Zig-zag prin Asia (XII): a short Dubai stopover on the long way home

Emirates takes me back to the Emirates.

Un halo incandescent acopera Dubaiul si, proaspat trezit din somn, imi ia un pic pana imi dau seama ca nu-i vorba despre un mega-incendiu care a cuprins orasul, ci de o furtuna de nisip. Bine macar ca asta nu-i uda, ca aia pe care am lasat-o in urma. Plus ca vazuta de la inaltime, in timp ce avionul coboara usor spre aeroport, arata spectaculos: particulele stralucitoare din aer formeaza un fel de ceata prin care cladirile se vad blurate si fiecare proiector de pe zidurile zgarie-norilor traseaza linii de lumina care se amesteca si se pierd intr-o cupola difuza, nu foarte mult deasupra. Daca ar fi dupa mine, i-as spune comandantului sa renunte deocamdata la aterizare si sa mai dea vreo doua-trei ture, ca oricum as bea o cafea, iar fotoliile dintr-un A380 sunt infinit mai confortabile decat scaunele cafenelei din holul de la Sosiri.

La sol e un pic mai neplacut, pentru ca bate vantul si te simti ca intr-o instalatie de sablare, iar nisipul e atat de fin incat gaseste orice fisura ca sa se strecoare pana unde are el chef. Chiar si asa, nu ma pot abtine sa dau o tura pana la Business Bay, de unde stiu ca pot face o panorama simpatica inainte de a ma retrage la hotel in spatele unor geamuri inchise ermetic.

Stau la Al Khoory Executive Hotel, care nu-i chiar in centru, dar nici departe: fac vreo 10 minute cu masina pana la Burj Khalifa, iar bulevardul paralel e Jumeirah, care trece aproximativ pe langa plaja, daca m-ar interesa vreodata asa ceva. Are parcare subterana, ceea ce ma scuteste sa-mi curat maine dimineata masina de nisip ca s-o readuc la culoarea din talon, e foarte curat, are camere confortabile, un restaurant bun si un pret si mai bun avand in vedere ca-s in Dubai, unde hotelurile nu-s ieftine deloc. Sau poate m-am obisnuit eu prost in sud-estul Asiei.
Fac astia misto de mine ca stau intr-un cartier downscale, da’ unu’ nu-i stare sa-mi explice ce inseamna asta din punct de vedere practic, pentru ca in afara de faptul ca blocurile nu afiseaza luxul celor din downtown, zona e exact la fel de linistita si de lipsita de orice element care sa te deranjeze ca oricare alta. De altfel, aici nu cred ca exista “cartiere rau-famate” in sensul pe care il dam noi expresiei asteia: oriunde te afli, te poti plimba la orice ora fara griji, criminalitatea e aproape inexistenta. Emiratezi sau nu, toti cei care locuiesc aici sunt foarte grijulii sa fie liniste si, fara sa fie neaparat prietenosi, sunt respectuosi si atenti sa nu intre in “zona ta de protectie” sau sa faca vreun gest care ar putea fi interpretat ca violent. Codul penal si eficienta politiei, care are talentul sa apara imediat ce se naste prima urma de scandal, sunt convins ca au avut un rol in chestia asta.

Nu mi-am alcatuit o lista de “obiective” si nici n-am de gand sa ma agit prea mult in sensul asta, poate si pentru ca stiu ca o sa mai revin pe aici. Prefer sa am un mini-sejur relaxa[n]t, cu oameni alaturi, in care nici nu stau ca soparla la soare, dar nici nu mai alerg ca pana acum. De altfel, ceva din modul in care sunt construite atractiile, cu dorinta afisata de a face neaparat ceva care sa fie ori cel mai mare lucru din categoria aia, ori cel mai ciudat lucru avand in vedere zona geografica in care ne aflam (partia de ski, de exemplu, sau gradina cu fluturi), ma face sa nu vad Dubaiul ca un oras turistic, oricat de ciudat ar suna chestia asta. Sa nu ma intelegi gresit: imi place orasul, as putea sta aici un deceniu, dar il admir in ansamblu si nu pentru extravagantele lui punctuale, alea ma impresioneaza prea putin. Din cauza (sau datorita?) chestiei asteia, il simt mai mult ca pe un oras in care sa vii sa lucrezi sau sa faci afaceri (by the way, ii dau lejer un 8.5 la livability) decat pe unul pe care sa-l vizitezi.
Drept urmare, ratez deliberat niste chestii care-s considerate “must see” de catre turisti.

Burj Khalifa, de exemplu. Il ratez in sensul ca nu urc in el, nu ca nu-l vad – asta ar fi categoric imposibil. De fapt, mint: intr-o seara, cand umblam teleleu prin Dubai Mall cautand un loc in care sa mananc ceva, chiar am avut impulsul de a urca. Cozile de la casa de bilete m-au convins insa pe loc sa abandonez ideea. “Relaxare” si “stat doua ore la coada” nu se potrivesc la mine in cap. Nu mai bine stau eu pe terasa de la Wafi Gourmet si cheltuiesc banii aia (135 sau 210 AED in functie de ora pentru etajul 124, sau 370/525 AED pentru pachetul SKY, care te duce pana la etajul 148) rasfatandu-ma cu niste mancaruri libaneze? Ba da, mult mai bine. Oricum nu eram foarte convins ca vreau sa urc, pentru ca, desi in mod obisnuit ma cam cocot cat de sus se poate prin orasele in care ajung, turnul asta are niste probleme grave din punctul meu de vedere: in primul rand, si daca urci pana la etajul 148, tot mai ai inca 275 de metri de cladire deasupra ta, deci esti departe de a fi pe cea mai inalta cladire din lume. Poti spune cel mult ca esti in cea mai inalta cladire, dar asta-i valabil si daca ramai la parter. In al doilea rand, chiar daca vorbim doar de platformele de observatie deschise publicului, tot nu esti la cea mai mare altitudine posibila: cea din Shanghai Tower e cu cativa metri mai sus. Adica urc in cea mai inalta cladire de pe planeta, dar alt turist ca mine e totusi deasupra mea. Jignitor.

De pe terasa restaurantului (sau, si mai bine, de pe terasa unei cafenele de la etajul urmator al mall-ului) ai si avantajul ca vezi foarte de aproape spectacolul pe care The Dubai Fountain il produce din jumatate in jumatate de ora dupa ce se insereaza.
Cu miile lui de arteziene si proiectoare care danseaza sincron pe muzica si arunca jeturi lumionoase de apa pana la 150 de metri inaltime, lacul artificial din mijlocul complexului e cea mai mare scena acvatica din lume si nu arata deloc rau. Deloc-deloc. Merge sa studiezi problema de doua-trei ori in timp ce bei o cafea cu prieteni vechi.

Intr-o alta zi plec in desert cateva ore. Nu cu un tur organizat (pe asta l-am avut in plan, dar l-am tot amanat de pe o zi pe alta ca sa fac loc intalnirilor din oras, pana cand l-am anulat de tot), ci cu masina proprie. N-am vreo tinta anume, nici macar nu pun gps-ul, doar bantui de nebun pe sosele aproape pustii, inconjurat de dune. Din loc in loc, nisipul a fost impins de vant pana pe asfalt si atunci ma distrez facand un fel de mini-off-road. Undeva nu foarte departe de granita cu Omanul imi aleg o duna pe care sa urc pe jos, dupa ce am tras masina la marginea drumului. Se vede frumos de sus,  arata ca o mare portocalie careia un pitic magic (sau un djin din lampa) i-a incremenit valurile, dar cred ca as fi putut avea si idei mai inteligente decat asta: pe langa ca mi-am scos sufletul pana am ajuns aici, am si reusit sa ma umplu de nisip din cap pana-n picioare. Degeaba imi scutur hainele si sneakersii, las in urma mea o urma de praf cand merg, de parca-s varianta desertica a lui Hansel.
Iar seara, ca sa mai schimbam peisajul, cina se produce in Souk Madinat Jumeirah. Daca n-ai sti ca acum 50 de ani nu era absolut nimic pe-aici, te-ai gandi ca au restaurat un vechi orasel arab construit in jurul unei oaze, cu windcatchers, alei pietruite et al. Dar nu: au construit o oaza si o replica a unui vechi orasel arab, in care pravalile au fost inlocuite cu magazine de lux, iar in locul locuintelor inghesuite pe stradute avem boutique-hoteluri si case de vacanta. Pe canalul de langa terasa pluteste incetisor cate o abra, in partea aia se iteste din spatele palmierilor Burj al-Arab, gusturile din farfurie imi fac papilele sa zburde, zambete linistite plutesc peste tot.
Si gata, cred ca-i cazul sa revin acasa. Ma rog, Romania nu-i suficient de interesanta pentru Emirates ca sa fie inclusa in lista rutelor (i-au lasat pe cei de la divizia low-cost sa se ocupe de Bucuresti), asa ca deocamdata “acasa” inseamna Italia, ceea ce nici macar nu-i departe de adevar.

Emirates takes me back from the Emirates.

2018-03-09T15:14:57+00:00 22 February 2018|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , , , , , |0 Comments

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger