecatile, problemele, ratiunea….
    sa imbratisezi nebunia, pasiunea, bucuria, euforia, nepasarea…
    Just LIVING…happily ever after!

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger