Zig-zag prin Asia (VI): the Island of Gods

“Degetul aici, priviti in camera”. Puf! Ei au copii ale imaginilor de saptamana trecuta, eu am o copie a stampilei de saptamana trecuta. Un schimb echitabil, zic.
Am doar vreo trei ore la dispozitie in Kuala Lumpur, timp in care ar cam trebui sa lamuresc problema transferului meu din Surat Thani in Ko Samui. Dar asta, dammit, doar dupa ce imi refac stocul de nicotina din sange si din rucsac – orice altceva poate astepta pana atunci. Nici macar un razboi mondial nu m-ar putea opri sa stau vreo jumatate de ora pe pasarela exterioara, dupa o scurta oprire la una dintre cafenelele din mall-ul asta (pentru ca si KLIA, ca si Changi, e tot un fel de mall cu pista alaturi).
Am inceput sa ma simt ca acasa in aeroportul de aici si il gasesc din ce in ce mai confortabil. Deja nu mai am nevoie sa ma uit pe panouri, stiu care-i cel mai scurt traseu spre punctele in care vreau sa ajung, stiu unde-s cele mai comode scaune si care carciuma are preturile cele mai ok. Inca nu ma salut cu chelneritele, dar cred ca urmeaza si asta, ca mai am de trecut pe-aici de cateva ori in perioada urmatoare.

Vorbesc si cu domnitele de la AirAsia, par un pic bulversate, fac doua plecaciuni, cheama o domnita mai sefa, face si ea doua plecaciuni, pana la urma aflu, printre scuze care ocupa mai mult de jumatate din conversatie, ca nu putem rezolva nimic acum, dar se rezolva cand cobor din avion, ma prezint la shuttle, platesc transferul pe loc si o sa fiu transportat in port si de acolo pe insula. Practic n-am rezolvat nimic, dar putem considera ca am rezolvat. Perfect asiatic. Okay, we’ll cross the bridge when we come to it, ca sa dam si o nuanta britanica situatiei, acum e timpul sa ma mut in terminalul 1, pentru ca de data asta nu mai zbor cu AirAsia, ci cu Malaysia Airlines. O companie buna, dar fara sa ma dea pe spate, arata si se comporta ca un legacy carrier obisnuit – au cam apus vremurile in care intra in top 10. E drept ca la asta au contribuit si cele doua catastrofe din 2014 pentru care n-a prea avut nicio vina, dar viata e nedreapta uneori, ce sa-i faci? Daca n-ar fi spatiul un pic mai mare intre scaune si faptul ca sunt hranit pe traseu, n-as simti nicio diferenta fata de AirAsia. Ah, mint, mai e una: aici nu-s reclame lipite pe orice bucata de plastic disponibila. La in-flight entertainment insa, cele doua companii stau la fel de bine, in sensul ca deloc. Deci somn pana la destinatie.

Miroase a fructe si a fum de-ala de betisoare parfumate si a soare. Sunt in Denpasar si in sfarsit gasesc un aeroport cu aspect de vacanta: micut, colorat, e pe-aici si o chestie caramizie cu aspect de templu sau ceva, n-am inteles prea bine, iar cand iesi din el dai cu nasul de mult verde. Undeva in gradina asta ne asteapta si soferul van-ului care urmeaza sa ne transporte la hotel. Tot numa’ un zambet, se ocupa sa pozitioneze bagajele la locul lor, ne asteapta cuminte sa terminam cafelele, dupa care plonjeaza in trafic. “Plonjeaza” e cuvantul corect, pentru ca traficul e o mare de masini, dubite, autobuze si scutere. Mai ales scutere. Sunt cu miile, zici ca-i conventia internationala a scuteristilor. Vin din toate partile, se baga pe oriunde vad un spatiu, oricat de mic, parca si-au luat permisul in Napoli. Dar pot sa-i inteleg: ei macar merg, noi stam. Toata soseaua (si spre sudul insulei e una singura care poate purta denumirea asta, restul sunt niste ulite) e un mare ambuteiaj. De la aeroport pana la hotel nu-s nici 15 km, dar ne ia o ora sa-i parcurgem. Tot rau-i spre bine insa, ca am timp sa studiez dosarul cu obiective si trasee turistice din buzunarul banchetei. Stiu de la episodul 1 cam ce vreau sa vad, dar nu strica sa mai arunc o privire. Plus ca imi trece prin cap o idee: “auzi, daaa’ putem merge tot cu tine prin locurile astea?”, il intreb pe sofer. Pare simpatic si are o figura de baiat de treaba, nu m-ar deranja sa-l am companie o zi. “Yes, sir, of course”. “Si putem sa discutam noi intre noi pe tema asta, sau trebuie sa trecem prin dispeceratul firmei? Noi n-avem nevoie de hartii”, ii arunc pastila, pe care o poate prelua sau o poate refuza politicos ca si cum n-ar fi inteles-o, treaba lui. “Noo, putem stabili si acum unde sa mergem”, zice. Hehe, a preluat-o. Cu harta in fata, cu obiectivele mele in cap, cu ce imi mai sugereaza el, pana ajungem la destinatie am si stabilit traseul pentru poimaine. Ca maine vreau sa lenevesc, am alergat cam mult in ultima vreme. Negocierea dureaza foarte putin, pentru ca 400000 de rupii inseamna doar vreo 25 de euro, ceea ce-i infim pentru o zi intreaga de umblat pe coclauri si mi s-ar parea un pic penibil sa incerc sa cobor mai jos de atat. Pana unde sa cobor, pana la 20 de euro? Come on! Pai 20 de euro costa oficial, cu factura & shit, transferul de la aeroport, adica 15 km, adica o ora.

Stam la Mahagiri Villas & Spa Dreamland. And a dreamland it is. Bem un cico proaspat stors cat executa domnita de la receptie (care-i un fel de hibrid intre un templu grecesc si un altar astiatic – receptia, bai, nu domnita!) formalitatile birocratice, dupa care suntem condusi la domeniu. Domeniu, da. Are 400 de metri patrati pentru ca, dintr-un motiv care-mi scapa – si nici nu prea ma intereseaza, ca sa fiu sincer – singura one-bedroom villa disponibila (ca asta rezervasem) e o… three-bedroom villa. Cladirile ocupa trei laturi, iar pe cealalta e un zid inalt care face ca proprietatea sa fie complet izolata de restul muritorilor, ca n-au ei treaba cu ce se intampla in piscina asta. Tocmai am aflat cum o sa arate casa pe care o sa mi-o construiesc candva: un living mare cat casa mea de acum, cu doi pereti de sticla de sus pana jos; pe celelalte laturi, dormitoare, bai, ce-i mai trebuie omului prin casa; si dus exterior, din piatra, intr-o mini-gradina (fuck, that’s awsome!); mult lemn; si mult stuf, pe acoperis; chiar si vreo doua gecko, care mie-mi sunt teribil de simpatice cum umbla ele pe pereti si mananca tantari sau ce insecte mai gasesc, iar cand sunt fericite striga la tine “ge-cko”.
Am zis ca poimaine ma invart pe insula, nu? Ok, ne auzim poimaine. Pana atunci sunt preocupat sa ma mut de pe sezlongul de langa piscina in piscina, de acolo pe baldachinul de langa piscina, apoi inapoi in piscina, apoi sa sun la receptie sa-mi mai aduca o bere, eventual si ceva de mancat, apoi inca o bere sau ceva, ca m-am asezat pe canapeaua din living si mi-e sete. This is heaven. La tine cum e?

[poimaine]

Prima tinta pe ziua de azi e templul Ulun Danu Bratan, ala care-ti apare primul cand cauti “Bali” pe google images. Dar pana acolo sunt vreo 70 km (dintre care 15 sunt aia distractivi, din ambuteiajul continuu de pe soseaua spre Denpasar), asa ca soferul vine cu ideea sa oprim pe traseu, sa ne dezmortim nitel. La o “expo-fabrica” de kopi luwak, de exemplu. Pentru eventualitatea in care ai trait pe alta planeta in ultima vreme, kopi luwak e unul dintre cele mai scumpe sortimente de cafea de pe planeta asta, iar “utilajele” care o produc sunt civetele – niste creaturi lenese ca aia din imaginea de alaturi, cred ca inrudite cu nevastuicile.

Animalutele astea mananca boabele de cafea, le digera partial, apoi le elimina ca sa le adune cineva (ca baiatul din imaginea de mai jos), sa le spele/prajeasca/macine si sa le puna intr-un ibric, sa bem si sa ne veselim. S-ar putea sa nu sune foarte apetisant, dar chiar are un gust special. E cafea, dar altfel de cafea. Merita incercat, macar o data. Sau de mai multe ori, daca iti iei si pentru acasa, din magazinul alaturat. Costa vreo 12 euro punguta de 100g, ceea ce inseamna ca-i de cel putin 3 ori mai ieftina decat as putea-o gasi prin alte parti ale lumii, presupunand ca as putea-o gasi.

Si daca tot am intrat, merge sa iau si niste ceaiuri, ca am remarcat vreo doua-trei in degustarea (gratuita) la care am fost poftit mai devreme si m-am indragostit de unul de lemongrass.

Parca s-a mai comprimat putin timpul dupa popasul asta, ajungem repede la templu.

Evident, principala atractie e altarul cu 11 etaje de acoperis (cu cat sunt mai multe, cu atat e mai importanta zeitatea careia ii e dedicat, iar 11 e numarul maxim); templul Ulun Danu Bratan e insa mai mult de atat, poti sa-ti petreci lejer doua ore umbland printre cladirile care alcatuiesc complexul de aici. Daca n-ar fi toti turistii astia (ce enervanti!), ai putea sa-ti petreci si o viata.
Am niste nori imediat deasupra capului (suntem la 1200 m altitudine), dar Shiva vegheaza si nu-i lasa sa devina lichizi si sa-mi strice traiectoria haotica pe alei.

Incepe sa ploua abia mai tarziu, cand bantuim printre orezariile de pe drumul spre Tanah Lot. Nu mult – si in plus, ca scuza pentru deranj, primim cadou un curcubeu.

Intrarea la Tanah Lot e 60000 IDR, cu 10000 mai scumpa decat la Ulun Danu Bratan. La care, eventual, mai adaugi o bancnota pentru calugarul care te binecuvanteaza cu apa de sub templu. Pentru ca, nu-i asa?, chestiile astea sfinte n-au niciun efect fara sa fie insotite de un catalizator, zeii nu misca un deget daca n-ai platit. Dupa cum incearca sa ne convinga si celebra organizatie BOR S.A.: daca drumul spre iad e pavat cu intentii bune, ala spre rai trebuie neaparat pavat cu aur.

In orice caz, tot ieftin e: vreo 4 euro in total, cu tot cu spaga pentru zeul marii. Plus ca, de fapt, sunt doua temple: un pic mai spre nord e Batu Bolong, ceva mai mic, dar asezat pe o stanca mai interesanta.
Tanah Lot arata exact asa cum il stii din poze, doar cu un milion de turisti in plus. Eu mi-am mai exersat rabdarea in diverse ocazii si in diverse locuri asteptand cu orele sa prind un moment fara umanoizi in cadru, dar de data asta imi dau seama ca n-ar avea niciun sens: ar trebui sa astept, probabil, pana dupa primul conflict atomic.

