Ca sa parafrazam clasicii, sa te plimbi cu masina prin occident e prea mainstream. So boring, so predictable. As a result, intr-un moment in care incercam sa “lipesc” ceva de un drum pe care oricum il aveam de facut prin tara, am dat cu mouse-ul spre stanga pe google maps si am descoperit ca exista viata si in partea aia a hartii. Well, I gladly accepted the challenge (si chiar imi trece prin cap, pentru o vacanta viitoare, un challenge mai complicat in directia respectiva – detalii mai tarziu, cand le pun la punct), mai ales ca ici, la o aruncatura de pietricica daca esti meserias la facut “broscute” peste Marea Neagra, se afla un oras care pare a fi pe locul 32 (deci sus, avand in vedere cate orase sunt in lumea asta) in preferintele celor care intra pe booking.com. Despre Odesa e vorba, of course.

Partea I: Bucuresti – Odesa:
Plecarea se produce dimineata, ca n-am timp de pierdut si nici nu vreau sa ajung in frontiera cand oamenii de acolo sunt deja obositi si ciufuti. Iar de data asta, dimineata mea si dimineata aborigenilor chiar coincid: iesirea din Bucuresti se produce furtunos la ora 5:15, in timp ce eu incercam sa improvizez o perfuzie ca sa-mi introduc mai rapid cafeaua aia in metabolism. In mod ciudat, autostrada nu-i deloc pustie, dar chiar si asa media orara e ok. Ramane ok si de la Slobozia la Braila (drumul pare a fi fost asfaltat recent, e de 10 ori mai neted decat autostrada), dupa care reusesc s-o stric; mai intai alegand o varianta gresita pentru iesirea spre Galati, apoi intorcandu-ma de langa frontiera in oras pentru ca, in mintea mea, inaintea oricarei frontiere trebuie sa existe o benzinarie. Obviously, inaintea acestei frontiere nu exista, pentru ca ar da faliment in conditiile in care dincolo benzina e cu 25% mai ieftina. Doar ca nu stiu exact cat de departe inseamna “dincolo” si nu-s convins ca orice benzinarie din orice satuc din Ucraina accepta carduri, asa ca prefer sa ies din tara cu rezervorul in safe mode. Toata fataiala asta ma costa ceva timp, ajung la granita abia la 9:05. Partea buna a partii proaste e ca par a fi singurul care vrea sa treaca pe la Giurgiulesti la ora asta. Si asta chiar e o chestie buna, pentru ca aici procedurile sunt ceva mai complicate ca de obicei. La romani, lucrurile decurg usor, ca de obicei – dar apoi incepe distractia:
ep. 1, intrarea in RM: o politista (si la moldoveni, si la ucraineni, personalul era majoritar feminin) imi cere pasaportul, talonul, permisul, cartea verde si un document care sa arate ca am voie sa ma plimb prin tari straine cu o masina care nu-i inmatriculata pe numele meu; pentru ca proprietarul masinii e firma al carei proprietar sunt eu, am printat, semnat si stampilat o hartie (frumoasa, cu antet) prin care eu, administrator, ma imputernicesc pe mine, cetatean, sa merg in Ucraina si Moldova in perioada bla bla cu masina avand numarul bla bla. Doua hartii, de fapt: una in romana, alta in engleza. O ia pe cea in romana si se retrage in cladire, “s-o vada seful”. Seful pare multumit, dar ea vrea sa vada si daca seria masinii corespunde cu cea din talon. I-o arat pe aia care se vede prin parbriz. Nu-i suficient. OK, deschidem capota si i-o arat pe aia de pe placuta prinsa undeva in spatele bateriei. Nu, tot nu-i suficient. “Trebuie sa fie batuta in metal”, zice tanara domnita. Say what? Soro, chiar habar n-am unde ar mai putea fi stantata seria aia. Nu-i nimic, stie ea si imi si arata, stergand praful si verificand litera cu litera si cifra cu cifra: undeva in stanga motorului, pe o bucata de metal care pleaca din caroserie. Ei, uite ca am mai invatat ceva azi. E multumita, dar povestea nu se incheie aici, pentru ca – nu-i asa? – exista si vama. Adica o alta tanara domnita, care imi cere sa deschid portbagajul si ma intreaba daca am ceva de declarat. Ii insir rapid “camera foto, obiective, laptop…”, dupa care ma intreaba “altceva, de valoare?”. “Pai obiectivele alea cam valoreaza ceva, zic”. Pare amuzata, imi da actele inapoi si ma trimite la banca (in cladirea din dreapta, adica) sa platesc vigneta si taxa ecologica (vreo 30 RON, in total). Cool chestia asta cu vigneta pentru utilizarea unui kilometru de sosea… cum sa-i spun? sateasca?… da’ ok, inteleg ca si bugetul Republicii Moldova are nevoie de venituri pentru plata facturii la intretinere (ramane sa ma lamuresc daca vigneta asta pe care am platit-o acum o sa fie valabila si peste doua zile, cand intru din nou in RM). Se poate plati cu lei RO, lei RM, grivne UA, euro, dolari, card (da’ asta e mai complicat, mi se spune). Dau 20 de euro si cer restul in grivne, sa am in buzunar pentru eventualitatea in care ma opreste vreun politist ucrainean mai insetat/infometat. Sau pentru eventualitatea in care mi se face mie sete/foame. Sau pentru orice eventualitate. Revin cu toate chitantele in dinti la ghiseul domnitei de la vama, care imi spune ca e ok, pot sa merg mai departe. Hell yeah, am intrat in Republica Moldova.
ep. 1′, undeva pe traseu: un ofiter tanar si vesel ma opreste ca din senin, dupa nici 50 de metri. Actele, of course; “unde mergeti?”; “la Odesa”; “in ce scop?”; “sa fac poze”; “daaaa’ nuuu vaa creeed”, zice razand cu gura pana la urechi si imi face semn sa merg mai departe. Ma pufneste si pe mine rasul, spun o prostie, il salut si-l las in urma.
ep. 2, iesirea din RM: nu fac dreapta, nu fac stanga (la stanga e drumul spre Cahul), dupa 1 km or so dau in cealalta frontiera. Prezint din nou toate actele, deschid iarasi portbagajul, da’ macar nu mai trebuie sa platesc nimic. Si nici nu deschid capota. “Unde mergeti?”, aud pentru a treia oara pe ziua de azi. “La Odesa”. Omu’ tasteaza de zor la computerul lui, se tot uita pe hartii, nu zice nimic. Imi stampileaza totusi pasaportul pana la urma si imi zice sa astept la masina. Astept, ce sa fac? Descopar ca am o hartie in plus, un biletel pe care am deja doua stampile. Hopa, asta de unde a aparut?! Si ce astept, mai exact?! Pe tanti din cladirea din spate, care e a Ucrainei (si tanti, si cladirea), bineinteles. Oh, please excuse my back. O luam de la capat: pasaport, permis, talon, carte verde, procura, portbagaj (“laptop, aparat, obiective…”), capota (acum sunt destept, stiu unde-i seria). Fuge in cladire, dupa 3 minute ma cheama la ferestruica, imi da actele si imi face semn spre dreapta, la vama. Dreapta dupa cladire sau dreapta in interiorul cladirii, ca nu pricep?! In interior, geez! Adica in sala aia de 5 metri pe 10 unde, la un birou, sta personajul cu cea mai mare cantitate de nemultumire pe centimetrul patrat de tesut facial de pana acum. Ma saluta in ucraineana, eu ii rapund in engleza si imi pun fata aia de tampitel relaxat care nu intelege nimic din ce-i spui in limba ta. Imi ia actele, incepe sa tasteze datele masinii, ceva nu merge cum trebuie, chestie care il nemultumeste si mai mult. Imi face semn sa stau jos, semn ca operatiunea o sa mai dureze o vreme. Thankfully, a doua oara tastatura nu-i mai face figuri, pe monitor nu-i apare nici o alerta, pare ca se pregateste sa ma expedieze. Dar nuuu, nu-i chiar asa simplu: pune alaturi talonul si pasaportul, se uita cand la unul, cand la celalalt de vreo trei ori, dupa care incepe sa-mi spuna ceva in ucraineana aratand spre ele. Da, frate, stiu la ce te referi! Ii explic in engleza situatia, ii dau de inteles ca pot sa ma duc pana la masina sa-i aduc imputernicirea daca vrea (“autorizatia” – asta pare a fi cuvantul corect, pe care am grija sa-l strecor in fraza ca sa-i fie mai simplu), imi face semn ca nu-i nevoie, ma crede pe cuvant, “puf” inca o stampiluta pe hartia aia pe care am capatat-o mai devreme si gata, sunt liber sa-l parasesc.
ep. 3, intrarea in Ucraina: da, pentru ca dupa ce ai terminat toata procedura de mai devreme, inca nu esti in Ucraina: la 50 de metri se afla un soldat si o poarta; soldatul ia hartiuta cu stampilele, poarta se deschide. Abia acum e gata! Total: 31 de minute de la iesirea din Romania. Now let’s roll!

…Well, not quite so.
Drumurile din partea asta a Ucrainei sunt impartite pe mai multe categorii: drumuri nationale, drumuri jude… nu, bai, glumeam! De fapt, categoriile sunt cam asa: drumuri proaste, drumuri extrem de proaste, drumuri fantastic de proaste, drumuri infernal de proaste, unrecoverable war-zone areas. Portiunile de drum acceptabil, bun, foarte bun si excelent sunt atat de mici, incat toate intra intr-o singura categorie: “si altele” (cu mentiunea ca ultimele doua pozitii din lista sunt neocupate). Ca sa nu-ti faci iluzii, primele gropi apar la noua metri de bariera a carei ridicare iti permite sa intri in Ucraina. Macar sunt sinceri, nu te momesc la inceput cu sase benzi ca in palma pentru ca apoi sa-ti dea cu asfaltu’ in amortizoare; nu, sunt sinceri: frate soferule, frate Balcescule, asta avem, asta te asteapta – daca nu-ti convine, n-ai decat sa executi o intoarcere din trei miscari si sa te duci pe drumurile alea bune ale tale (intr-o paranteza fie spus, iesirea din Galati nu-i cu mult mai breaza). Nu ca ar avea vreun mare efect din punctul de vedere al vitezei (limitele sunt 60 km/h in localitate si 90 in afara, iar bastinasii le cam respecta – plus ca n-am chef sa socializez prea mult cu politia locala), da’ totusi!
In rarele momente in care drumul devine acceptabil, marea greseala e sa te relaxezi: in maximum doua minute apare o groapa, un crater, un sistem defensiv anti-tanc (la transee ma refer, minele cred ca au explodat de mult, dupa cum arata peisajul) si reveria ia sfarsit. In gemetele triste ale masinii. De vreo doua ori chiar a trebuit sa opresc sa ma conving ca rotile sunt in continuare rotunde si ca n-am lasat nici o componenta in urma. Sa mergi noaptea pe drumul asta ar fi sinucigas (literally!).
The good thing is ca proiectantii ucraineni de drumuri au fost mai inteligenti decat cei romani, astfel incat, acolo unde a fost posibil, soseaua nu traverseaza fiecare prapadit de satuc.
Masinile in general sunt cam vechi; de altfel, cam tot peisajul aminteste de Romania anilor ’90. Sunt insa si “piese” noi – majoritatea SUV-uri, altceva nu rezista prea mult pe drumurile astea.
Desi citisem pe forumuri ca e plin de politie, eu n-am vazut decat trei echipaje pe tot drumul pana in Odesa, toate in intersectii mai importante si toate cam toropite de caldura. Primul s-a uitat ceva mai lung dupa mine, dar eram deja in afara razei de actiune a bastonului lui; pentru restul n-am parut interesant. Povestile cu militieni ucraineni care vaneaza straini ca sa ia spagi sunt fix povesti. Daca-ti vezi de treaba ta si nu faci tampenii, n-are nimeni nici o treaba cu tine.

Indicatoarele nu-s chiar abundente, dar nici nu te simti ca in no man’s land. E de preferat, totusi, sa stii macar sa citesti caracterele chirilice – foarte putine indicatoare sunt scrise si cu litere latine. GPS-ul s-ar putea sa fie util pe aici, dar eu nu suport masinaria aia a diavolului, asa ca nu pot emite o parere pertinenta. Cu o harta, niste instructiuni de traseu pregatite din timp, soare (ca doar n-o sa afli unde-i nordul cautand muschiul crescut pe copaci) si ceva instinct, orientarea e simpla. Instinctul e important, nu l-am mentionat de pomana. Exemplu: cu vreo 30 de km inainte de Bilhorod-Dnistrovskyi (unde se afla Cetatea Alba, pentru cei care n-au chiulit de la istorie; am tinut sa includ si asta in traseu, mai ales ca drumul trecea prin apropiere), apare o intersectie: inainte spre Bilhorod-Dnistrovskyi, la stanga spre Odesa. Ceva imi spune ca, in ciuda indicatorului, pe directia “inainte” nu-i bine, asa ca opresc si ma duc la politistul din intersectie, cu harta in mana. Prin semne (by the way: rar gasesti prin zona pe cineva care sa vorbeasca engleza), imi explica s-o iau la stanga, apoi sa fac dreapta dupa 15 km, pentru ca celalalt drum e foarte prost. Spasiba – politistului si instinctului. Care instinct ma tradeaza insa dupa ce ajung la cetate: ca sa n-o iau inapoi pe acelasi drum, decid sa merg in continuare pe malul Nistrului spre sud. Ei bine, am decis s-o iau pe cel mai prost drum pe care mi-a fost dat vreodata sa merg. Jur ca strada asta n-a fost reparata niciodata de cand a fost construita, cu 60 de ani in urma. Absolut niciodata, nici macar in gluma. De fapt, nici nu se mai poate numi strada. Din cauza ei ar trebui sa scot articolul asta din categoria “drumuri”. E un dezastru compus din resturi de asfalt, pamant, bolovani, iarba si bucati de beton. Cam asa o sa arate lumea dupa un razboi total soldat cu anihilarea civilizatiei umane. Daca ar sti de existenta strazii asteia, companiile de asigurari ar refuza sa acopere riscul de accident si deces chiar si daca ai merge pe jos pe aici.

Dupa Bilhorod-Dnistrovskyi, soseaua devine ceva mai ok. Dar se si aglomereaza – mai intai pentru ca trece prin zona de litoral de la Zatoka, apoi pentru ca ne apropiem de Odesa. Paranteza: pe tot drumul, n-am vazut nici o masina cu numar de Romania (era una de Bucuresti la hotel, totusi); doar cateva cu numere de Moldova si ceva mai multe – dar nu foarte multe – din Rusia.
Dupa ce ajung in oras, mai pierd o ora bantuind aiurea in sus si in jos pe un bulevard incercand zadarnic sa gasesc intersectia cu strada pe care se afla hotelul (pana la urma mi-a aratat un angajat de la o benzinarie – trebuia doar sa fac dreapta pe sub un pod, da’ mie nu-mi trecuse prin cap chestia asta), si la 9 ore de la plecarea din Bucuresti, ajung la destinatie. Adica la Marenero, un hotel pe cat de ciudat, pe atat de simpatic: construit intr-o fosta fabrica(!), intr-un cartier care nu-ti spune nimic interesant (doar am zis ca-i dincolo de pod, nu?), e nou (sau cel putin asa arata), modern, foarte curat, cu personal foarte amabil (inclusiv paznicii, care au alergat in prima noapte o ora prin cladire sa caute un cablu USB, pentru ca pe al meu il uitasem acasa), cu parcare pazita, cu internet gratuit & all. Si cu Trinitas TV pe cablu, daca esti defect si asta e pasiunea ta suprema in viata si in vacanta. Si cu Jewish News pe acelasi cablu, daca ai aceeasi pasiune dar orientata putin diferit.

Partea a II-a: Odesa