Zig-zag prin Asia (IV): the shining Singapore

Cafeaua necesita si o tigara-doua alaturi, daca ai placerea asta. Iar eu o am, cu accent pe cuvantul “placere”, multumesc de intrebare. Atata doar ca Singapore are o problema cu tigarile. Una atat de mare incat nu exista limita aia personala pentru importul cu scutire de vama, ca in orice alta tara normala la cap, adica trebuie sa platesti taxe pentru absolut orice tigara ai la tine. “Bravo!”, or sa strige jihadistii anti-fumat, in special aia gen Petreanu, care au fost fumatori dar s-a pogorat duhul asupra lor intr-o zi si s-au transformat intr-un soi de apostoli ai luminii, mai fanatici decat aia care n-au fumat niciodata. Fuuuck oooff. Si ca si cum faptul ca legea te taxeaza chiar daca mai ai doar doua tigari in pachetul din buzunar n-ar fi suficient, taxele sunt colosale: singaporezii pleaca de la premisa ca o tigara are 1.5 grame, deci doua prin rotunjire in defavoarea elevului (ca de ce sa nu ne batem joc pana la capat, daca tot am inceput?), taxa e de 38.8 centi/gram, asadar pentru un pachet de tigari platesti 15.52 dolari locali, adica 9.58 euro. Cu tot cu banii pe care i-ai dat pe pachetul respectiv, te costa mai mult decat daca l-ai cumpara de la coltul strazii, unde oricum costa foarte mult.

Dar stai linistit, ca se poate si mai rau: importul de guma de mestecat are un regim si mai drastic, in sensul ca e pur si simplu complet interzis, nici daca vrei sa platesti taxe vamale n-ai voie sa introduci asa ceva in tara. De unde rezulta ca guma de mestecat e mai periculoasa decat fumatul, chestie care ar putea sa-i puna pe ganduri pe isterici. Iar daca totusi reusesti intri cu un pachet de orbit in Singapore ascunzandu-l prin vreo cavitate corporala (tine cont, totusi, ca pedeapsa pentru contrabanda e de pana la 2 ani de inchisoare si/sau o amenda de pana la 100,000 de dolari locali), incearca sa nu arunci guma pe strada dupa ce ai mestecat-o: amenda pentru prima abatere e de vreo 300 de euro, dupa care creste. Asta in fericitul caz in care nu esti acuzat direct de vandalism pentru ca ai lipit-o pe undeva, caz in care trebuie sa te pregatesti sufleteste, financiar si fizic pentru o amenda de vreo 1200 de euro si/sau pana la 3 ani de inchisoare, la care se pot adauga – asta-i cel mai interesant – intre 3 si 8 lovituri cu batul. Pentru ca faptul ca suntem in secolul 21 e irelevant, de-aia.

De fapt, incearca sa nu arunci absolut nimic pe strada (secretii corporale included), pentru ca singaporezii au amenzi pentru orice chestie de genul asta si, in general, pentru orice lucru care, fie si prin ricoseu, ar putea atenta la curatenia orasului. Dai de mancare la porumbei pe strada? Pac, 500 de dolari amenda. Bei o gura de apa in metrou? 1000 de dolari. Funny enough, pedeapsa pentru cazul in care ai la tine un durian (fructul ala, de altfel foarte bun, dar care miroase extraordinar de puternic si nu neaparat placut) nici macar nu-i afisata, cred ca te impusca direct.

Pe de alta parte, oricat de ciudate sau de absurde ar parea toate restrictiile astea, efectele se vad. Pe jos nu-i niciun chistoc, pe ziduri nu scrie “basarabia e romania”, balustradele de la metrou arata ca si cum ar trece un omulet pe acolo cu o carpa din 5 in 5 minute.
Pana si cartierul chinezesc straluceste, si nu doar pentru ca-s mii de lampioane atarnate peste tot in asteptarea Anului Nou al locuitorilor lui, ci pentru ca se pare ca daca ameninti un om cu bataia si cu faptul ca-l lasi fara bani, n-o sa mai scuipe pe jos, oricat ar crede el ca trebuie sa dea afara duhul rau din gat. Am mai vazut orase curate, dar asta-i sef de pluton.

Ca sa n-am surprize si sa fie clare lucrurile de la bun inceput, ma duc direct la primul vames pe care-l vad in fata ochilor, ii arat pachetul in care mai am vreo 10 tigari si il intreb daca pot sa intru cu el in tara. Ma priveste doua secunde, apoi ma intreaba, destul de ferm: “These are the only cigarettes you have with you?”. “Yes”. “OK, you may go”. Phew! Thanks.

Aeroportul Changi (am vrut sa ajung aici de cand am citit cartea lui James Clavell, care acum 75 de ani taia copaci si facea contrabanda chiar prin zona asta) e unul dintre cele mai confortabile si mai bine organizate din lume. Rectific: e cel mai confortabil si mai bine organizat aeroport din lume. Cum mie oricum imi place sa stau in aeroporturi, in asta as putea ramane cu zilele, ca-i mai bine dotat decat multe orase: are – la cantina angajatilor, care-i deschisa si publicului – cea mai buna mancare pe care o poti gasi in vreun aeroport de pe planeta (nu zic eu, zice Anthony Bourdain), cinematograf, gradini interioare, hoteluri, piscina, basically tot ce-ti trebuie. Bonus, pasagerii care au un layover mai mare de 5 ore si jumatate pot primi un tur gratuit al orasului (sunt doua optiuni: Heritage Tour sau City Sights Tour) daca cer asta la unul dintre ghiseele din terminalele 2 sau 3. La mine nu se aplica, pentru ca stau mai mult de 24 de ore (deci nu se mai cheama layover, ci stopover), asa ca raman la strategia initiala, care presupune sa-mi fac turul de capul meu, na!


Taxiul din aeroport pana in oras costa cam 20 de euro, dar daca umbli ca mine, cu minimum de bagaje, n-ai niciun motiv sa nu folosesti transportul in comun, care-i exact asa de eficient cum te-ai astepta sa fie intr-o tara aflata undeva pe podium in toate clasamentele economice din lume. Metroul costa cam 1.50 euro si, cu tot cu schimbarea de peron de la Tanah Merah, faci vreo 45 de minute pana in centru, adica doar cu putin mai mult decat ai face cu masina – pentru ca inevitabil traficul devine idiot in multe momente ale zilei, in ciuda faptului ca mai mult de o zecime din tarisoara asta e acoperita cu asfalt (!) si in ciuda restrictiilor infernale aplicate posesorilor de masini (oarecum firesti, avand in vedere ca-s 8000 de oameni pe kilometrul patrat – si, oricum, compensate destul de bine de sistemul de transport public despre care vorbeam).

De la statia de metrou pana la hotel am de mers vreo 5 minute pe jos, iar cu ocazia asta descopar si mall-ul – ca nu stiu cum sa-i zic altfel – care practic acopera Bugis Street si se prelungeste de o parte si de alta a Albert Street cu inca doua cladiri din acelasi registru, una plina cu magazinase, cealalta jucand simultan rolul de piata si de food centre, cu zeci si zeci de tarabe si carciumioare in care gasesti ce mancare asiatica iti pofteste sufletelul, la preturi minuscule. Dupa ce imi preiau camera si o vizitez pret de un minut, cat sa-mi arunc rucsacul in ea, fac un popas aici ca sa am energie pentru plimbarea spre Marina Bay. Nu ca ar fi departe, nici doi kilometri, dar suna mai bine daca am un pretext din asta ca sa ma ghiftuiesc cu o laksa si un char siu pentru care platesc in total vreo 3 euro. Economist Intelligence Unit zice ca Singapore e cel mai scump oras din lume, dar asta sigur nu-i valabil atunci cand vorbim despre mancare.
Cafeaua o beau mai tarziu, pe malul apei, la una dintre terasele de sub Fullerton.

Privelistea care imi ocupa tot orizontul imi da senzatia ca-i una dintre cele mai gustoase cafele pe care le-am baut pana acum: Singapore Flyer, ArtScience Museum si Marina Bay Sands se insira una langa cealalta, incadrate de alte cladiri cu zeci de etaje care se ridica in nordul si in sudul golfului. Arata – si mai ales se simte – ca un Monte Carlo cu zgarie-nori.

Desi am renuntat la ideea de a sta la Marina Bay Sands, pana sus, pe platforma care uneste cele trei turnuri, tot urc. Mai pe seara, asa, dupa ce ma mai invart putin prin cartier. Nu-i chiar ieftin (23 SGD, adica vreo 14 euro), dar felul in care se vede orasul de la etajul 56 merita banii astia. In principiu poti sa-l vezi si de la etajul 57, stand frumos la masa cu un pahar in fata, dar restaurantul ala e un soi de tourist trap: accesul costa 20 SGD, bani care se transforma intr-un voucher. Atat doar ca, ei bine, cu voucher-ul ala poti sa-ti cumperi aproximativ o bere, cam astea-s preturile. Iar daca nu prinzi masa la marginea terasei (ceea ce-i foarte probabil, pentru ca-i un tourist trap de succes), nu vezi mare lucru. Si chiar daca prinzi, privelistea tot e, din cauza geometriei locului, cu un ordin de marime mai putin spectaculoasa decat cea pe care o ai daca te afli cu un etaj mai jos. Unde nu poti sa ajungi decat daca ai platit inainte de a urca si aia 23 SGD despre care vorbeam mai devreme. Drept urmare, cea mai buna varianta ramane tot observation deck-ul.

Aici poti sa stai oricat (pana se inchide, bineinteles), dar important e sa fie seara: atunci isi arata orasul de sub tine cele mai frumoase haine.
Golfuletul multiplica luminile cladirilor din jur, e un adevarat spectacol pe care nu mai satur sa-l privesc. Dau ture dintr-o parte in alta a platformei cautand locul perfect din care sa pot cuprinde tot peisajul, ca sa mi-l intiparesc pe retina si pe senzor. Nu-s singurul, asa ca din cand in cand le mai fac loc si altora in cate-un colt care-mi place. Nu pentru ca as fi eu un monument de amabilitate, ci mai degraba ca sa nu ma vada cum rad in timp ce-si fac selfie-uri cu blitz-ul.

Ma oftic un pic atunci cand ma uit la piscina care se intinde in stanga, asa ca mai bine nu ma mai uit. Studiez in schimb parcul din spate, Supertree Grove, cu copacii aia parca scosi din Avatar, care s-au aprins si clipesc pe ritmul muzicii. Garden Rhapsody se cheama fenomenul, si poti sa-l vezi si de jos daca te prinde vremea prin Gardens by the Bay (incepe la 19:45 si la 20:45); si nu vad de ce nu te-ar prinde, mai ales ca intrarea e libera daca nu vrei sa vizitezi si cele doua sere.

Dupa vreo ora-doua petrecute sus, e timpul sa revin cu picioarele pe pamant. Am glumit, plutesc in continuare.
La latitudinea asta te poti astepta sa ploua oricand, dar am noroc: desi e destul de innorat si adie o briza, nu curge nimic din cer toata seara, asa ca pot sa bat la pas in lung si-n lat intregul Downtown Core, pana ma tocesc. Mai exact, pana mi se face foame si poposesc in Makansutra Gluttons Bay, un food court in aer liber amplasat numa’ bine, intre teatre si The Float. Preturile sunt mai mari decat in Albert Centre, pentru ca platesti si pozitia pe harta, dar fara sa-ti ruineze buzunarul. Iar berea merge bine
cu un chili crab. Sau cu un satay. Sau cu o omleta cu oysters. Sau cu un mi goreng. De fapt, stii ce? Merge bine cu orice vrei – si ai la dispozitie tarabe cu mancare de prin toate tarile regiunii asteia a lumii.
Daca mergi in partea cealalta a golfului, pe stradute,
poti sa mananci si mai ieftin si cel putin la fel de bine. Amoy Street,  Old Nyonya, Telok Ayer (si presupun ca si altele, pe care nu le-am descoperit), foame sa-ti fie, ca ai de unde alege. Orasul e literalmente impanzit de tarabe si de hawker centres si as spune ca aici nici nu merita sa intri in restaurante: adevaratele gusturi ale Asiei le gasesti pe strada, la preturi minuscule. Nu degeaba Singapore e singurul oras din lume in care un fast-food din asta bastinas, in care o portie de pui cu orez costa cam un euro si ceva, a obtinut o stea Michelin.

Mi-a intrat in obicei sa ma “retrag la baza” tarziu (sau devreme, depinde din care directie te uiti), dar de data asta chiar nu ma mai dau dus de pe strazi. Imi place orasul asta. Sau tara asta, ca-i acelasi lucru. Cred ca tocmai a sarit undeva pe primele locuri in clasamentul celor in care as putea sa traiesc.

2018-01-25T02:38:30+00:00 24 January 2018|DRUMURI|0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger