Zig-zag prin Asia (I): planificarea

Adevarul e ca as putea sari peste etapa asta daca timpul meu ar valora mai mult de 500 euro/ora sau daca n-as mai avea la dispozitie cativa neuroni functionali: in oricare din astea doua situatii, m-as duce la prima agentie de pe strada, i-as zice domnitei de la birou ca vreau sa vad Thailanda, as alege una dintre ofertele alea ultra-supraevaluate pe care mi le prezinta si as pleca. Sau m-as lua dupa ceva “mare consultant in turism” care imi prezinta pe feisbuc o oferta mega-ultra-supraevaluata a agentiei care il plateste pe el si as pleca. Dar nu-i cazul. Pentru ca 1) nu-mi ia decat o jumatate de ora ca sa construiesc exact acelasi traseu ca al marelui consultant, dar cu 1000 de euro mai ieftin, 2) agentii care sa faca itinerarii tampite pe gustul meu n-am prea vazut si 3) pregatirea unei excursii imi ofera aproape la fel de multa placere ca excursia insasi. Calcularea itinerariului, cautarea celui mai eficient traseu in terms of preturi, vreme si timp, documentarea obiectivelor care merita vazute/pe care mi-as dori sa le vad, rezolvarea diverselor probleme logistice si birocratice (vizele, de exemplu), anticiparea a ceea ce urmeaza sa experimentez – toate astea fac din planificarea unei calatorii o calatorie in sine.


Sa trecem la treaba, deci.

In privinta zborurilor “mari”, treaba e simpla de data asta: Emirates.
Lasam Awayze, trick-urile si FD-urile pentru plimbarile urmatoare, acum ne bucuram de confortul din A380-urile celei mai bune companii aeriene din lume. Ca oricum trebuie sa trec prin Dubai, oras pe care oricum nu l-am vazut pana acum, deci lucrurile se leaga. E drept ca Emirates nu zboara din Bucuresti, dar zboara din Roma, de exemplu, iar pana acolo gasesc rapid un low-cost, case closed.

Problemele apar la zborurile “mici”, in primul rand pentru ca se anunta a fi multe si trebuie sa le pun intr-o ordine coerenta, in asa fel incat sa incapa in interiorul celor doi parametri pe care, in ciuda tuturor incercarilor mele pline de abnegatie si devotament, n-am reusit sa-i fac sa fie nelimitati: timpul si bugetul.
Din fericire, exista AirAsia. O companie low-cost suficient de mare incat sa aiba propriul sau terminal in aeroportul din Kuala Lumpur; unul cu vreo 70 de porti de imbarcare, sa ne intelegem, adica dublu fata de intregul Otopeni. Practic, daca vrei sa te fatzai de colo-colo prin Asia de Sud-Est, pe site-ul lor te uiti prima data. Preturile sunt ca la orice LCC de bun-simt, parerile clientilor o plaseaza de 9 (noua!) ani consecutiv pe primul loc in clasamentul Skytrax (adica-i un fel de Emirates al low-cost-urilor), iar KL e fix in mijlocul regiunii pe care am de gand s-o explorez, deci stelele s-au aliniat cumva.
Doar cumva, nu chiar de tot. Intr-o lume ideala as putea sa desenez un cerc din segmente de zbor, gen Bangkok – Vientiane – Phnom Penh – Saigon – Brunei – etc. si as avea un traseu perfect. Dar cum zane exista doar in povesti si nici acolo nu par extraordinar de competente, unele rute pe care mi le-as dori fie lipsesc, fie sunt prea scumpe (cam tot ce merge spre/dinspre Vientiane, de exemplu), mai ales ca ca decizia de a pleca a fost luata cam din scurt. Drept urmare, unele segmente vor fi facute pe sosea sau pe apa; cu atat mai bine, that spices up the menu.
De exemplu, in loc sa dau 60 de dolari pe un zbor de o ora intre Bangkok si Vientiane, dau doar 20 pana la Udon Thani, iar de acolo merg 75 km cu autocarul, chestie care imi da si posibilitatea de a vizita Buddha Park pe traseu, fara sa mai am nevoie sa fac un drum dus-intors din capitala Laosului. La fel, in loc sa dau aproape 100 de euro pe un zbor de 50 de minute intre Saigon si Phnom Penh (o ruta pe care, din cauza ca nu prea zboara low-cost-uri, cel mai ieftin bilet e la… Qatar Airways), cheltuiesc 10 euro si 6 ore ca sa vad cum arata si peisajul extraurban din tarile astea, fie si doar in treacat, din viteza autocarului.

Iar pentru toate celelalte segmente exista – pe langa Mastercard – Asean Pass, care se dovedeste a fi o chestie foarte desteapta atunci cand vrei sa topai de colo-colo prin regiune. Costa 160 sau 290 de dolari si are un numar de credite pe care le poti folosi ca sa cumperi bilete de avion timp de o luna sau doua. Excel-ul care s-a umplut deja de cifre si variante de traseu imi spune clar (era sa zic “negru pe alb” dar, pentru ca am invatat conditional formatting, e rosu pe alb langa albastru pe alb) ca asa ies cel mai ieftin, s-au adunat deja prea multe zboruri pe lista ca sa mai renteze sa le cumpar unul cate unul. Ding! Gata, l-am luat. Si cu ocazia asta am si scapat de presiunea de a cumpara biletele repede ca sa nu risc sa se scumpeasca: numarul de credite necesar pentru o anume ruta ramane acelasi indiferent cand faci rezervarea.
Ce nu poti sa cumperi insa cu Asean Pass sunt transferurile terestre si/sau maritime care pot fi incluse in anumite rute, iar eu am nevoie de un transfer de genul asta ca sa ajung pe Ko Samui: AirAsia nu zboara direct acolo, dar daca mergi cu ei pana la Surat Thani poti rezerva si transferul cu autocarul pana in port si de acolo cu feribotul pana pe insula. Atat doar ca, dintr-o scapare a celor care au construit sistemul, din contul Asean Pass nu poti rezerva decat zboruri. Dong! Pai si eu ce fac? Din Surat Thani plec inot? Gasesc o adresa de contact si le scriu oamenilor de la customer support, sa clarific problema.

Doua zile mai tarziu (atat am avut rabdare sa astept), ma lamuresc ca nu exista oameni la customer support. Fuck that, iau biletul asa cum e, doar pentru zbor, si ma descurc la fata locului cu transferul, daca nu clarific problema intre timp la sediul lor central. Care sediu e fix in aeroportul din KL si, la cate escale am pe-acolo, gasesc eu una in care sa le bat in geam. Asta in cazul in care nu devin suspect tocmai din cauza numarului mare de escale si ma iau pe mine altii la intrebari.

Una peste alta, am definitivat traseul. Pare haotic, dar te asigur ca pentru mine are foarte mult sens, ceea ce va doresc si dumneavoastra:

Gata? Nu-i chiar gata, mai am de cautat hoteluri.
Cel din Singapore imi da cea mai mare bataie de cap: inevitabil, prima optiune pe care o am in minte e Marina Sands Bay, pentru ca daca nu esti cazat acolo nu poti sa te balacesti in piscina aia senzationala. Si aproape ca am un acces de nebunie temporara care ma face sa pipai cardul cu ochii la cei 230 euro/noapte cat costa cea mai ieftina camera. Din fericire, imi revin la timp. Nu doar ca review-urile hotelului nu-s chiar la superlativ (probabil oamenii au capatat un soi de suficienta care-i impiedica sa mai acorde atentie maxima clientilor, stiind ca oricum turistii vin), dar ar fi cea mai scumpa intrare la piscina pe care as plati-o vreodata. Si, nu stiu daca ti-am zis, mi-am facut acum ceva multa vreme un abonament la o piscina, cu 10 intrari, valabil 30 de zile de la prima utilizare. Inca e valabil. Asta ca sa avem un reper in discutie.
Dupa vreo doua zile de aprinse deliberari interne, renunt la ideea de a sta la Marina Sands Bay si imi aleg alt hotel, mai prietenos cu bugetul fara sa ma indepartez prea mult de centru.

Intre timp, trec printr-o mica tevatura legata de hotelul din Phnom Penh: a doua zi dupa ce rezervasem camera la The Palm Boutique Hotel & Residence, primesc un mail de la ceva director de-al lor in care eram informat respectuos ca, din cauza unei erori tehnice, pretul initial era gresit si ca, de fapt, urma sa platesc aproximativ triplu. E drept ca si mie mi se paruse cam mic un pret 20 de dolari pe noapte, drept pentru care nici n-am ezitat vreo secunda sa fac rezervarea, dar m-am gandit ca nah, in Cambodia ar putea fi si asemenea tarife la hoteluri de 4*.

Pe de alta parte, mai baieti, stiu si eu traducerea de la “eroare tehnica” si nu prea ma intereseaza faptul ca un Vasilica de la voi a tastat gresit – chestie pe care le-am si transmis-o prompt, la fel de respectuos. Dupa care am incetat comunicarea directa si am compus rapid un mail catre booking.com, in care le ceream sa medieze problema, la fel cum mediasera si rezervarea. Ma suna un omulet de la booking in mai putin de o ora, ii amintesc si lui ca, vezi tu, la noi in Europa pretul afisat e pretul care trebuie platit, bag si un text de-ala gen “cu atat de putin timp inaintea excursiei (mai sunt vreo doua saptamani, deci merge) inevitabil preturile cresc, iar optiunile se imputineaza de la o zi la alta, deci buba”, tipul e foarte amabil, mai schimbam doua politeturi si imi promite ca revine. Chiar revine, dupa cateva ore, anuntandu-ma ca da, o sa platesc atat cat scrie in mail-ul de confirmare a rezervarii, totul e ok. E drept ca am in the back of my head o mica ingrijorare legata de faptul ca aia de la hotel o sa strambe din nas cand ajung si o sa-mi dea cea mai urata camera posibila, eventual cea a femeii de serviciu, dar momentan sunt linistit ca am rezolvat subiectul.

Ce n-am rezolvat inca e viza de Vietnam, aparent singura a carei situatie trebuie aranjata inainte de plecare. Mai am o dilema si in privinta intrarii in Laos, pentru ca site-ul MAE sustine ca am nevoie de viza de la ambasada (iar cum tara aia n-are ambasada in Bucuresti, ar trebui sa ma duc pana la Varsovia, haha, ce glumeti sunteti voi), in timp ce site-ul ministerului laotian e confuz, iar toatele celelalte surse de informare de pe net imi spun ca pot obtine visa on arrival. Asta e: pana la Varsovia nu ma duc, asa ca o sa-mi incerc norocul la frontiera; daca nu ma primesc, scot limba la ei si ma intorc in Thailanda.
Deocamdata sa scap de grija scrisorii de aprobare de care am nevoie ca sa primesc viza pe aeroportul din Saigon. Scrisoarea asta o cumperi, practic, de la una dintre agentiile autorizate de guvernul vietnamez sa se ocupe de astfel de formalitati. Agentiile astea preiau datele tale, se duc cu ele la biroul de imigrari sau cum s-o chema, aia [cica le verifica], emit o hartie pe care astia o scaneaza si ti-o trimit pe mail, tu o printezi si te prezinti cu ea la aeroport. Mie mi se pare un fel de scam organizat de stat, dar avand in vedere ca nu costa decat 6 dolari, nu-i neaparat deranjant. 6 dolari din care probabil doi merg la baietii de la imigrari ca sa mearga treaba unsa, fara intarzieri si complicatii, iar toata lumea sa fie fericita. Am gasit mai multe site-uri de agentii pe net, pana la urma am ales vietnamvisapro, ca mi s-or fi parut mie mai de incredere for some reason. Am platit prin paypal, scrisoarea a venit a doua zi impreuna cu formularul de cerere a vizei pe care-i util sa-l ai completat cand ajungi in aeroport ca sa nu mai pierzi vremea, am pus alaturi si doua poze tip pasaport (am pus mai multe, de fapt, ca s-ar putea sa mai am nevoie si prin alte tari de pe traseu) si pot spune ca am cam rezolvat problemele birocratice.

Dosarul cu hartii oficiale/rezervari/etc. e la locul lui, la fel si cel cu harti si informatii despre obiectivele de pe traseu, copiile de siguranta sunt in pdf pe telefon si pe laptop, bateriile sunt incarcate, bagajul e inchis, time to go.

2018-01-18T15:23:51+00:00 18 January 2018|DRUMURI|0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger