Pana la Londra zburam cu Tarom, stam ciorchine pe locurile de la randul 20 in spate, unde se fumeaza (eh, ce vremuri!), dupa care British Airways pana la Washington. Undeva deasupra Atlanticului vine mancarea, iar Vasilica ala care se ocupa de sectorul meu trece printre randuri cu un cosulet cu chifle. Iau una, doar ca sa-mi dau seama doua minute mai tarziu ca nu-i suficient, eu mananc multa paine, iar chifluta aia a disparut rapid. Il chem pe Vasilica, “adu cosuletul ala inapoi, ca mai vreau o chifla”. “Nu se poate”, zice el. Sunt atat de socat de raspunsul asta incat nu reusesc sa articulez decat un “hmmhuh?!!”. “Nu se poate. O singura chifla de om”, mai zice, cu un ton cam obraznic pentru un insotitor de zbor. Privind retrospectiv, imi dau seama ca astia au fost primul low-cost, Ryanair de la ei s-a inspirat. La Tarom, daca-i ceream stewardesei inca o chifla, imi aducea tot cosuletul si ma intreba daca mai vreau unul. Si puteam sa si fumez. Decid ca-mi momentul sa-l ignor pe individ si sa ma intorc spre colegi – si mai ales spre colege – ca sa intreb cine nu mananca paine si poate ajuta un om sarman. Zboara vreo trei chifle spre mine prin avion si e randul lui Vasilica sa faca ochii mari.

In Washington suntem scosi pe o alta iesire a aeroportului decat calatorii obisnuiti, dar descoperim ca BA nu doar ca-i zgarcita cu chiflele, ci nici macar nu-i in stare sa aba grija de bagajele oamenilor (da, stiu, de fapt responsabilitatea era a serviciului de handling de pe Heathrow, dar nu conteaza, BA e oricum de vina): gentile a 90% dintre noi au ramas la Londra. Bagajul meu e printre ele, cel al lui Ciorbea la fel. Atat doar ca pe el il doare la banana, are un serviciu de protocol si niste fonduri din care isi poate cumpara alt costum, in timp ce eu n-am cum sa merg in jeansi si tricou la intalnirea care-i programata chiar in dupa-amiaza asta. Asta e, incep saptamana de lucru cu o zi libera, tolanit in pat in camera de hotel, cu telecomanda in mana si asteptand sa vina porter-ul hotelului cu caruciorul ala auriu de secol 19. Intotdeauna m-am gandit ca dispozitivele astea sunt, de fapt, niste colivii supradimensionate carora le-au fost scoase gratiile din cauza ca pasarile alea mari si ciudate carora le erau destinate au disparut pur si simplu intr-o zi.

E dimineata, sunt la Casa Alba si descopar ca nu-i deloc ok sa torni bere peste jet lag atunci cand ai treaba: eram atat de chiaunel acum cateva zeci de minute cand a venit microbuzul care ne-a adus aici incat mi-am uitat in hotel absolut toate actele.  Iar fara acte nu prea ai cum sa treci de baietii astia de la Secret Service care trebuie sa te treaca intr-un caiet si care se uita la mine mai degraba compatimitor si cu amuzament decat ingrijorati ca ar putea sa aiba de-a face cu vreun terorist periculos care isi ascunde identitatea. Mergem la soferul microbuzului sa-l intrebam ce sanse avem sa ne intoarcem rapid la hotel, sa-mi iau pasaportul si sa revenim aici inainte sa inceapa declaratiile de presa de dupa intalnirea dintre Ciorbea si Al Gore. Omuletul e un sirian batran si simpatic, cu o mustata de om bun, dar sanse n-avem. Incep sa ma impac cu gandul ca o sa raman pe trotuarul din fata gardului si ca o sa-mi iau o muie din redactie din cauza ca nu produc o stire de la intalnire, cand atasatul de presa al ambasadei, Simona Miculescu, vine in viteza, ma ia de brat si ma transporta in ghereta celor de la Secret Service; ce le-o fi zis inainte, cum i-o fi convins, habar n-am, dar omuletii ma cred pe cuvant cand le spun cum ma cheama si imi intind ecusonul care imi da acces in interior.
Acum imagineaza-ti chestia asta in 2021, cand nici pe trotuarul de pe cealalta parte a strazii nu poti sa stai daca nu esti properly identified.

E ceva intalnire la Departamentul Comertului – nimic important de altfel, n-am de gand sa dau nicio stire de aici, dar asta-i programul – asa ca iata-ne pe un hol de pe la etajul 3 asteptand ceva, nu stiu ce, probabil sa se termine discutia si sa plecam mai departe. Din reflex, la un moment dat bag mana in buzunar, scot pachetul de Marlboro si imi aprind o tigara. In exact urmatorul cadru al filmului, un negru de 1.90 x 1.20, in costum si cu o chestie de-aia in ureche, ma depune pe trotuarul din fata cladirii, spunandu-mi aproape bland “sorry, but this is a non-smoking building, sir”. Si pleaca. Mosuletul sirian care ne astepta linistit la volanul microbuzului se amuza pe sub mustata gri, eu am in continuare tigara in mana si-s relativ perplex, raman cu el sa-mi povesteasca despre viata lui pana vin si ceilalti colegi.
La fel ca in episodul precedent, azi probabil paznicul ala sau ce-o fi fost el m-ar impusca direct, dupa care m-ar arunca pe trotuar de pe geam, sa le fie invatatura de minte tuturor fumatorilor din galaxie.

Astia de la Pentagon se iau mult mai in serios decat cei de la Casa Alba: bagajele insirate la distanta de noi, caini care dau cu nasul prin ele, detectoare de metale sau de ce altceva or fi fost, iar presa nu intra in cladire – conferinta de presa are loc in aer liber. “Conferinta de presa” e mult spus, avem dreptul la doar doua intrebari, una din partea presei americane, cealalta din partea presei romanesti. Nu stiu prin ce metoda, pe drum incoace s-a ajuns la concluzia ca eu ar urma sa-i pun lui William Cohen intrebarea alocata ziaristilor romani. So be it: concep o intrebare care sa aiba o logica in contextul in care neoficial cam stiam deja ca n-o sa intram in NATO in primul val si care sa dea si colegilor posibilitatea sa faca o stire cat-de-cat coerenta pe specificul fiecaruia, I’m ready to roll. Ce n-am anticipat a fost setup-ul “dialogului”, complet diferit de cel in care eram obisnuit sa particip la o conferinta de presa: nu suntem intr-o camera, ci in aer liber, iar Cohen e la 15-20 de metri distanta, nu la 3-4 sau chiar cu reportofonul meu in gura lui, ca de obicei, iar eu nu-mi dau seama cum sa-mi adaptez corect volumul vocii la noile conditii. “You have to shout it”, imi zice un ziarist american imediat dupa aia, intelegand ce s-a intamplat. Prea tarziu, ar fi trebuit sa-mi zici asta acum 30 de secunde, dude; n-am urlat, asa ca politicianul din Cohen a prins oportunitatea de a se preface ca n-a auzit prea bine si a raspuns undeva pe-alaturi, chiar daca pornind de la intrebare (ahaaa, deci ai auzit, totusi). Ma rog, de-o relatare tot a iesit.

Stau pe un sezlong langa piscina casei unui congressman american (cred ca despre Tom Lantos era vorba, dar nu mai stiu sigur), iar pe sezlongul de alaturi sta Ciorbea. Fiica-sa, o pustoaica de 11-12 ani, se balaceste langa noi. Vorbim tot felul de chestii, inevitabil politica si economie, inevitabil se ajunge la salarii. Discutia e relaxata ca ambientul, iar asta – pe langa faptul ca inca n-am devenit caine batran cu coaja groasa, sunt doar un pustan neexperimentat – ma face sa-i raspund cu cifre destul de exacte la o intrebare despre salariul meu. Nu-s insa chiar atat de neexperimentat incat sa nu-l vad cum se schimba la fata in secunda imediat urmatoare si imi dau seama ce tampenie am facut si care-i baiul: pe vremea aia, prim-ministrul avea salariul mai mic decat un redactor al unui post de radio din Bucuresti. Dialogul a sarit brusc spre alt subiect si nu stiu daca a existat neaparat vreo legatura, dar nu peste mult timp a aparut un proiect, transformat apoi intr-o lege care a dus salariul premierului peste cel al oricarui ziarist obisnuit din vremea aia. Ma rog, Andreea Esca nu-i un ziarist obisnuit.

Nu figura in programul initial, dar cumva ambasada – adica Mircea Geoana – a reusit sa-i organizeze lui Ciorbea o intalnire cu Madeleine Albright, care era Secretarul de Stat al lui Bush (adica ministrul de Externe, pentru nepriceputi) si unul dintre cei mai importanti oameni din Administratia de la Washington. Oamenii inca sperau ca pot obtine la summit-ul de peste doi ani ceva mai mult decat o simpla amanare a aderarii. O intalnire scurta, cam de o ora, fara presa si fara declaratii la final, dar simplul fapt ca avea loc era important.
Cat stam afara asteptand sa se termine discutiile, pe usa iese Prodigy. Gavril Dejeu, adica – ministrul de Interne de pe vremea aia, care isi capatase porecla pentru ca din cauza cheliei parea ca are doua smocuri de par cvasi-independente deasupra urechilor, cam cum arata Keith Flint. Funny enough, Dejeu e inca in viata, Flint a murit cand avea cu 40 de ani mai putin ca el. “Ce faceti, domnu’ Dejeu, aici?!”, il intrebam pe om, surprins la fel ca si noi de intalnire. Nu venise in aceeasi delegatie, habar n-avea nimeni dintre noi ca era si el pe continentul asta. A balmajit un raspuns din care n-am inteles nimic si a plecat. What the fuck?!

S-a terminat si intalnirea lui Ciorbea, ceva mai tarziu imi dau si eu relatarea la radio in care vorbesc despre ea. Cand ajung noaptea la hotel, ma trezesc cu telefoane disperate din redactie: “bai, de ce ai zis ca s-a intalnit cu Albright?”. “Pai daca s-a intalnit, ce voiai sa spun?!”. “Pai cum? Ca Ministerul de Externe zice ca nu s-a intalnit”. “Ministerul de Externe e un prost. S-a intalnit, eram acolo”. Ai mei ma cred, ca stiu ca n-as da pe post o aberatie si nici n-as sustine-o dupa aia, asa ca subiectul se incheie, dar incepem sa investigam problema. Ce se intamplase, de fapt: aia de la Ziua preluasera stirea de la radio si o publicasera, cu citate din relatarea mea & shit, in dimineata urmatoare, cand pe fusul meu orar era inca seara. Partidul Democrat (care avea Ministerul de Externe) era deja in contre serioase cu taranistii lui Ciorbea (care, de altfel, avea sa si cada peste noua luni) si incerca, daca nu sa saboteze, macar sa minimizeze orice facea asta. Or, in contextul de atunci, o intalnire cu Albright era vazuta ca o realizare. Dimineata, cand au vazut aia de la MAE stirea si uitandu-se pe programul oficial in care intalnirea aia nu aparea, au pus mana pe telefon sa faca galagie. Gilda Lazar, care era purtatorul de cuvant al ministerului, a sunt la Ziua, aia au sunat la Contact, astia au sunat la mine. Noi intre noi, ziaristii, ne-am lamurit rapid, dar galagia a ramas si, cumva, a ajuns si la urechile lui Ciorbea. In seara urmatoare, la New York, omul ne invita pe toti la o masa la hotelul lui (statea la altul decat eram noi) si nu stiu prin ce artificiu sau intamplare ma trezesc stand pe un scaun foarte aproape de el. Ajunge discutia si la subiectul zilei, la un moment dat intreaba cine a sunat in redactii. “Gilda”, zic. Se enerveaza instantaneu cum nu-l mai vazusem niciodata, il cheama pe Eugen Serbanescu, purtatorul lui de cuvant, care umbla aiurea pe undeva prin restaurant, si ii spune scurt “Da’ cine se crede Gilda asta? S-o dea afara!”. Cand ne-am intors la Bucuresti, Gilda nu mai era purtator de cuvant la MAE. Peste ceva timp, cand eram deja la alt radio iar Ciorbea nu mai era aproximativ nimic, aveam sa lucrez cu ea ani buni la un proiect frumos. Ne-am inteles excelent, e o tipa super, dar n-am vorbit niciodata despre vara lui ’97.

Sunt in balconul unei sali de la ONU si ma uit la chelia lui Helmut Kohl, care-i exact sub mine. S-ar schimba istoria moderna a Europei daca as scapa ceva din mana.

M-a prins ziua mea pe-aici prin New York si ar trebui sa ma aprovizionez cu ceva alcool, ca in lipsa de alta organizare mai spectaculoasa probabil o sa bem ceva la mine in camera. Gasesc un magazinas aproape de hotel, sa-mi fie usor la carat, umplu cosul cu sticle si doze si ma infiintez la casa. “Your ID, sir”, zice pustoaica de origine incerta spre filipineza de dincolo de tejghea. “Say what?”, zic. “Your ID, sir”. Aaaaa, da, stai, ca la astia nu poti sa cumperi alcool daca n-ai 21 de ani, poti doar sa te inrolezi in armata si sa omori oameni sau sa te omoare ei pe tine! Ii dau pasaportul si o vad cum tasteaza cifre pe calculator. Acu’ nu stiu daca ati fost atenti la ce scrie in pasaport, dar daca-l deschideti, o sa vedeti ca anul e trecut cu doar doua cifre: 48 daca te-ai nascut in 1948, de exemplu. Iar daca scazi din 1997 orice numar de genul asta, rezulta o varsta care o face pe mica asiatica fara prea multi neuroni sa se uite la mine cu ochii maaaari de tot si cu un amestec de uimire (“oh, god, ai pogorat printre noi?!”), teama (“o sa ne pedepsesti pentru pacatele noastre?”) si admiratie (“arati bine pentru un om de 1900 de ani”). Mai calculeaza o data, tot asa ii da. Il cheama pe patron. Asta, un mustacios gras de-al locului, ia pasaportul, se uita la el, se uita la rezultatul de pe calculator, se uita la mine dand din cap cu o privire care spune “frate, iarta-ma, n-am ce sa-i fac, atata poate” si abia abtinandu-se sa nu rada, o bate pe umar si-i spune “nah, it’s all right”, facandu-i semn sa se apuce de marcat produsele. Cumva logic: 1922 e mai mare decat 21, deci aveam tot dreptul sa cumpar de baut.

Pana la urma, seara decidem ca mai intai se iese in oras: tot azi sau maine e si aniversarea lui Sorin Ducaru, care era pe vremea aia seful Directiei NATO din MAE (nu stiu de ce aveam senzatia ca era consul la Los Angeles), asa ca se leaga. Ideea cred ca a fost a Simonei, si tot ea ii spune taximetristului sa ne duca in Soho. Ne dam jos la intamplare pe o strada, langa doi politisti care stau cu fundul pe masina lor iesita direct din NYPD Blue si discuta cu un cetatean. “Unde gasim si noi un bar dragut pe-aici prin zona?”, ii intrebam. “Da’ nu va e foame? Ca uite, prietenul nostru – si zice un nume italian aratand spre omul cu care vorbeau – face o pizza foarte buna aici”. “Interesant, da’ am vrea intai sa bem si dupa aia, cand ni se face foame de la bautura, la el venim”. “Ok, pai atunci uite-acolo, pe straduta aia, in spate, la subsol”. Si acolo ne-am dus: pe straduta aia, in spate, la subsol. Intr-un bar exact asa cum trebuie sa fie un bar (si cum azi nu mai poate fi): masute mici, o chelnerita cu sanii mari si cu un decolteu taiat generos in bluza ei rosie, whisky bun si ieftin, bere buna si ieftina, o trupa de negri cu saxofoane, fum de tigara. Suntem in grup restrans, ca s-a format un fel de gasca intre noi: Simona, Ducaru, Gabriela Avram, Adriana Saftoiu, cameramanul Gabrielei si o tipa blonda si frumusica de la ProFM pe care chiar nu-mi mai amintesc cum o chema. Ducaru pleaca relativ repede, ca-l durea capul sau ceva, el stie de ce. Restul ramanem nu stiu pana cand – stiu doar ca atunci cand am iesit si mers pana la capatul Broadway-ului ca sa facem o ultima poza, nu prea mai era nimeni altcineva pe strada.

Cu o zi inainte facusem primele fotografii cu noul meu aparat, sapuniera aia kodak. Astea de aici.