Avem urmatoarele premise:
– nu-s dispus sa cheltuiesc pe un telefon mai mult decat dau pe un laptop;
– nu-s brand-addicted;
– n-am de gand sa ma transform vreodata intr-un iSheep care se bucura ca primeste la suprapret mufe mai putine si functii existente de ani de zile pe alte telefoane;
– imi place sa-mi bag nasul in “intestinele” utilajului, cum fac si la computere, asa ca imi plac ecosistemele open, in care te poti juca fara prea multe restrictii;
– raportul pret/performanta e principalul criteriu de achizitie, la ceva distanta de urmatorul.

E clar, asadar, ca doar un telefon cu Android poate trece examenul de admitere, care devine si mai greu daca adaugam conditia “dual-sim”.
Taiem de pe lista Allview (am avut un Viper V1, care nu era neaparat praf la vremea aia si la banii aia – mai putin camera foto, care chiar era – dar n-as mai repeta experienta), taiem brandurile de care n-am auzit niciodata (wtf is Vonino?! sau Leagoo?!), si mai taiem si orice pret de 4 cifre care incepe cu altceva in afara de 1, ca sa respectam primul punct de mai sus.
Rezultat: au mai ramas in concurs cateva exemplare de la Samsung, vreo doua de la Asus si HTC, iar in rest “chinezarii”. Atat doar ca, in ziua de azi, termenul “chinezarie” inseamna cu totul altceva decat pe vremea cand a fost inventat: Huawei e al treilea producator de telefoane mobile din lume (asta pe langa faptul ca domina piata mondiala de echipamente de telecomunicatii, cu o cifra de afaceri de doua ori mai mare decat cea a Cisco), in timp ce Xiaomi tocmai a devenit numarul 4. Iar pentru asemenea cote de piata doar preturile mici nu-s suficiente, trebuie sa fie vorba si de ceva calitate la mijloc. Surpriza e ca, atunci cand vine vorba de calitate, cei doi nu doar ca se bat de la egal la egal cu “batranii”, ci de multe ori chiar ii bat. In cazul raportului calitate/pret, bataia e cu strigaturi: la aceleasi specificatii tehnice, n-ai cum sa te pui cu preturile cerute de chinezi. Motiv pentru care, trei zile si un mare tabel comparativ mai tarziu, doar ei au mai rezistat in competitie – a ramas sa ma hotarasc intre Xiaomi Redmi Note 4, Xiaomi Mi A1 si Huawei P10 Lite.

Urmeaza inca doua zile de citit mii de review-uri and the winner is… Xiaomi Mi A1!

Huawei-ul era mai mic (5.2″ fata de 5.5″), ceea ce i-a adus un punct in plus, dar are un procesor de fabricatie proprie (fata de Snapdragon 625 la ambele variante de la competitori), chestie care l-a costat.
Dintre cele doua exemplare de la Xiaomi, desi Note 4 parea initial in avantaj (SD card pana la 256 GB, baterie uriasa de 4100 mAh, pret un pic mai mic), pana la urma Mi A1 a trecut in fata pentru ca review-uri, pentru ca USB Type-C (da, m-am saturat sa tot caut pozitia corecta a mufei, aia pe care o gasesti intotdeauna abia din a treia incercare) si mai ales pentru ca Android One, adica un 7.1.2 Nougat nemodificat, asa cum a iesit el de la mama lui din Mountain View, fara bloatware si alte cacaturi pe care mai toti producatorii le pun aiurea pe telefoane, ca sa ai ce sa dezinstalezi. Pure Android experience adica, aproape la fel cu aia de pe telefoanele Pixel (revin imediat asupra cuvantului “aproape”), cu 3 ani de actualizari de securitate si pe un hardware aprobat de Google.

Unboxing

Cutia ajunge la vreo 36 de ore de la comanda si, inca de la prima atingere, imi da senzatia de premium product, desi m-a costat (intamplator am prins o promotie) doar 760 de lei (adica de cate ori mai putin decat un iShit? lol). Senzatie care nu se schimba nici dupa ce extrag dispozitivul din culcusul lui de carton catifelat: e subtire si elegant, cu ecranul usor curbat la margini, carcasa metalica se simte bine in mana, iar faptul ca-i complet negru il face sa arate si mai bine, cel putin in ochii mei. Variantele pe alb/gold seamana cu iPhone 7, din cate inteleg. Mai putin senzorul de amprenta, care la Mi A1 e amplasat pe spate (cea mai fireasca pozitie, de altfel), nu da erori si e foarte rapid (doar ultimul update al sistemului de operare l-a facut sa aiba un lag de o treime de secunda, dar chestia asta s-ar putea rezolva la urmatorul update).
Butoanele de volum si de power sunt la locul lor, in dreapta, pe partea opusa e slotul pentru sim-uri/SD card, pe marginea de sus stau senzorul IR si microfonul pentru reducerea zgomotului de fond, iar pe cea de jos avem mufa pentru casti, portul USB si difuzorul.

Power on

Cu sim-urile fixate in locasurile lor (al doilea ocupa locul cardului SD, ceea ce ma lasa fara posibilitatea de a extinde spatiul de stocare, dar e o chestie pe care mi-am asumat-o relaxat, ca nu obisnuiesc sa pastrez milioane de poze si filmulete pe telefon – si oricum, am remarcat ca majoritatea producatorilor tind sa nu mai introduca inca un slot suplimentar la telefoanele dual-sim, deci nu-i ca si cum as fi avut prea multe alternative), apas butonul Power si in cateva secunde imi apare in fata primul ecran al secventei de configurare.

Pauza.

E timpul sa-ti explic acel “aproape” despre care vorbeam mai devreme: spre deosebire de telefoanele Pixel, Mi A1 nu vine cu Google Camera, ci cu o alta aplicatie pentru camera foto – una mai putin performanta, in special in conditii de luminozitate scazuta. Suntem insa sub Android, deci situatia se poate remedia.

In al doilea rand, exista o tehnologie numita VoLTE (Voice over Long-Term Evolution) care iti ofera o calitate net superioara a convorbirilor telefonice si conexiune simultana de voce si date. Digi are serviciul asta (si Orange, din cate inteleg, dar nu-s abonat la ei), iar tehnologia e suportata de Mi A1, doar ca nu-i activata din fabrica. N-ar strica s-o activam, nu?

Pentru a instala GCam, cel mai simplu ar fi sa facem root la telefon. Dar pentru ca multi se tem de operatiunea asta sau o evita din cauza garantiei, executam varianta b), fara root. Si, bineinteles, rezolvam simultan si problema VoLTE.
E important insa – de asta am facut pauza inainte sa ne apucam de configurare – sa nu-i permitem telefonului sa-si faca update la 8.0/8.1 Oreo, pentru ca noua versiune a sistemului de operare introduce o masura de securitate in plus, care complica un pic procedura. Daca ai facut deja update, va trebui sa executi niste pasi in plus, dupa cum o sa vezi mai jos.

Bineinteles, daca nu vrei nici sa instalezi Google Camera, nici sa activezi VoLTE, poti sari peste capitolul care urmeaza, pentru a ajunge direct la concluzii.

Asadar: dupa ce selectam tara/limba si dam cateva next-uri (n-are sens sa ne pierdem vremea cu vreo configurare mai avansata si nici macar cu introducerea contului de Google, pentru ca oricum la un moment dat pe parcursul procedurii e posibil ca telefonul sa revina la setarile din fabrica; e insa foarte important sa nu setezi nicio masura de securitate – pin, pattern sau amprenta!), ajungem pe ecranul principal si ne apucam de lucruri serioase. Dupa cum urmeaza:

[daca nu te intereseaza activarea VoLTE si vrei doar sa instalezi Google Camera, treci peste pasii pe fundal gri]

6. deschidem un Command Prompt cu privilegii de Administrator si incepem sa scriem comenzi, exact cum sunt insirate mai jos cu bold:

7. adb devices
(verificam daca telefonul e detectat; daca telefonul ne cere sa permitem USB debugging, bifam “Always allow from this computer” si dam OK, dupa care scriem din nou comanda adb devices: raspunsul ar trebui sa fie un sir de caractere langa care sta scris “device”; din momentul asta, nu mai punem mana pe telefon);

8. adb reboot bootloader
(restartam telefonul in fastboot)

9. fastboot devices
(verificam daca telefonul e detectat in modul fastboot)

10. fastboot oem unlock
(deblocam bootloader-ul)
!Important! Daca telefonul are ultima versiune de Oreo, inainte de a da Enter dupa comanda de mai sus, apasam butonul de reducere a volumului de pe telefon si-l tinem apasat pana se executa comanda (in caz contrar, la urmatoarea comanda toate datele sunt sterse, telefonul revine la setarile din fabrica sau mai grav de-atat). In plus, avem si un pas care anuleaza trigger-ul de stergere a datelor:
10′. fastboot reboot
(la fel ca mai sus, tinem apasat butonul Volume Down pana cand telefonul se restarteaza in fastboot mode; daca undeva intre pasii 10-13 telefonul se restarteaza din nou in modul standard, dar in partea de jos a ecranului apare “Unlocked”, repetam de la pasul 7);

21. exit
(iesim din shell)

22. adb reboot bootloader
(restartam in fastboot)

23. fastboot devices
(verificam daca telefonul e detectat in fastboot)

24. fastboot oem lock
(blocam la loc bootloader-ul)
!Important! La fel ca mai sus, daca telefonul are ultima versiune de Oreo, inainte de a da Enter dupa comanda asta, apasam butonul Volume Down. De asemenea, adaugam pasul 26′., pe care il executam tot cu butonul apasat:
24′. fastboot reboot

25. fastboot reboot
(restartam telefonul)

26. gata cu liniile de comanda, dupa ce telefonul s-a deschis in modul lui normal mai avem doar de instalat Google Camera: cautam fisierul GoogleCamera.apk acolo unde l-am pus si il executam, trecand peste alerta referitoare la instalarea de aplicatii din alte surse decat Google Play;

27. dupa instalare, in lista de aplicatii o sa vedem doua iconite intitulate “Camera”, dintre care una un pic mai inchisa la culoare: aia e; deschidem aplicatia, o configuram dupa bunul plac si ne apucam de facut poze;

Si gata. Simplu, nu?

Cu cele doua probleme rezolvate, terminam de configurat telefonul, inregistram amprentele, ii dam si acces la reteaua wireless, iar el incepe linistit sa-si faca update la 8.0 Oreo, dupa care trece si la security patch-ul din mai. La un moment dat in cursul anului o sa primeasca si update-ul pentru Android P (sau cum s-o chema el atunci). Spre comparatie, Redmi Note 4 va ramane cel mai probabil cu 7.0 pana la sfarsitul vietii.

Singurele doua aplicatii proprii pe care le-a pus producatorul pe telefon sunt Mi Feedback si Mi Remote. Prima dispare instantaneu de pe ecran, dar pe a doua o pastram, ca se dovedeste foarte utila: e in stare sa inlocuiasca aproape toate telecomenzile din casa, cu conditia sa n-ai una pentru vreun dispozitiv ciudat de care n-a auzit nimeni. Mie mi-a gasit inclusiv setarile pentru monitorul LG pe care l-am cumparat acum vreo 10-12 ani.

Telefonul se misca fluent, fara pic de lag, indiferent cate aplicatii am deschise simultan. E drept ca nu l-am testat in jocuri foarte costisitoare din punctul de vedere al resurselor, ca nu-s pasionat de jocuri in general – Angry Birds e suficient pentru mine in minutele petrecute acolo unde si regele se duce singur (inteleg insa, din alte review-uri, ca si la jocuri se descurca bine).
Bateria ma tine intre doua si trei zile in conditii de utilizare normala (apeluri, browsing, whatsapp, fb/instagram, Angry Birds) si se incarca intr-o ora si ceva. De nevoie, l-am testat vreo doua saptamani si cu hotspot-ul pornit permanent (si folosit in medie vreo 14-16 ore pe zi): bateria a rezistat fara probleme o zi intreaga.

Sunetul e puternic (poate chiar prea puternic, eu il folosesc undeva la nivelul de 50-60%, altfel am senzatia ca mi se prajeste ceva in cutia craniana) si foarte clar la ambele capete ale convorbirii. Nu ascult muzica in casti, deci nu pot sa spun nimic despre fidelitatea sunetului intr-un astfel de caz, dar acolo oricum conteaza mult si daca ai niste Bose sau niste no-name-uri luate din Obor. Mi A1 nu vine cu casti la pachet, by the way.

Nu-s un mare fan al fotografiilor facute cu telefonul, dar camera duala de 12 MP mi-a aratat pana acum ca pot sta linistit chiar si atunci cand n-am Canon-ul cu mine: nu se ridica (evident!) la inaltimea unui DSLR, dar isi face excelent treaba atunci cand ai nevoie sa tragi un cadru intr-o zi obisnuita (cea frontala are doar 5 MP, dar la cate selfie-uri imi fac eu, putea sa nu aiba aiba nici 50 de pixeli). Precizez, totusi, ca n-am testat-o si cu aplicatia stock, ci doar cu Google Camera (a carei instalare presupune si activarea stabilizarii de imagine). Doua exemple :

Nu-mi plac husele, foliile si alte chestii de genul asta aplicate pe telefon (daca mi-am luat unul care arata bine, de ce sa nu ma bucur de aspectul lui?), asa ca umblu cu el asa cum a venit din fabrica, avand doar grija sa nu-l pun in buzunarul in care tin si cheile. Dupa o luna de utilizare si un mic plonjon pe o bucata de gresie acoperita cu mocheta, are zero zgarieturi. Gorila Glass 3 nu acopera degeaba ecranul, iar carcasa de aluminiu s-a dovedit si ea destul de solida, avand in vedere ca n-a suferit nici cand am urcat in masina cu telefonul in buzunarul de la spate al pantalonilor.

Una peste alta, avem de-a face cu un telefon cu aspect si caracteristici de flagship la un pret minuscul, care inevitabil te face sa te intrebi cum o fi in cazul asta urmasul lui, proaspat-lansatul Mi A2.
Cel putin din perspectiva specificatiilor tehnice, e clar ca noul model mai urca niste trepte: display FHD+ de 6″ in format 18:9 (fata de 5.5″, HD 16:9 la Mi A1), procesor Snapdragon 660 (fata de 625), camera duala 20 + 12 MP f/1.8 cu semnatura Sony (fata de 2 x 12 MP), camera frontala tot cu senzor Sony si tot de 20 MP (fata de 5), Quick Charge 3.0 de la Qualcomm, Android Oreo 8.1. E drept insa ca si pretul mai creste cam cu 100 de euro: de la 1300 de lei variantele pe albastru si rosu la 1400 de lei cea pe roz (rozzzzz???!!) si la 1500 de lei cea normala la cap, pe negru cu incarcator auto inclus.
Dar am stabilit la inceput ca nu-s brand-addicted, da?, deci nu-mi bat capul cu A2-ul deocamdata, adica pana nu vine vremea sa-l schimb pe asta pentru care tocmai am inceput sa ma felicit ca l-am luat. Si la care o sa fac un rezumat de final: