Cabina avionului Aeromexico arata mai bine decat ma asteptam, scaunele sunt nou-noute si au spatiu rezonabil intre ele, optiunile de in-flight entertainment includ si wifi (cel mai rapid din lume, pare-se – atat de rapid incat poti sa te uiti linistit la netflix), nicio legatura cu autoutilitara Ryanair de acum cateva ore. Insotitorii de bord par cam aerieni (pun intended) si nu zambesc prea mult, dar oricum n-am nevoie de ei decat sa-mi aduca mancarea si un whisky, sa pot adormi linistit in timp ce ma uit la un film.
Cand ii revad, s-a facut deja 4 dimineata pe fusul asta orar si sunt rugat sa-mi readuc scaunul in pozitie verticala, de parca pilotii n-ar putea pune aeronava la sol din cauza ca stau eu intins. Come ooon!
Raman adormit pana ies din aeroport, dar chiar si asa reusesc sa remarc faptul ca sala in care se face controlul pasapoartelor e simpatic organizata, cu ghisee deschise si cu o organizare suficient de buna incat sa primesc stampila si un “binevenido a Mexico” in mai putin de 10 minute. Imi printasem de acasa formularul de imigrare, dar in avion mi-au mai dat unul, care in final arata mai bine pentru ca-i mai mic si e din carton, chiar daca l-am completat de mana. Il predau pe asta ofiterului de la frontiera si pun bine in pasaport bucata pe care mi-o da inapoi, pentru ca lipsa ei la iesirea din tara m-ar costa cateva zeci de dolari si o gramada te timp timp pierdut printre ghisee, adica niste sute de dolari daca din cauza asta pierd avionul. E suficient sa tin minte ca prescurtarea denumirii documentului e FMM ca sa am grija de ea.
Bagaj de cala n-am din principiu, asa ca trec ca o furtuna tropicala prin peisaj, fara sa mai opresc decat la primul stabiliment furnizor de cafea pe care-l vad in holul de la arrivals. Nici macar vamesii nu reusesc sa-mi incetineasca prea mult miscarea rectilinie uniform accelerata, ca rucsacul trece prin scanner cu aproximativ aceeasi viteza pe care o am si eu, il preiau din zbor la iesire, dau din cap ca raspuns la datul din cap al omuletului in uniforma care supravegheaza procesul si v-am pupat, sa fiti cuminti pana ma intorc.
Ca in majoritatea aeroporturilor, cursurile oferite de casele de schimb nu-s chiar cele mai prietenoase; din calculele mele, a rezultat ca-i mai eficient sa scot niste bani de pe card de la un ATM. Ma gandesc ca 1000 de pesos (cam 45 de euro) mi-ar fi suficienti pentru azi, chiar daca primii 50 se duc aproape instantaneu pe o cafea, iar urmatorii 150 doar cateva minute mai tarziu pe dulapul in care o sa ma astepte rucsacul pana diseara. N-am chef sa car 10 kg in spate toata ziua, raman cu un rucsacel light in care n-am decat aparatul foto, o sticla cu apa, un tricou si un pachet de tigari.
Cu echipamentul asta, nici macar taximetristilor care, ca peste tot in lumea asta, graviteaza in fata iesirii din aeroport nu prea le vine sa ma intrebe decat intr-o doara daca am nevoie sa ma duca undeva. Fara un bagaj consistent, par de-al locului, mai ales ca le raspund cu gesturi neglijente, ca si cum i-as sti de mici (de fapt, chiar ii stiu, ca-s aceiasi peste tot) si ma duc relaxat, in timp ce imi aprind prima tigara din ultimele 15 ore, la automatul de unde sa-mi cumpar cartela pentru transportul in comun. Asta-i inca unul dintre motivele pentru care e buna documentarea inainte de calatorie: te face sa pari cunoscator al locului chiar daca n-ai mai ajuns in viata ta pe-acolo, ceea ce-i indeparteaza pe dusmani sau macar ii pune pe ganduri.
Linia 4 de la Metrobus e unul dintre cele mai eficiente mijloace de transport cu care poti ajunge de la aeroport pana in centru. Metrobusul asta e, de fapt, o retea de 6 linii pe care circula – partial pe benzi dedicate, ceea ce le da un avantaj important intr-un trafic ca asta din Mexico City – niste autobuze noi si surprinzator de curate, cu niste trepte deasupra autobuzelor RTB si – mai ales – deasupra microbuzelor private pe care bastinasii le numesc peseros.
Ca sa urci intr-un autobuz Metrobus iti trebuie o cartela reincarcabila, valabila si la metrou. Bagi in aparat minimum 16 pesos (din care 10 costa plasticul) si maximum 120, dupa care tot o reincarci daca-ti mai trebuie. Calatoria costa 6 pesos (adica ceva mai putin de 30 de eurocenti, ca sa-ti faci o idee), cu exceptia Liniei 4 (aeroport – centru), care costa 30 de pesos. Daca ti se pare ca-i mult un euro si jumatate, n-ai decat sa dai 10-15 euro pe un taxi pana in centru, treaba ta. La taxiuri e bine sa te uiti insa la placutele de inmatriculare, care au un format special, diferit de cel al masinilor obisnuite: numerele care incep cu A sunt ale taximetristilor independenti, iar alea care incep cu B sunt ale taxiurilor “de firma”, mai sigure decat primele. Si desi numarul cazurilor de “rapiri expres”, in care pasagerul e dus la un bancomat si pus sa scoata cati bani are pe card inainte de a fi lasat undeva intr-un cartier necunoscut fara chestiile de valoare pe care le mai avea la el, s-a redus destul de mult in ultimii ani, oamenii au in continuare la dispozitie o aplicatie gratuita prin care pot verifica daca taximetristul respectiv are intr-adevar licenta, pot trimite alerte in caz de belea etc..
Eu insa mi-am propus sa ajung rapid la autogara de nord, pana unde taxiul s-ar putea sa ma coste spre 20 de euro sau chiar mai mult daca gasesc un bucurestean, asa ca raman la varianta transportului in comun, mai ales ca in pretul primei calatorii pot face cate schimbari vreau timp de doua ore daca merg intr-o singura directie. Iar directia e Hidalgo, apoi metroul trei statii pe linia 3 pana la La Raza, unde trec pe linia 4 pentru inca o statie pana la Autobuses del Norte. Simplu.
Linia 4 e conceputa cumva pentru turisti, ca sa le ofere o tranzitie lenta intre mediul “steril” din aeroport si insecuritatea care caracterizeaza, cel putin la nivel de statistica, strazile din Mexico City: in fiecare autobuz se afla un politist, iar de plafon atarna camere de luat vederi.N-am simtit insa vreun pericol nici cand am trecut din autobuz in metrou. Hoti de buzunare or fi fost, dar de-astia gasesti peste tot si, pe langa faptul ca n-am un aspect care sa-i imbie la actiune, daca respecti niste reguli de bun-simt valabile oriunde in lume, esti scutit de neplaceri din partea lor. Impresia mea e ca pericolele reale apar, daca e sa apara, abia cand iesi din statie, in cazul in care faci asta printr-un cartier mai ghinionist. Care-s cartierele ghinioniste? Daca esti pasionat de statistici, uite aici o harta interactiva cu incidenta infractiunilor din oras.
Pentru ca e foarte devreme, iar strazile inca nu s-au umplut de masini, drumul pana la autogara imi ia mai putin de o ora. Stanga la intrarea in cladire pana la poarta 8, in imediata vecinatate a careia se afla ghiseul Autobuses Teotihuacán: 104 pesos dus-intors pana la Los Piramides. 4.75 euro pentru un loc intr-un autocar confortabil, deloc aglomerat, pana la unul dintre cele mai interesante monumente arheologice ale lumii, nu-i rau deloc. Cursele pleaca aproximativ din 15 in 15 minute, asa ca pot sa-mi aleg una care sa-mi lase timp de aprovizionare: doua tacos de la taraba din hol aruncate direct in stomac, o sticla (mare!) de apa, niste empanadas si niste biscuiti depozitati in rucsac, sa fie.
Imi las scaunul pe spate sa pot admira in voie peisajul, dar imediat dupa ce ajungem la periferia orasului (o notiune destul de vaga, de altfel), descopar ca nu prea mai am ce admira: intram intr-o ceata galbuie care, cu intermitente, inveleste dealurile din jur si transforma soarele intr-o bulina lipita pe geam. Dupa cateva minute, cu tot aerul conditionat, gatul incepe sa ma usture si imi dau seama ca nu e ceata, ci smog. Am mai vazut o “ceata” de genul asta in China, dar in CDMX, un oras construit intr-un crater, la o altitudine la care combustibilii nu ard complet din cauza lipsei de oxigen, poluarea chiar e dureroasa la propriu. Si, dupa cum aveam sa remarc la intoarcere, se vede de la distanta cand te apropii de oras.
Sunt putine statii pe traseu, dar in fiecare sta un politist, insotit de un alt cetatean in civil care ii filmeaza pe cei care urca, dupa care urca si el si ne filmeaza pe toti inainte ca autocarul sa plece. Marturisesc ca in cele doua zile petrecute in Mexic n-am simtit niciodata ca sunt intr-un pericol real, si nici n-am vazut vreun incident care sa ma puna pe ganduri, dar toate masurile astea de securitate si prezenta masiva a politiei pe strazi imi spun ca ceva-ceva trebuie sa fie.
Drumul dureaza fix o ora, asa ca ajung la Teotihuacan la 9, exact cand se deschide casa de bilete. Sunt primul care intra pe poarta complexului si, pentru o buna bucata de vreme, singurul. Ma simt teribil de viu, desi merg pe Calzada de los Muertos; pe aici umblau aztecii acum 2000 de ani, iar un amestec de adrenaline rush si humbleness – chestie pe care o simt de fiecare data cand ajung intr-un loc de genul asta – ma poarta intr-un zig-zag haotic de la un zid la altul, de la un basorelief la altul. Ma opresc la fiecare cateva minute, imi trec degetele peste pietre usor, cat sa pot spune ca am atins [si] bucata asta de istorie fara sa-mi pot reprosa ca am contribuit la stergerea ei, si nu ma pot abtine sa-mi repet in minte ca am platit 75 de pesos ca sa am toate templele astea doar pentru mine.
Noroc ca nu mai e nimeni prin preajma, ca probabil arat ca un nebun care rade singur si as risca sa sune careva la echivalentul local al 112-ului ca sa ma extraga din perimetru. Am avut nevoie de un drum cu masina, patru cu autobuzul, unul cu trenul si doua cu avionul ca sa ajung aici, dar si daca traseul ar fi fost de doua ori mai complicat, tot ar fi meritat.
Am intrat pe poarta 1, care-i chiar langa La Ciudadela, dar am hotarat sa las templul lui Quetzalcoatl pentru mai tarziu: prima tinta e Piramida Lunii, aflata exact la celalalt capat al complexului. Piramida Soarelui e mai inalta (e a treia din lume, la urma-urmei), dar de pe cea a Lunii privelistea mi se pare mai frumoasa si vreau s-o cuprind cu ochii si cu obiectivul camerei asa cum e acum, fara hoarde de turisti care s-o murdareasca.
Aproximativ 100 de trepte mai tarziu (noroc ca e dimineata si soarele inca nu-i suficient de puternic sa ma transforme intr-o fresca prelinsa pe ziduri), am sub mine Plaza de la Piramide de la Luna, cu cele 12 temple care o inconjoara. E apogeul zilei.
De undeva de aici (sau poate un pic mai de sus, ca nu poti urca fix pana in varf), acum 1500 de ani niste preoti sau cum s-or fi intitulat ei faceau sa curga paraie de sange si aruncau pe trepte cadavrele altor omuleti mai putin norocosi pe care ii sacrificau ca s-o convinga pe Marea Zeita sa aduca ploaia. De fapt, erau smecheri: intelesesera cam cand incepe anotimpul ploios si organizau chestiile astea la momentul potrivit, ca sa-i convinga pe natafletii care formau grosul populatiei (ca intotdeauna de la maimuta pana in ziua de azi) ca se pricep la dialogul cu zeii, deci merita sa stea degeaba toata ziua, pe mancarea si pe banii celorlalti. Din punctul asta de vedere nu s-au schimbat prea multe de atunci pana azi, doar am mai rarit-o cu uciderea prizonierilor.
Strada Mortilor pleaca din mijlocul pietei, se indreapta spre sud trecand pe langa Piramide del Sol si se pierde undeva la vreo doi kilometri mai incolo, printre copacii care separa Teotihuacanul antic de cel modern. Ma pregatesc sa fac drumul asta inapoi, pentru ca oricum s-a dus zen-ul: deja vad niste indivizi catarati pe Piramida Soarelui, iar o asiatico-americanca a reusit si ea sa urce aici unde sunt eu si incearca o conversatie politicoasa pe care n-am chef s-o port.
Nu ma grabesc insa nicaieri, asa ca pot sa iau fiecare structura a complexului pe indelete. Mai intai, Palatul Quetzalpapálotl (stai linistit, si eu am renuntat sa incerc sa pronunt numele astea) si Palatul Jaguarilor, aflate imediat in dreapta cum cobori de pe piramida. Quetzalpapálotl inseamna “fluturele cu pene”, pentru ca asta au crezut prima data arheologii ca vad in sculpturile de pe pereti; de fapt, se pare ca era vorba despre o bufnita, dar numele a ramas. Constructia – cea mai frumoasa cladire “civila” din Teotihuacan – a fost ridicata pe ruinele alteia, care probabil fusese la origine principalul templu al orasului (Temple of the Feathered Conches) si pe ai carei pereti aflati astazi in subteran pot fi vazute cateva dintre putinele picturi murale care au supravietuit din acea perioada.
Picturile si basoreliefurile care acopera practic toti peretii si stalpii palatului nu sunt insa de trecut la “si altele”, chiar daca au fost facute cu vreo 200 de ani mai tarziu, prin secolul IV. Iar daca la un moment dat remarci ca vezi mai putine pasari si mai multe patrupede ilustrate in diverse ipostaze (sufland intr-o scoica din care curge sange, de exemplu), inseamna ca ai ajuns in Palatul Jaguarului.
Nici celelalte palate mai mici din complex – Tepantitla, Tetitla, Atetelco – nu duc lipsa de picturi murale; ba in primul se afla chiar cea mai importanta dintre ele, din pacate pastrata doar partial: Paradise of Tlaloc. Tlaloc fiind zeul ploii, daca erai curios.
Strada marginita de platforme de piatra pe care candva se ridicau diverse temple ma duce inapoi langa Piramida Soarelui. Are 248 de trepte deja pline de turisti, iar in propozitia asta am gasit deja doua motive solide sa nu urc pana in varf. Plus ca din varf n-as putea s-o admir, right? Trei motive, case closed.
N-are decat jumatate din inaltimea Marii Piramide din Giza, dar chiar si asa e suficient de impunatoare ca sa ramai o vreme uitandu-te la ea si intrebandu-te cum au putut niste oameni sa faca o astfel de chestie in timp ce pentru altii din aceeasi perioada varful progresului tehnologic era sa construiasca niste bordeie si sa mulga niste oi pentru branza. Manz, viezure, zarzare.
S-a facut deja amiaza si cald, astfel ca imi las instinctul sa ma duca pe o potecuta pustie printre copacii din spatele piramidei pana la muzeul sitului arheologic. Si cum instinctul nu ma lasa la greu, tot aici gasesc, pe langa umbra, si un snack bar la care pot sa-mi restabilesc nivelul optim de electroliti din organism. Plus complexul de vitamine B, la fiole de 330 ml, absolut necesar pentru a ma putea bucura de artefactele depozitate in muzeu.
Nu-s un mare fan al muzeelor (cu niste exceptii), dar asta chiar imi place: nu-i atat mare cat sa te plictiseasca, si e si frumos amenajat, cu obiectele bine puse in vitrina. Vine ca o completare a tot ce ai vazut pana atunci, pentru ca iti arata si artefactele scoase din subteran, pe care n-ai putea sa le vezi altfel. Iar sala dioramei care infatiseaza situl arheologic si in spatele careia se ridica, dincolo de un geam, insusi elementul central al sitului, adica Piramida del Sol, e simpatica tare.
Racorit, vitaminizat si informat, pot sa ma indrept si spre Templul Sarpelui cu Pene, ultimul obiectiv pe ziua de azi.
Desi e cea mai mica dintre cele trei piramide de aici, nu-i deloc mai putin importanta decat celelalte doua; dovada stau galeriile subterane la care arheologii inca mai sapa (motiv pentru care nu pot fi vizitate), pline de statui, bijuterii, morminte, vase de lut si altele asemenea. Undeva pe traseu a fost gasit chiar si un peisaj montan modelat in miniatura, cu lacuri facute din mercur si cristale de minereu infipte in bolta galeriei pentru a crea imaginea cerului plin de stele. Chestia asta chiar vreau s-o vad, cand s-or termina cercetarile.
Pana atunci, trebuie sa ma multumesc cu piramida de deasupra, din zidurile careia ies, la intervale regulate, capul lui Quetzalcoatl si cel al lui Tlaloc. Pe vremuri, ochii sarpelui erau din obsidian, chestie care cred ca arata interesant in lumina facliilor.
Perimetrul asta patrat inconjurat de ziduri pe care spaniolii l-au numit mai tarziu “La Ciudadela” e suficient de mare incat sa-i fi putut primi pe toti cei aproximativ 100.000 de locuitori ai orasului antic, iar templul e aproximativ pe o latura a lui, dar cred ca oriunde te-ai fi aflat in curte dupa apusul soarelui ti-ai fi dorit sa ai un 6D agatat de gat ca sa faci cea mai tare poza pentru instagram ever. Situatia s-a mai schimbat prin secolul IV, cand a aparut in fata templului o platforma care cam obstructioneaza privelistea daca te uiti de departe, dar te ajuta cand urci pe ea: fiind foarte aproape, iti ofera posibilitatea sa vezi detalii dintr-o perspectiva la care altfel n-ai putea avea acces.
Cine se scoala de dimineata… la intoarcere e singur in statia de autobuz de la Puerta 1, pentru ca toti ceilalti inca mai au de umblat printre temple. Statia e, de fapt, doar un rond in mijlocul caruia gasesc un pic de umbra. Asezat pe un mic zid de piatra, sudez cateva tigari si incep sa-mi rationalizez rezerva de apa in timp ce astept sa apara un autobuz care sa ma duca inapoi in capitala. N-as rationaliza-o, dar dupa aproape o jumatate de ora de stat degeaba incep sa ma intreb cat mai am de asteptat si imi iau masuri de siguranta; cea mai apropiata sursa cred ca-i la intrarea in muzeu, dar nu ma mai fac drumul asta inca o data nici batut.
Un mosulica imbracat in alb asezat la vreo doi metri mai incolo, cu palarie si mustata cum ai vazut in filme ca arata mosulicii mexicani, se intoarce spre mine si ma intreaba daca vorbesc spaniola. “Un poquito“, zic. Sunt si modest, mai ales dupa ce m-a batut soarele in cap cateva ore si ma dor picioarele ca in prima zi de concediu. Poquito-ul asta i se pare suficient ca sa-mi poata explica in limba lui ca daca vreau sa ajung in Ciudad de Mexico, unde presupune ca vreau sa ajung, mai bine ma duc la Poarta 2, ca pe acolo trec mai multe autobuze in directia aia decat pe aici. Are o figura de om in a carui parere pot sa am incredere si, desi ma doare mintea cand ma gandesc ca trebuie sa merg pe asfalt, prin soarele asta, inca un kilometru si ceva (Puerta 2 e exact in dreptul Piramidei Soarelui), ma gandesc sa-i ascult sfatul, mai ales ca politistii care s-au apropiat intre timp ii dau dreptate. Muchas gracias, señor!
La Puerta 2 trebuie sa-mi arate un taximetrist indicatorul albastru agatat aiurea intrun gard, altfel n-aveam nicio sansa sa-mi dau seama unde e statia. Ma rog, nu de asta ma abordase taximetristul, ci ca sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca pana undeva, oriunde, cu ruina lui de masina care nu-s convins ca ar putea merge mai mult de 100 de metri inainte sa se dezintegreze complet. Nu-i insa agresiv in a-si oferi serviciile si pana la urma ajungem sa stam de vorba sprijiniti de capota, prilej pentru el sa se mire cat drum am batut de pe continentul meu pana aici, iar pentru mine sa aflu ce cultiva pe pamantul lui cand nu merge cu masina, cati copii are si cum o cheama pe nevasta-sa. Tot de la el capat si informatia ca restaurantele din preajma, desi nu-s extraordinare si inevitabil sunt ceva mai scumpe decat in zonele populate exclusiv de bastinasi, nu-ti rup buzunarul si sunt de incredere chiar daca aspectul exterior lasa de dorit. Erau vreo doua pe drum incoace care aratau mai bine, dar pe vremea aia eram preocupat sa ajung mai repede in statie; intre timp, am ajuns la concluzia ca mi-e suficient de foame incat sa nu ma deranjeze daca iau urmatorul autobuz, ca doar nu s-o prabusi universul din cauza asta. N-a trecut cu mult de amiaza si nu ma grabeste nimeni nicaieri.
Estrellas arata cel mai bine – de fapt, e singurul care arata a restaurant, restul sunt niste bodegi cu pereti de tabla si paravane de plastic – dar ceva din aspectul lui striga la mine “tourist trap”. In plus, crasma de vis-a-vis e mai populata, ceea ce de obicei e semn bun, asa ca opresc la asta, mai ales ca prind o masa pe trotuar, la umbra. Pe fatada de polietilena rosie daruita de furnizorul de apa gazoasa cu zahar e trecuta, ca la orice birt, o denumire generica: “Comida tipica campestre”; e drept ca pe meniu scrie “Restaurant Campestre”, dar preturile raman de birt: un platou de carne asada, cu cartofi, orez, fasole si salata, costa 60 de pesos, adica ceva mai putin de 3 euro. Berea e 30 de pesos, dar shot-ul de tequila pe care il primesc gratis – nu stiu exact de ce, ca am senzatia ca nu toata lumea din jur beneficiaza de acelasi tratament – mi se pare suficient pe caldura asta. Si pentru ca fie omul cat de mic, dupa masa doarme-un pic, motzai pe tot drumul de intoarcere, pana in Ciudad de Mexico.
Ma trezesc franele provocate de traficul de la intrarea in oras. Numa’ bine, ca oricum intentionam sa cobor la Indios Verdes in loc sa merg pana la Autobuses del Norte, ca sa scutesc trambalarea de pe o linie pe alta in statia La Raza. Indios Verdes e capat de linie, deci prind loc pe scaun, iar de aici merg direct pana la Hidalgo, care-i cumva la capatul vestic al centrului istoric. Ma gandesc sa dau rapid o tura “de recunoastere”, ca sa fiu familiarizat cu zona cand ma intorc, peste cateva zile. Nimic prea complicat, doar cat traversez parcul Alameda pana la Palacio de Bellas Artes, de acolo pe Madero pana la Zocalo, apoi pe stradute inapoi pana in prima statie Metrobus ca sa prind o cursa spre aeroport. Se face seara si mai am un zbor de facut.
Leave A Comment