Zig-zag prin Asia (V): bijuteria din jungla

De data asta e si mai grav: intru cu fix patru tigari in buzunar intr-o tara in care pur si simplu nu exista tigari de vanzare. Culmea e ca aici taxa vamala e mai mica decat in Singapore (cam 3 euro/pachet), dar in escala din Kuala Lumpur am stat doar in airside, unde toate magazinele vand tigari la cartus, astfel incat mi-a fost imposibil sa ma realimentez.
Circula un zvon cum ca undeva in Bandar Seri Begawan ar exista un loc magic unde poti gasi tigari si bere, dar fie e doar un mit stravechi, fie e un stabiliment in care n-ai cum sa ajungi daca nu esti macar portar la vreo ambasada, ceva. In rest, Bruneiul e o tara smoking-free si alcohol-free, nu gasesti asa ceva de vanzare nicaieri punct. Deci o sa fie amuzant.

Sunt singurul european din avion si, aproape sigur, singurul turist. Mai distractiv e ca, din cate pot sa-mi dau seama, sunt si singurul roman pe care l-a vazut vreodata politistul asta de frontiera: dupa ce imi intoarce curios pasaportul pe toate partile, se intinde spre colegul din stanga si il intreaba ceva. N-am inteles decat “Romania”, dar din expresia de pe figura lui deduc ca intrebarea era ceva de genul “bai, romanii astia, au nevoie de viza la noi sau…?”. Colegul ridica din umeri complet indiferent si ii zice un soi de “pula mea, habar n-am, pune-i si tu stampila acolo si lasa-l sa dispara de-aici, ca oricum m-am plictisit”. “Zbang!”, face al meu, ridicand si el din umeri. Si am disparut. Nu chiar instantaneu, cum ai vazut tu in desene animate, ca mai intai trebuie sa-i predau unei domnite cu masca de protectie pe figura cardul primit in avion, pe care am declarat, pe langa bunurile care ar putea fi vamuite, si tarile in care am fost in ultimele 10 zile. Cortul din spatele ei – da, chiar au instalat un cort in aeroport – imi spune ca acolo mi-as petrece urmatoarea perioada daca am scris numele unei tari pe care bruneiezii o considera periculoasa din punct de vedere medical. Hai, ca nu mi-a fost greu sa deduc asta, scrie “carantina” pe el. Din fericire, se pare ca nu-i cazul, mi se face semn ca-s liber sa ies din aeroport. Si sa ma intreb cum satan ajung eu acum in oras. Nu-i departe, mai putin de 10 km, dar Bruneiul e un pic special: aici toata lumea are masina si nimeni nu bea. De unde rezulta ca nimeni n-are nevoie de taxi. De unde rezulta ca n-au taxiuri, lol.


Ei, am exagerat un pic: au. Vreo 40-50. In toata tara. Unele dintre ele vin si pe la aeroport (si cer fix cat vor ei, ca nu-si bat capul sa puna aparatul), dar ceilalti pasageri le-au luat pe toate pana am iesit eu. Airport shuttle nu exista, deci singura varianta pe care o mai am la dispozitie e RATB-ul local (ar merge sa-i zic asa, nu? – Regia Autonoma de Transport din Brunei). Sunt mai multe autobuze care trec pe aici (23, 24, 34, 36, 38), iar de la paznicul parcarii aflu ca vin chiar pe straduta din fata iesirii de la Arrivals. “Si cand vine primul?”. “Eh, vine”. M-ai lamurit, thank you.
Culmea, dupa vreo 20 de minute, chiar vine. Noroc ca-i dimineata, ca daca era seara, nu mai venea – pe la 6 p.m. se opresc, pa, ne mai vedem maine sau cand o fi.

Trebuie sa recunosc ca ma asteptam la altceva, nu la ruina asta prafuita, cu scaune acoperite cu musama crapata si cu usi pliante cum aveau autobuzele de la mine din oras pe vremea cand mergeam la liceu. Adica in loc sa ajung in una dintre cele mai bogate tari din lume, am reusit sa ma deplasez in timp, si inca in directia gresita? Hm.
Urc si ii intind soferului un dolar bruneiez (cam 0.60 euro), ca atat am aflat ca ma costa o calatorie pe-aici si n-am vazut pe nicaieri o casa de bilete sau ceva de genul asta. Omu’ face ochii mari si ramane cu ei fixati pe mine. “City center”, zic, “bus terminal”. Da din cap, dar privirea nu i se schimba. Ce-ai, ma?! Sau, ok, poate n-ai tu, am eu. Ce am?! Ma uit intr-un gemulet sa vad daca nu-s pictat pe fata cu ceva. Nu-s. “Ia, mai, bancnota asta”, i-o mai intind o data. O ia, intr-un final, si imi da in schimb o hartiuta pe care o rupe dintr-un carnetel. Seamana teribil cu biletele din autobuzul care ma ducea la liceu. Pana reuseste el sa-mi explice cum sa bag biletul in cutiuta aia fixata pe stalp, eu l-am si extras, compostat frumos. Stai linistit, n-auzi ca-s invatat de mic cu minunile astea tehnologice? S-a inveselit, are un zambet intins pe fata. Ochii nu i-au revenit chiar la normal, dar incep sa ma obisnuiesc cu privirea asta dupa al cincilea pasager care urca, isi intoarce privirea spre dreapta, ma vede si ramane intepenit pe trepte pret de o secunda sau mai multe. Stau chiar pe primul scaun de langa usa, asa ca fiecaruia ii vine randul sa faca moaca aia care zice “au, ce-i cu diavolul asta strain aici?!”.
Ii vad cu coada ochiului si imi dau seama ca am devenit subiectul principal al discutiilor dintre pasageri si sofer (oricum par ca se cunosc toti intre ei), dar asta ma preocupa mai putin in momentul de fata. Principala mea grija e unde ma duce nebunul asta. Sau bestia asta, daca stii bancul cu paianjenul din spitalul de subnutriti. Dupa cum ziceam, sunt vreo 8-9 km din aeroport pana in centru, deci in mod normal n-ar trebui sa facem mai mult de o jumatate de ora cu tot cu opririle statii, dar la un moment dat i-a facut un pieton un semn cu mana soferului, asta a oprit si l-a luat, dupa care a iesit de pe drumul cu doua benzi pe sens pe care mersesem pana atunci… si dus a fost. De atunci, adica de vreo 45 de minute, umblam pe tot felul de coclauri, mie mi se pare ca fara vreo directie precisa. Uneori chiar am dubii ca mai sunt in Brunei, pana la granita nu-s mai mult de 30 km si in timpul asta puteam ajunge pana acolo lejer. Dar nu, n-am iesit din tara, doar ne invartim pe undeva prin jurul orasului, ca din cand in cand mai zaresc printre dealuri o aglomerare de ziduri si acoperisuri cu aspect urban. Traiesc cu senzatia ca soferul isi duce prietenii unde au nevoie; il ia pe unul de aici si-l duce acasa, pe traseu il ia pe altul pe care-l duce la un amic din satul celalalt, un cetatean coboara la un magazin si nu-s convins ca nu-i luat 10 minute mai tarziu ca sa fie transportat mai departe, si tot asa. Iar cu ocazia asta imi ofera si mie un traseu turistic cum n-ar putea organiza vreo agentie vreodata: go off the beaten track to rural Brunei for less than a dollar!

Peisajul e fenomenal de verde si de linistit. O jungla tropicala in care sunt imprastiate sate, cartiere sau pur si simplu pâlcuri de case, vile si viloaie care motzaie in soare. Cand stam pe loc, dincolo de huruitul motorului se aud pasari. Nu-i de mirare ca oamenii de aici traiesc mai mult decat in oricare alta tara din jur, atat de lipsita de griji imi pare atmosfera. Ma rog, nici nu vad de ce n-ar fi lipsita de griji intr-o tara in care locuitorii nu platesc impozit pe venit (doar companiile), nu platesc TVA, toate serviciile publice sunt gratuite sau au costuri simbolice, iar restul nevoilor de baza (mancare, pamant, casa, benzina) sunt subventionate masiv. Curtile unora dintre vile imi explica o data in plus de ce nu exista taxiuri in tara asta: arata ca niste mici parcuri auto, cu 6-8-10 masini insirate una langa cealalta. Mai mici, mai mari, cum i-or fi cazut omului in mana cand era la magazin. Toate insa cu rezervoarele pline, sunt convins: prin tara asta benzina costa cam 0.35 euro/litru.

Dupa o ora si jumatate, autobuzul reuseste sa ajunga la autogara din centrul orasului. Aproape ca ma oftic, drept sa-ti spun, parca as fi vrut sa mai continue un pic plimbarea asta.

Stau la Badi’ah Hotel, care-i de cealalta parte a raului si ceva mai sus, pe un deal; nu-i departe, dar n-am niciun chef sa merg pe jos pana acolo pe caldura asta cu rucsacul in spate, asa ca il intreb pe sofer cum ajung pana in zona aia. “Take this bus”, zice, si sare de pe scaun sa ma duca el insusi la autobuzul potrivit. Schimba doua vorbe cu colegul, dupa care ma anunta “no money for you”, in timp ce ma impinge sa urc. “Bai, da’ merge pe un traseu normal, sau ma duce cum m-ai dus tu, asaaa?” – si desenez cu mainile un haos. “Nu, nu, merge direct la hotel, patru statii”, raspunde tavalindu-se de ras. Deci ai facut-o intentionat, pramatie.

Hotelul e chiar deasupra satului lacustru, am doar de coborat o panta si de traversat o liziera pana la el. Kampong Ayer (nume care inseamna chiar “satul de pe apa”) e, de fapt, nucleul istoric al actualului oras Bandar Seri Begawan: cateva mii de case construite pe piloni de lemn deasupra apei. Primele se pare ca au aparut acum vreo 1300 de ani, o barca din flota lui Magellan le-a gasit tot aici prin 1500 si ceva, abia in secolul trecut locuitorii au inceput sa se mute pe uscat. Ca deh, nu prea poti sa-ti parchezi masinile pe apa. Iar de ceva vreme, guvernul incearca, daca nu sa inverseze, macar sa opreasca migrarea, pentru ca stilul de viata de aici sa nu dispara: asezarile lacustre au curent, internet, scoli, moschei, statii de pompieri, nu le lipseste cam nimic din ce au si cei de pe mal. Pilonii de lemn sunt inlocuiti cu unii de beton atunci cand se strica, drept urmare oamenii isi pot face upgrade de la casa la vila, ca betonul rezista la un etaj in plus. Iar in loc de masini au barci. Si masini, sunt convins, doar ca pe astea le tin in parcarile de pe uscat.

Am o senzatie ciudata cand ma plimb printre casele din Kampong Ayer, pe puntile astea care tin loc de alei: inevitabil, aici nu exista curti, pasesc chiar pe langa casa omului; daca as face doar un pas alaturi, m-as putea aseza pe scaunul de pe terasa lui. La fel de inevitabil, lemnul scartaie sub picioarele mele si, desi incerc sa fiu discret, tot mi se pare ca le invadez bastinasilor spatiul personal. La urma-urmei, nu-i exclus sa doarma careva (sau mai rau; err… sau mai bine, ma rog) intr-un pat la un metru de mine, in timp ce eu ii tropai ca elefantu’ pe la ureche.

Istana Nurul Iman, cel mai mare palat locuit din lume, se vede undeva in dreapta, dar n-ar avea sens sa ma duc pana acolo decat daca am fi la jumatatea lui iunie si s-ar termina Ramadanul: de Eid, portile palatului se deschid timp de trei zile, pentru ca sultanul da o mare petrecere la care e invitat oricine vrea sa dea mana cu el (sau cu sotia lui, daca vorbim despre femei). Si, bineinteles, oricine vrea sa vada cat de priceputi sunt bucatarii palatului, dar asta clar trece in planul doi pe langa posibilitatea de a-l saluta personal pe cel mai bogat monarh din lume. Da, pe bune, chiar da mana cu cateva zeci de mii de oameni – practic, nu cred ca mai face nimic altceva in zilele alea. Iar numele lui intreg e Sultan Haji Hassanal Bolkiah Mu’izzaddin Waddaulah ibni Al-Marhum Sultan Haji Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien, ca sa stii.

Pentru ca nu toate “cartierele” lacustre sunt conectate direct intre ele, din loc in loc au fost construite niste platforme de beton care joaca rol de statii pentru water taxis si ce alte barci mai au chef sa opreasca acolo. Seamana cu digul ala de la Mamaia, doar ca-s mult mai mici. Ajung din intamplare pe o platforma de-asta si e randul meu sa fac o fatza de idiot. Un pustan grasut si cu o moaca nu foarte inteligenta sta pe o banca, probabil asteapta un autobuz din asta fluvial. Ma ignora, asculta muzica la telefon, fara casti. Si eu il ignor, sunt preocupat sa gasesc un cadru interesant. Nu pentru foarte mult timp insa, pentru ca sunt pe punctul de a scapa aparatul in apa cand il aud pe Uzzi haraind din difuzorul dispozitivului “pot sa fumez, sa ma trezesc si sa fumez din nou…”. Whaaaat?!! Grasutul tresare un pic, cred ca m-am intors foarte brusc spre el, dar nu da volumul mai incet, iar in linistea din locul asta se aude clar in continuare “…si dau din suflet pentru tine, poezie de strada despre cei ca mine”. Da, coa’, exact: BUG Mafia. In Brunei, for fuck’s sake. Ma asez pe beton razand ca tampitul si imi aprind o tigara. Mai am trei.

De cealalta parte a raului straluceste moscheea Omar Ali Saifuddien, iar un pod ma duce direct la ea, trecand printr-un parc. “Straluceste” e cuvantul corect – pentru ca domul principal e acoperit cu aur pur. De restul, marmura. Arata frumos, trebuie sa recunosc, asa cum sta ea inconjurata de lacul aproape perfect rotund pe care parca pluteste o barja ceremoniala. Doar pare, pentru ca de plutit, n-are cum sa pluteasca: e o replica din beton/marmura/aur/etc. a Barjei Mahligai pe care o avea Sultanul Bolkiah in secolul 16.

Aici incepe, de fapt, centrul orasului. Iar la vreo 700 de metri mai incolo se si termina, dupa ce treci de piata independentei (care arata mai mult ca un teren de sport, dar aici a fost citita proclamatia de independenta in 1984, deci asa ii spunem), pe malul unui canal dincolo de care se vad tarabele colorate ale unei piete. Din canal, diversi proprietati de barci te intreaba, fara a fi exagerat de insistenti, daca nu vrei sa faci o plimbare pe apa. Pe axa nord-sud are tot cam atat, de la Royal Ceremonial Hall pana pe malul raului, unde dai de un monument care stilizeaza numarul 60 scris in araba. De ce 60? Pentru ca a fost ridicat atunci cand sultanul a implinit 60 de ani, de-aia.

Avand mai putin de un kilometru patrat, in doua ore il traversezi in lung si-n lat fara sa te grabesti. Dupa care il traversezi din nou, te duci sa vizitezi Royal Regalia Museum si te intorci sa mananci ceva in complexul comercial de langa moschee, il taversezi din nou si tot asa. Ai vazut deja tot, acum nu faci decat sa te plimbi. Si adevarul e ca orasul e atat de linistit incat te imbie la plimbare: sunt foarte putini pietoni pe strazi, nici masinile nu-s exagerat de multe, nu claxoneaza nimeni pe nicaieri, ai senzatia ca esti intr-un soi de statiune.

Oamenii – aia putini pe care ii intalnesc – se uita la mine cu un soi de mirare si ma saluta cu un “salaam” prietenos caruia ii raspund identic. Nici politistii nu fac exceptie, ba am impresia ca-s chiar mai entuziasmati decat civilii. Parca as umbla pe la mine pe la tara, unde saluti pe oricine intalnesti, indiferent daca-l cunosti sau nu.
Am pe cap o esarfa berbera aranjata sub forma de turban care-mi protejeaza scalpul de soarele asta ecuatorial, asa ca nu ma mir prea tare cand aud pe cineva strigand de undeva din spate “hey, Arab! Arab!”. Se sperie un pic
atunci cand ma intorc spre el – “oh, you’re not Arab!” – dar isi revine rapid si ma interpeleaza cu inevitabilul “where are you from?”. “Romania”. Nu-i spune nimic chestia asta. Stai linistit, nici mie. “Europe”, incerc sa-l lamuresc dandu-i un reper mai mare. Pe asta il stie – “aaaa, departe!” – si pare ca se bucura si mai mult gandindu-se ca am batut atata drum ca sa-i vad tara. Imi tine companie vreo jumatate de ora; aflu ca-i pescar, ca-i place chestia asta chiar daca nu-i o munca usoara, ca are doi copii, ca azi e ziua lui libera si a iesit in oras sa se plimbe si sa faca niste cumparaturi, ca-i multumit de viata pe care o duce si ca nu-l deranjeaza daca fumez, dar hai sa ne retragem un pic mai incolo din politete fata de alti trecatori, sa nu pufai chiar in mijlocul strazii, chiar daca nu mi-ar spune nimeni nimic atat timp cat nu-i Ramadanul.
Am mai avut si azi-dimineata o experienta din registrul asta: dupa mic-dejun, am iesit din hotel cu cafeaua in mana, cautand un loc mai pitit unde sa ma bucur de ea si de micul accesoriu fumigen. Gasesc undeva in spate niste trepte care duc la o usa de serviciu, numa’ bune. Sunt un pic ametit dupa trei fumuri, dar nu intr-atat incat sa nu remarc privirea lunga si cumva contrariata a unui cetatean care vine din parcare si urca fix pe scarile alea ca sa intre in cladire. Ce-ai, ma, ti se pare ca-s urat? Sunt, da’ nu-i vina mea. Dau din cap, da din cap, mormaim fiecare cate un “salaam”, interactiunea ia sfarsit aici. Il intalnesc 5 minute mai tarziu in hol, cu un ecuson in piept: era directorul hotelului. Probabil chiar ala care a tinut mortis ca pe site sa fie subliniat ca “this is strictly a non-smoking property”.

Intre timp am devenit convins ca, in afara de mine, in tot orasul mai sunt doar doi turisti, un cuplu pe care il tot vad din ora in ora, cred ca ne invartim in sensuri contrare. Cand ne intalnim a treia oara la un semafor, incepem sa ne salutam. Deja ne cunoastem, we’re buddies.

Imi place chestia asta pentru ca nu risc sa ma izolez in “bule turistice”, inconjurat de altii ca mine: vrand-nevrand, ma amestec printre localnici. Si printre tarabele cu mancare din Tamu Selera sunt tot singurul caucazian, asa ca ma iau dupa bastinasi: unde vad ca-s mai multi la coada, ma asez si eu; ce comanda ei, comand si eu. Strategia asta nu da gres niciodata, iar o ora si doar cativa dolari bruneiezi mai tarziu (moneda locala e la paritate cu dolarul singaporez), sunt ghiftuit si gata sa mai traversez o data centrul orasului. Cafeaua o beau la Kopi Bandar, pe malul apei.

Hotelul imi oferise un transfer gratuit de la aeroport, dar am preferat sa-l schimb cu unul spre aeroport, gandindu-ma ca-i mai important sa stiu ca ajung la timp sa prind avionul decat sa vin repede in oras. E un drum de 10 minute, abia apuc sa schimb doua vorbe cu soferul.

Cred ca simte si el chestia asta, asa ca ma intreaba daca nu vreau sa vizitez si cealalta mare moschee a tarii, care de fapt e cea mai mare. E in drum, timp am suficient, de ce nu? Moscheea Jame’ Asr Hassanil Bolkiah a fost construita si donata credinciosilor de actualul sultan, de unde si numele ei. Mi-ar fi greu sa spun daca e sau nu mai frumoasa decat Omar Ali Saifuddien. Aia e complet alba, asta e mai bogat ornamentata, cu diverse culori si versete din Coran. Cealalta e mai supla si mai delicata, asta are patru minarete masive care se inalta pana la 58 de metri.

Ajung la concluzia ca amandoua sunt frumoase. Asa cum e si tarisoara asta, de altfel.

2018-01-26T15:12:14+00:00 26 January 2018|DRUMURI|0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger