Daca te uiti in dictionar la termenul “no-brainer”, o sa vezi ca definitia suna asa: 159 de euro zbor dus-intors Amsterdam – Cuba, full-service, cu escale in Mexic pe ambele directii, de cate o zi fiecare. In 10 minute de la asimilarea informatiei, confirmarea rezervarii e deja in inbox. Ah, iar din alea 600 de secunde, cel mai mult mi-a luat sa-mi aleg data de plecare si cea de intoarcere: sa fie noiembrie, mi-am zis pana la urma, ca-i un fel de inceput de vara si nu-s nici temperaturi prea mari, nici ploi prea multe.

And now we wait, vorba reclamei.

In primul rand, astept sa vad daca nu cumva se prind aia de la Aeromexico de eroarea din sistemele lor si anuleaza biletele. In principiu chestia asta se poate intampla oricand pana in momentul imbarcarii pe ultimul segment de zbor, dar in practica primele cateva zile sunt critice. Dupa o saptamana, respir mai usor. Iar cand vad ca si dupa o luna rezervarea apare valida in sistem, ma relaxez aproximativ de tot. Zic “aproximativ” doar din cauza ca inca mai persista un risc teoretic de 0.1% sa primesc denial of boarding pe aeroport, dar altfel nu mai am nicio emotie. Companii care sa-si trimita la check-in angajati capabili sa citeasca astfel de erori dintr-o privire nu-s decat cateva, iar Aeromexico nu-i nici printre ele, nici printre alea care duc cinismul la nivel de tagline si iti anuleaza biletul abia pe aeroport, desi puteau sa te scuteasca de un efort si sa faca asta cu trei luni in urma, cand au descoperit problema. Cam de asta nu prea ma intereseaza sa zbor cu Swiss, daca te intrebi.
Asadar, tot ce mai am de asteptat e sa treaca timpul pana la plecare. Nu-i chiar usoara nici operatiunea asta, ca eu biletele le-am luat in aprilie si ma agaseaza sa vad cat de greu se scurg saptamanile/lunile (nici de-al dracului n-ar trece la fel de greu timpul cand am un deadline la munca), dar macar am timp suficient sa-mi fac temeinic documentarea, sa-mi rezerv cazarile si sa-mi pregatesc pozitionarea pe Amsterdam.

Noi, europenii, suntem in general privilegiati cand vine vorba de zboruri de-astea de conexiune, pentru ca avem la dispozitie j’de companii low-cost care leaga orice de orice. Exista insa si exceptii, cum ar fi “orice de Amsterdam”. For some reason, aeroportul ala care-si zice hub european si care-i in top 15 cele mai mari din lume a reusit sa devina mai greu accesibil decat Bergamo. La preturi comparabile, cel putin – ca jur ca n-am de gand sa dau pe un zbor KLM/Tarom Bucuresti-Amsterdam mai mult decat am dat pe zborul pana in Havana. Cel mai apropiat aeroport populat de low-cost-uri e Eindhoven, dar nici zborurile spre el nu-s spectaculos de ieftine daca pleci din Romania, plus ca legaturile terestre nu se potrivesc cu orarul meu. Asa ca pana la urma ajung la concluzia ca cel mai ieftin e sa iau un Ryanair din Oradea pana in Dusseldorf, iar de acolo sa ma deplasez cu o combinatie absolut ciudata de trenuri si autobuze pana la Schiphol. Combinatia e ciudata pentru ca Dusseldorf-ul pe care zboara Ryanair nu e Dusseldorf-Dusseldorf, ci Dusseldorf-Weeze, iar Weeze e un satuc aflat in the fuckin’ middle of nowhere, la cativa km de granita germano-olandeza. Cred ca ultima data cand au existat niste legaturi directe de aici spre o localitate importanta a fost in 1940, cand au invadat germanii Olanda. Azi, nemaiavand la dispozitie Divizia 9 Panzer, mi-a luat ceva timp ca sa reusesc sa pun pe harta un traseu coerent. Dar zborurile ma costa 13 euro dus-intors, chestie care atarna serios in balanta, iar site-ul Deutsche Bahn e din fericire suficient de destept incat sa-mi permita sa desenez o combinatie castigatoare. Ma rog, de fapt mi-am luat teapa cu zborurile, pentru ca in ziua dinaintea plecarii puteam sa le iau cu 6 euro. Aproape ca n-am mai putut dormi noaptea de ciuda, lol.

Vizaaa! Aproape am uitat ca mai exista in lumea asta si tari pentru care trebuie sa-ti iei viza de la ambasada. In Mexic o primesti pe aeroport, dar pentru Cuba trebuie sa te deplasezi pana pe Nicolae Caranfil cu pasaportul intr-o mana, cu rezervarea zborului si asigurarea medicala in cealalta mana si cu 22 de euro in dinti. Abia mai tarziu am citit undeva ca ar fi trebuit sa platesc suma aia la Raiffeisen si sa vin doar cu chitanta; habar n-am, asa o fi procedura standard, da’ nu s-a suparat nimeni ca m-am prezentat direct cu cash. De altfel, personalul care ma intampina e relaxat si amabil, nu pare a-si cauta aiurea motive de suparare. Oricum nu suntem decat vreo doi care am venit la ora asta sa cerem viza, asa ca lucrurile se pot desfasura lejer, fara sa ne consumam neuronii in mod inutil. Doamna de la intrare trage la xerox asigurarea (si cu asta ar fi trebuit sa vin in copie, cica), un tinerel se duce undeva in spate cu pasaportul pentru, na, diverse activitati specifice, dupa nici 15 minute parasisem deja cladirea cu tarjeta turistica in buzunar.

In privinta cazarii, din toate povestile pe care le-am auzit mi-a rezultat ca hotelurile sunt o idee cam proasta, in sensul ca arata in general cam ca unitatea centrala de cazare din Tecuci, anul 1995, dar au preturi ca pentru gringos. Deci un fel de Mamaia, statiunea in care nu ma cazez pentru ca inca nu m-am tampit de tot. Raportul dintre confort/aspect/servicii si pret cred ca se mai echilibreaza cand vine vorba de hotelurile construite recent in sectorul premium, dar acolo factura sare de 200 de euro/noapte, chestie pe care nu mi-am bugetat-o pentru plimbarea asta. Poate in 2020, cand se deschide SO/ Havana Paseo del Prado, dar deocamdata solutia optima se intituleaza casa particular – in traducere moderna Airbnb, ca divinitatea care se ocupa de turisti a avut grija sa creeze un instrument care sa te scuteasca de umblat pe diverse site-uri obscure cubaneze care se incarca greu spre deloc.
Dupa cateva saptamani de intense analize si deliberari interne, ma hotarasc sa raman in prima noapte la Mygaby, langa aeroport, pentru ca aterizez oricum foarte tarziu si e inutil sa ma mai deplasez pana in centru la miezul noptii, dupa care ma mut in oras la Casa Confort Habana, urmand ca in ultima seara, pentru ca am zbor a doua zi foarte devreme, sa ma reintorc langa aeroport, dar la Las Piedras, ca sa mai vad si alti oameni, gen.

Planificarea celor doua nopti de cazare in zona aeroportului are foarte multa logica daca iei in considerare faptul ca Jose Marti e la mai bine de 10 km de oras, iar mijloace de transport in comun care sa mearga pana acolo nu exista. Cateva autobuze opresc pe un bulevard care trece pe langa terminalul national, deci cam la 2 km de cel international, dar atat. Si nu merg noaptea, si degeaba merg daca ai bagaje mari. Eu n-am, dar iti zic ca sa stii. Chestia asta cred ca-i facuta intentionat, ca sa te oblige sa iei un taxi si sa contribui masiv din primul minut la economia Cubei: e greu de crezut ca poti obtine un tarif mai bun de 25 CUC (adica 25 de dolari) pana in centru, iar daca faci un calcul aproximativ, doar din asta rezulta cateva zeci de mii de dolari care intra in tara in fiecare zi. Milioane pe an. Smart shit, trebuie sa recunosc. Dar a recunoaste nu inseamna a accepta, mai ales ca – ti-am mai zis, nu? – #ifuckinhatetaxidrivers. Daca raman langa aeroport in noaptea in care ajung, urmand sa iau a doua zi dimineata autobuzul pana in oras, respectiv daca ma intorc aici in ultima seara tot cu transportul in comun, economisesc scurt 50 de dolari pe care as putea sa-i sparg mult mai inteligent pe niste habanas, si nici nu-mi reduc cu nimic timpul efectiv de vizitat orasul. Smart shit retaliation.

Asaaa… mai e ceva de facut? Da: sa-i dam drumul.

Avionul Ryanair de la Oradea la Weeze e probabil cel mai naspa cu care am mers vreodata: de curatenie intre zboruri nici nu s-a pus problema, scaunul pe care stau e aproape distrus, parca-s in autobuzul de Razboieni. 13 euro dus-intors, doar ti-am zis. Aproape tot atat costa si autobuzul ala, deci are sens.

Faptul ca prin partea asta garile n-au angajati iar cladirile sunt inchise cu lacate vechi contribuie la aspectul asta de univers post-apocaliptic. Cea mai vie chestie de aici in afara de mine e automatul de bilete.
Ceva mai incolo exista si capatul olandez al spatiului si timpului: se cheama Nijmegen, dar macar asta arata a orasel. Ca sa ajungi acolo mai iei un autobuz (inca 5.80 euro), dupa care tot ce mai ai de facut e sa urci in trenul care te duce direct la Schiphol. Dus-intors, toata povestea asta ma costa aproape 70 de euro, adica undeva sub jumatate din varianta comoda gen zbor direct Bucuresti – Amsterdam, plus ca m-am distrat.

Dupa cum ma asteptam, tipa de la check-in-ul Aeromexico n-are nicio tresarire, nu gaseste nimic in neregula la biletul meu, astfel incat acum nimic nu mai sta intre mine si Ciudad de Mexico. Nimic in afara celor 12 ore de zbor, that is.