La intoarcere il concediem pe sofer dupa ce ne lasa in Jimbaran, pe malul marii. Urmatoarele ore avem de gand sa le petrecem pe-aici si n-are sens sa-l tinem aiurea, ne-om descurca cumva sa ajungem la hotel, ca nu-i departe (btw, taxiurile de la Blue Bird par a fi cele mai ok: nu doar ca masinile sunt mai bine intretinute decat ale altora, dar parca nici soferii nu-s la fel de nemernici, accepta mai usor sa dea drumul la aparat).
Soarele apune in spatele valatucilor de nori de la orizont, oceanul mangaie ritmic plaja, luminitele incep sa deseneze conturul tarmului, eu ma asez pe un bolovan de pe mal sa-mi golesc mintea uitandu-ma la toate astea. Nu-i bine: ma mut 5 metri mai sus, pe o terasa de pe mal, ca altfel apune soarele cu un Bintang in fata.
Tot pe malul apei e programata si cina: sunt mai multe carciumi insirate pe-aici, dar stiu ca-i una care iese in evidenta prin pestele si fructele de mare din meniu. Lia Cafe se cheama ea, si noroc ca am gasit-o umbland pe plaja: daca vii dinspre oras, aspectul stradutei s-ar putea sa nu te imbie prea mult, ca arata ca o mica aglomerare suburbana de tarabe si gratare cuprinse de incendiu.
Si acum sa-ti zic secretul unei seri reusite: o masa asezata pe nisip, felinare imprastiate de jur-imprejur, valuri care fosnesc si un platou imens cu tot ce poate da oceanul mai bun din el. In privinta platoului, n-are sens sa folosesc nicio metafora: e pur si simplu un morman de mancare. Atat de mare incat a ocupat toata masa si pana si mie imi ia o vesnicie sa-l termin, ca nici sa arunc ceva din bunatatile astea nu ma indur. Preturile? Ca pentru noi, astia care traim din alocatia copiilor. Sa-ti dau un exemplu: un lobster de vreun kilogram plus un peste tot cam asa plus un crab de vreo jumate de kil, plus 10 king prawns plus 10 scoici, plus supa, orez, cartofi, salata, legume si sosuri cat sa ajunga pentru doi oameni, plus doua beri, plus fructe la desert, egal 900000 de rupii, adica vreo 55 de euro. Ai si platouase mai mici, gen numa’ crabul, pestele, crevetii, scoicile si restul din continuarea enumerarii de mai sus, la 375000 de rupii, adica 25 de euro cu tot cu bacsis pentru doi oameni normali. Si poate ar fi prudent sa alegi unul de-asta, ca sa nu patesti ca subsemnatul, care le-a decalat oamenilor ora de inchidere ca sa se poata ridica de la masa. Sau, mai stii, poate chiar vrei sa patesti ca subsemnatul, ca-i spectaculos sa stai la singura masa ramasa pe toata plaja, ca si cum tot ce-i in jur, nisipul, apa, stelele, palmierii, linistea si ospatarii iti apartin tie si numai tie. This is peace.

Am uitat sa-ti zic de lautari. Ca da, la un moment dat au trecut si niste lautari prin zona, cu vioara, contrabas, chestii de-astea. N-aveau legatura cu restaurantul, probabil erau niste freelanceri care luau la rand toate terasele de pe plaja, respectiv toate mesele de la fiecare terasa, intrebandu-i pe oameni de unde sunt, apoi incercand sa le cante ceva de-acolo. Buna ideea, dar risti sa-ti raspunda unu’ “Romania” si zzzzt! ti s-a dus pe pula toata strategia de marketing. Pana la urma tot eu a trebuit sa-i deblochez dandu-le ca tema continentul intreg. Cred ca au cantat “Dunarea Albastra” sau ceva, oricum nu-i asculta nimeni, ca toti care eram in zona aia de mese ne tavaleam de ras. Incearca sa-ti imaginezi niste indonezieni cantand Strauss la vioara, aproape ca meritau sa le lipesc bancnota pe frunte.

In apropierea hotelului mai e un templu important pentru balinezi, Uluwatu. De fapt, e chiar unul dintre cele mai importante. Dar nu doar pentru balinezi, ci si pentru macacii care locuiesc in el si care traiesc bine-mersi furand lucrurile turistilor, pe care pot fi apoi convinsi sa le returneze daca le dai niste fructe la schimb. Nu-s prosti, iti zic. Si-s abisal de rapizi, daca ai lasat cateva secunde un obiect nesupravegheat, te-au si deposedat de el. Cu cat e mai stralucitor, cu atat sunt mai mari sansele sa-l vezi imediat in mainile unei maimutici care il studiaza preocupata pe un gard, la o distanta sigura de tine.

Eu am ramas fara pachetul de tigari (de zici ca toata fauna planetei conspira impotriva mea) si am fost la un milimetru sa raman si fara ochelarii de soare care stateau la locul lor, pe cap – noroc ca m-a facut atent un localnic si ca am avut reflexul sa ma ridic rapid, iar creatura aia hoata n-a mai reusit sa ajunga pana la ei.

Intrarea costa 30000 de rupii (ceva mai putin de 2 euro), dar templul in sine arata mai bine de la distanta, de unde poti sa-l vezi cum sta catarat pe stanca aia care plonjeaza 70 de metri in mare. Preferabil e sa ajungi in zona pe la 4:30 – 5, ca sa-ti iei bilet la spectacolul de kecak dance care incepe la 6 in amfiteatrul din apropiere si sa ai si timp sa te plimbi prin zona + sa te odihnesti tragand cu paiul dintr-un baby cononut pe care ti-l desface la fata locului vanzatorul de la o terasa.

Kecak dance-ul (numele are legatura directa cu faptul ca doua fete danseaza in timp ce “corul” tine ritmul facand chiar asa: ke-cak, ke-cak) e o chestie simpatica, un fel de teatru fara cuvinte care povesteste un episod din Ramayana. Nu-i ceva neaparat traditional/antic (desi pare a avea legatura cu un ritual sacru vechi), a fost inventat in urma cu mai putin de 100 de ani, dar asta nu-l face mai putin interesant.
Poti vedea un dans kecak si in alte parti (in Ubud, de exemplu), insa nicaieri scena nu-i ca aici: amfiteatrul se deschide spre mare, astfel ca ai doua spectacole intr-unul singur: soarele apune pe fundal in timp ce “actorii” isi fac rolul la doi metri de tine. 100000 de rupii bine cheltuite.

In ultimele zile petrecute in Bali imi dau seama ca resort-urile de genul astuia in care stau au o mare problema: daca n-ar exista obiectivele turistice, nu ti-ar veni sa iesi din ele niciodata. A, ca te mai duci (rectific: ca te mai duce un sofer cu o masinuta de-aia de golf) la un salon de masaj aflat la 500 de metri, in cazul in care maseuza locala e ocupata fix in secunda in care vrei tu sa te relaxezi, asta da. Dar nu-ti mai vine sa te deplasezi pana la mare cand piscina e la doi metri de tine, berea la un telefon distanta, iar patul e egalat de optiuni cel putin la fel de comode prin curte, ca sa te tarai mai putin in cazul in care deja ai fost erou si ai facut efortul supraomenesc de a te duce tu insuti pana in restaurant, fara sa mai suni sa vina mancarea la tine.

First World problems, gen.

A, mai e una: salutatul oamenilor. Mergi linistit, in legea ta, sa nu deranjezi pe nimeni, si fiecare cetatean slujbas pe langa care treci se opreste brusc din activitatea pe care o presteaza in momentul ala, face o plecaciune si iti trimite un “hello, sir!” calare pe un zambet. Logic, ii raspunzi la salut. Si-s multi cetateni de-astia! Unul tunde un tufis, altul da cu ceva sa moara insectele, altul cara ceva de colo – colo, in orice moment al zilei saluti continuu de la intrare pana acasa. Imi vine sa-i adun pe toti in careu si sa le spun “ok, hai sa ne salutam acum, tare, pentru toata ziua, si gata pana maine”. Glumesc, e clar ca si asta contribuie la senzatia de vip pe care gazdele incearca reusesc sa ti-o ofere. Aici chiar te simti binevenit, simti ca ti se acorda atentie, simti intr-adevar ca notiunea de “hospitality industry” are un sens.

Nu se numeste “insula zeilor” pentru ca ar fi pe-aici mai multi zei decat prin alte parti. Ci pentru ca, daca ar exista, zeii ar veni aici in vacanta.

2018-01-30T13:14:39+00:00 30 January 2018|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , , , , |0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger