Aeroportul din Mexico City e partial in renovare – o chestie necesara, pentru ca nu pare sa mai faca fata traficului, dar care momentan il face sa fie groaznic. Nu doar ca holul principal arata ca si cum ala va fi ultimul loc de care se vor ocupa echipele de constructori, iar pana atunci doar il mai stergem cu mopul din cand in cand, cat sa nu se adune un strat prea gros de var si moloz, dar nici in airside situatia nu-i cu mult mai vesela: te calci pe picioare cu alti suferinzi intr-un spatiu mult prea mic pentru atata populatie, in sala portilor de imbarcare e exclus sa poti gasi un scaun liber, instalatia de aer conditionat gafaie. Ma trantesc pe jos (e mai racoare aici) undeva in fata portii si ma bucur ca n-am imbatranit intr-atat incat sa-mi vina sa plec spre avion/tren/whatever cu ore si ore inainte, “ca sa fiu sigur ca-l prind”. Il prind oricum – si chiar daca nu-l prind, unde-i drama? Drama ar fi fost daca as fi ajuns mai devreme.
Brusc, am o revelatie: imi dau seama ca, practic, am iesit din Mexic fara sa am vreo stampila in pasaport care sa ateste chestia asta. O tipa de la ghiseul Aeromexico ma lamureste ca la CDMX nu-ti mai pune nimeni viza de iesire: predai la imbarcare jumatatea de formular pe care ti-a lasat-o politistul cand ai intrat in tara si pa! Baaai, stai asa! Cum sa n-am stampila?! Pai eu incerc degeaba sa ajung in situatia de a fi nevoit sa-mi schimb pasaportul inainte sa expire pe motiv ca nu mai am pagini libere? Nooo, nu se poate asa.
Gasesc in holul principal un birou de imigrari si ii zic politistului de acolo ca eu vreau stampila. Imi repeta vorbind rar, ca si cum i-ar vorbi unuia cu retard sever, ce mi-a zis si tipa de mai devreme: nu se pune viza de iesire, sunt in regula, pot sa ma imbarc linistit. Cred ca n-a prevazut insa ca astia cu retard pot fi si incapatanati: hai, frate, pune o stampila aici, ca nu te costa nimic. Come ooon! Il pufneste rasul, imi ia pasaportul si tranteste in el cu buzduganul ala metalic. Ei, vezi? Chiar nu te-a costat nimic sa faci un nebun fericit.
Am luat episodul asta ca pe un fel de antrenament inaintea celui care stiam ca avea sa urmeze de cealalta parte a golfului: din cauza ca americanii au pata pusa pe ei, in mod normal cubanezii nu-ti pun viza in pasaport, ca sa te scuteasca de discutii stupide in cazul in care urmeaza sa intri in State. Stampilele sunt puse pe Tarjeta del Turista – hartiuta primita de la ambasada, pe care oricum trebuie s-o tii tot timpul in pasaport pana la plecare. O stampila pe un cartonas care nici macar nu ramane in posesia mea dupa ce ies din tara nu-i insa in masura sa ma satisfaca, asa ca dupa ce primesc pecetea regulamentara pe tarjeta, ii fac semn politistului sa mai puna una si in pasaport. Executa operatiunea fara sa ezite – probabil nu-s primul cu cerinta asta si cred ca simte si un soi de mandrie cand vede oameni care isi doresc stampila tarii lui in ciuda mofturilor vecinilor de la nord.
La vama e plin de pustoaice, de zici ca-i seara de practica la liceul de vamesi, sectia feminina. Unele n-ar arata rau daca n-ar purta ciorapii aia cu model, for fuck’s sake. Pitziness in uniforma, categoria “sfarsit de secol XX – debut timpuriu de secol XXI”.
In mod ciudat, aici are loc inca un control de securitate complet, cu scos curele si toate alea, de parca n-am avut suficiente pana acum. Din fericire, problema e compensata de faptul ca vamesita postata chiar la iesire nu ma retine absolut deloc, doar imi ia hartiuta si imi face semn sa ies, cu un “bienvenido a Cuba”. Bine v-am gasit, copii. Si multumesc ca tocmai ati oprit ploaia care se vede ca a facut niste balti pe-aici in seara asta.
Escala obligatorie la casa de schimb din hol, pe stanga: cursul e cam acelasi ca in oras, asa ca pot sa-mi fac de aici aprovizionarea cu moneda locala, fara de care n-as putea supravietui prea mult. Cardurile sunt acceptate in teorie, dar nu poti plati cu ele decat pe alocuri (e exclus sa platesti cazarea la casa particular cu cardul, de exemplu), iar sa te bazezi pe bancomate poate fi un pic riscant – in primul rand pentru ca nu toate cardurile sunt acceptate (cele Visa par a merge mai des decat MasterCard, Amex deloc), iar in al doilea rand pentru ca rata de schimb finala s-ar putea sa nu fie tocmai amuzanta. Cash is king pe-aici, si nu orice fel de cash: platile nu se pot face decat in moneda locala, iar daca nu ti-a trecut prin minte sa iei la tine euro, gandindu-te ca dolarul trebuie sa fie miezul gogosii prin partea asta de lume, la casa de schimb iti iei o mare teapa: tranzactia e penalizata cu 10% din cursul afisat. Pentru ca meciuri cu vecinii nordici, pentru ca embargo. Exemplu practic: pentru 10 euro primesc 11.35 pesos plus ceva maruntis, in timp ce natafletul neinformat primeste pentru bancnota lui de 10 dolari aproape 8.70 pesos, chiar daca pe tabela e afisat un curs de 0.965.
Acum sa vorbim un pic si despre pesos, ca situatia se complica: exista peso cubano si peso convertible (ca sa le deosebesti rapid e suficient sa tii minte ca primul are pe bancnote doar portrete, iar al doilea doar monumente). Peso cubano e adevarata moneda a tarii, motiv pentru care se mai numeste si moneda nacional, pe scurt CUP sau MN. Peso convertible (CUC) a fost inventat special pentru turisti, care de altfel nici n-au voie (teoretic) sa foloseasca celalalt peso. Zic “teoretic” pentru ca, in realitate, nimeni nu-si bate capul cu prostia asta. Atat doar ca pe acolo pe unde umbla turistii preturile sunt afisate in CUC, deci asa platesti. Iar daca nu-s afisate si intrebi, tot in CUC primesti raspunsul, de obicei printr-o simpla schimbare a ultimei litere. Adica daca un produs costa in mod normal 5 pesos cubanos, ai mari sanse ca Vasilica vanzatorul sa-ti spuna ca pretul e 5 pesos convertibles. In conditiile in care raportul corect e 25 CUP la un CUC, daca iei de bun ce zice, se cheama ca ti-o cam furi. Iti trebuie ceva skill-uri dobandite in estul salbatic al anilor ’90 ca sa eviti capcanele de genul asta, si nici macar asa s-ar putea sa nu reusesti in totalitate. Iar atunci nu-ti ramane decat sa speri ca Vasilica o sa rada atat de tare in sinea lui la gandul ca “l-a facut” pe imperialist incat o sa faca o comotie cerebrala in timp ce traverseaza strada prin fata unei masini care se apropie in viteza. Who’s laughing now, huh?
Drumul pana la pensiunea (hai sa-i zicem asa) unde o sa-mi petrec noaptea e aproape pustiu, iar pe o bucata din el chiar are ceva camp in stanga si-n dreapta. Cuba e insa o tara foarte pasnica si singura chestie care ma streseaza e faptul ca ma dor picioarele dupa zecile de kilometri facuti azi.
Din fata portii unei case, un tinerel imi zice “hola” si ma intreaba daca am de gand sa merg pe jos pana in oras. Paream hotarat, ma gandesc. “Nu, hermano, doar pana aici, un kilometru si ceva”. “A, ok”, zice, oarecum nedumerit. Pentru cubanezi, orice distanta mai mare de capatul blocului e “departe”. Ma rog, si pentru mine, atunci cand nu-s in vacanta, asa ca-i inteleg. N-apuc sa fac 300 de metri si langa mine opreste un Chevrolet rosu fabricat cu mult inainte sa ma nasc eu, cu tinerelul de mai devreme atarnat pe geamul din dreapta: “Amigo, chiar nu vrei sa te ducem noi pana mai incolo? E aproape miezul noptii, totusi”. Ma las convins, mai mult de perspectiva de a vedea cum arata masina asta in interior (si – trebuie sa recunosc – de semnalele violente transmise catre sistemul nervos central de muschii tibiali anteriori) decat de asigurarile omuletilor ca nu vor sa-i platesc pentru cursa asta de nici 3 minute. Le dau, totusi, un peso cand cobor din masina, sa-si ia o bere. Adica vreo doua fiecare, ceea ce explica entuziasmul cu care isi iau ramas-bun de la mine, in fata terminalului de curse interne al aeroportului. De aici pana la MyGaby mai sunt doar vreo 200 de metri si chiar daca din momentul in care intru printre case am senzatia ca umblu printr-un satuc adormit cu ulite fara nume si fara numere, am fost prevazator si mi-am printat harta locului, asa ca ajung la destinatie in mai putin de 5 minute, cu tot cu ocolitul baltilor. Gazda ma asteapta si, in ciuda orei tarzii, e vesela si vorbareata. Stabilim totusi sa continuam dialogul maine, la cafea – acum vreau doar sa dau jos de pe mine praful adunat prin cateva tari, sa-mi deschid o bere si sa stau un pic pe terasa ascultand sunetele linistite ale suburbiei rurale in care ma aflu.
Dimineata (adica pe la pranz, pentru muritorii de rand) o rog pe Maria Helena, dupa o ora de povesti despre mine si despre ea, sa-mi schimbe 10 CUC in moneda nacional, ca imi trebuie pentru autobuz. Statia e la o aruncatura de bat: dupa ce ies din “satuc”, nu mai am decat de traversat bulevardul Boyeros si am ajuns. Localnicii se uita un pic ciudat la mine, dar nu-mi bat capul sa depistez daca din pura curiozitate sau pentru ca li se pare anormal ca un strain sa nu mearga spre oras cu taxiul. Sau pentru ca-s eu minunat si nu-si pot dezlipi oamenii privirea de pe mine. Tot ce ma intereseaza momentan e sa nu ratez autobuzul P16, despre care harta pe care am reusit s-o gasesc pe net zice ca ajunge la spitalul Ameijeiras, adica la nici 100 de metri de casa particular in care m-am hotarat sa stau in urmatoarele zile. Mai trec doua linii pe aici – P12 si P13 – dar astea merg pana la Parcul Fraternidad, care-i ceva mai departe. Dureaza mai bine de 20 de minute pana apare primul P16, chestie care are insa si partea ei buna: statia s-a golit intre timp, asa ca nu trebuie sa-mi reactivez deprinderile dobandite in studentie pe linia tramvaiului 12 pentru a fi sigur ca reusesc sa ocup unul dintre locurile ramase libere.
Soferului ii intind la urcare cea mai mica bancnota de care dispun, una de 50 de pesos cubanos. Biletul costa 1 peso, cred ca am uitat sa-ti spun. Adica ceva ce nu conteaza. O valoare care “tinde la zero”, ar zice unul care se pricepe la analiza matematica. Soferul se uita la bancnota pret de vreo doua secunde, se gandeste cat efort trebuie sa faca pentru a numara 49 de pesos ca sa-mi dea rest si imi face semn sa urc. Cursa e din partea casei. Sa fie primit, gracias!
Ori harta aia era veche, ori am citit-o eu aiurea, ori MetroBus-ul local (care ar putea foarte bine sa se cheme RATH, la cat de dezastruos arata autobuzele) are niste soferi ca fac ce-i taie pe ei capul, cert e ca ceva s-a intamplat: n-am nevoie de gps ca sa-mi dau seama ca n-am ajuns unde ma asteptam, desi masina pare sa fi ajuns la capatul traseului.
“Fin de linea?”, il intreb pe sofer. “Si, caballero”. Caballero?! Nu suna rau, dar alta e grija mea acum: “Hospital Ameijeiras?”. “No, hospital emergencias”. What the…? Si de ce opresti, mai, aici?! Ti s-a zis sa opresti la spital si pe asta l-ai gasit primul?
Mai erau 4 statii pana la capatul pe care il stiam eu. Partea buna e ca n-am iesit de pe traseu. Partea proasta e ca s-a facut cald si nu-i distractiv sa merg cu rucsacul in spate… nu stiu cat, patru statii.
Cat fumez o tigara, reusesc sa ma orientez in spatiu, macar cat sa n-o apuc in directia opusa. Pe-aici, numele strazilor sunt scrise din cand in cand. Numele statiilor de autobuz sunt scrise uneori, adica arareori. Internet n-am. Ma rog, as putea avea un fel de net, dar asta doar in cazul in care as fi suficient de nebun incat sa platesc 11.78 euro/MB + tva, cat e pretul oferit de vodafone. 14 euro net pentru un rahatel de megabyte?! Cred ca te-ai tampit, drag operator de telefonie mobila. Si noroc ca digi nici macar n-are conventie de roaming cu operatorul local, altfel cred ca vedeam un nou record de pret. Deci nu. Deci n-am nici gogle maps in mod live. Dintr-un motiv care-mi scapa, pana si gps-ul functioneaza doar cu intermitente – dar bine macar ca in cazul lui n-am nevoie decat de o intermitenta – doua pentru a ma pozitiona pe harta offline pe care am fost prevazator s-o downloadez de acasa. Odata stabilita originea vectorului, nu-mi mai trebuie decat vreo 20 de minute de mars fortat prin soare pana la destinatie. “Pana in zona destinatiei”, poate ar fi mai corect sa spun, pentru ca ma invart ca bezmeticul in sus si-n jos pe straduta asta desfundata pe care ar trebui sa se afle Casa Confort Habana si nu gasesc niciun semn care sa-mi arate ca am ajuns. Copii prafuiti alearga dupa o minge sparta sau incearca sa impinga o bicicleta pe care piatra cubica periculos de stirba inclusiv pentru masini a ologit-o ca-n desenele animate, o masina ii claxoneaza de parca s-ar putea grabi undeva fara sa riste sa ajunga ca bicicleta de alaturi, doua mame barfesc la colt, cativa pustani stau pe trepte asteptand sa treaca ziua. Iar eu caut fuckin’ Escobar 108, intre Animas si Lagunas. Sunt pe Escobar, sunt intre Animas si Lagunas, si in spatiul asta de nici 90 de metri nu reusesc sa inteleg unde e numarul 108. Poate pentru ca nu exista numere pe cladiri?
Niste localnici ma vad bantuind suspect si ma intreaba ce caut. In 3 minute, toata populatia din jur e implicata in cautarea numarului 108; un nea Vasile striga la nevasta-sa de la etajul 2, aia striga si ea la o vecina, o ceata de tinerei se baga si ei in sedinta sa-si dea cu parerea. Galagia o face pe o domnita de vis-a-vis sa deschida si ea usa, sa vada ce se intampla. E chiar proprietara casei particular pe care o caut cu disperare de o jumatate de ora – si impreuna cu mine tot cartierul. Pai de ce nu pui, femeie, o placuta pe peretele asta?!
Camera e racoroasa, mare si curata, dar evit sa stau prea mult in ea ca sa nu ma apuce lenea. Un dus rapid intr-o baie aproape la fel de mare si gata, sunt pregatit iau strazile la pas. Nu-i ca si cum pana acum am facut altceva, dar una-i sa mergi printre blocuri neinteresante cu ruscacul in spate, alta-i sa te plimbi agale pe Malecon facand asa, intr-o doara, slalom printre valurile care se sparg de dig si ajung pana pe strada. Cate unul reuseste sa ma pacaleasca, dar oricum ma simt mai in siguranta pe partea asta a strazii decat pe cea cu cladiri care par pe punctul de a se prabusi.
La unele se lucreaza (vorba vine – vad doar panouri, nu si muncitori), majoritatea insa par pe punctul de a se prabusi in urmatoarele minute. Nu stiu cum de reusesc sa reziste la uragane, da’ bine ca macar nu prea sunt cutremure pe-aici, altfel vorbeam despre “Habana Vieja” la timpul trecut.
O mare parte – cea mai mare parte – a orasului vechi e pur si simplu o ruina, cu tencuiala cazuta pana la caramida, pereti pe care ultimul strat de vopsea a fost dat inaintea revolutiei, strazi desfundate si un aspect de saracie generala.
Imaginile pe care le vezi de obicei pe net – inclusiv majoritatea celor din articolul asta – sunt inselatoare, pentru ca oamenii au tendinta de a pastra (si acasa, si in memorie) doar chestiile frumoase, nu gunoiul; din motivul asta, in Havana lumea in general nu fotografiaza betoanele si daramaturile, ci cladirile renovate din zona ultra-turistica.
Acolo vezi ce bijuterie ar putea fi locul asta daca ar reusi cineva sa-l varuiasca, dar estimarea mea e ca ar fi nevoie de o suma colosala pentru a putea repara intr-un timp relativ scurt ce a fost lasat sa se strice timp de 50 de ani. Da, sanctiunile americane au avut partea lor de vina in situatia asta, dar adevarul e alcatuit din mai multe bucati, nu doar din asta. Iar cea mai importanta in cazul de fata cred ca e socialismul, inventia aia imbecila care le zice oamenilor ca bunurile sunt ale “intregului popor”, deci ale nimanui, deci da-le-n pula mea, de ce sa am eu grija de ele?, n-are decat sa le ingrijeasca restul poporului in timp ce eu sunt ocupat sa-mi rulez o tigara. As putea pune si lenea printre motive, dar si grecii sunt lenesi si uite ca reusesc sa-si tina casele albe, varuite frumos. Saracia? Ok, pot s-o inteleg, da’ si bunica-mea avea o pensie cvasi-nula si totusi casa si curtea straluceau de curatenie. Daca ma uit mai atent, vad multe asemanari intre Havana de azi si Bucurestiul din 1990: aceleasi blocuri gri, acelasi centru istoric distrus. La aproape 10000 de kilometri si 30 de ani distanta, o singura chestie uneste cele doua catastrofe urbanistice si poate fi, asadar, vazuta ca efect comun: o ideologie de cacat care face sinapsele sa se compuna gresit. Funny enough (or sadly enough), cred ca revolutionarii cubanezi cu Fidel in frunte nici macar n-au vrut la inceput sa fie socialisti.
In Piata 13 Martie peisajul se imbunatateste un pic, si tot aici ma abordeaza si primul cubanez dornic sa faca un ban pe seama gringo-ului ratacit. Se prezinta drept ghid si chiar s-ar putea sa fie, avand in vedere cate chestii emana in mod fluent despre istoria cladirilor din jur, despre Jose Marti, cel care e considerat simbolul independentei Cubei si a carui statuie e in spatele nostru, despre autotunul sovietic (cred ca-i un SU-100, dupa cum arata) expus pe un soclu in fata Muzeului Revolutiei si despre diverse altele. Ghinionul lui e insa ca eu nu sunt un gringo, ci tot un latino – care, in plus, a mai trecut prin filmul asta de multe ori pana acum.
Il las sa vorbeasca, ba chiar arunc in el cu intrebari, ca nu-mi strica sa aflu chestii noi despre locurile astea. Nici macar nu-i nevoie sa mimez interesul, sunt realmente interesat de ce spune. Atat doar ca, atunci cand e convins ca m-a agatat deja si ca tot ce mai are de facut e sa-mi propuna un tur al orasului la bordul masinii interbelice care sta parcata alaturi pentru pretul unic intr-o viata de om de numai si numai 150 CUC, oferta speciala doar astazi, eu mi-am atins scopul de a avea un ghid care mi-a vorbit gratis despre Havana timp de doua tigari si ceva si nu mai am nevoie de nimic in plus. Stii vorba aia: te sun eu, daca e.
Asta a fost primul si cel mai inteligent dintre toti cubanezii care au incercat sa-mi vanda ceva pe strada cat aveam sa stau aici: a inteles ce i s-a intamplat si aproape ca a reusit sa zambeasca atunci cand i-am strans mana inainte sa plec. Urmatorul, doua stradute mai incolo, a gasit de cuviinta sa se crizeze un pic atunci cand i-am zis ca-l caut eu prin zona peste vreo ora, dupa ce mananc, spunandu-mi ca preturile havanelor pe care intentiona sa mi le vanda s-ar putea sa creasca pana atunci. Sa fie sanatoase, si tu la fel, dismissed! Vete!, daca nu intelegi engleza.
Cei mai amuzanti sunt insa aia care incearca sa te convinga sa mergi in ceva bar obscur in care canta, bineinteles, Buena Vista Social Club. Daca ar fi sa-i crezi, in doua ore ai ajunge la concluzia ca Havana e un fel de oras al viitorului indepartat, in care oamenii – in special grupul asta de muzicanti – au reusit sa se cloneze ca sa poata canta simultan in 20 de locuri.
Cand i-am zis aluia ca vreau sa mananc, nu l-am mintit: chiar mi s-a facut foame. Acu’, problema e ca, asa cum exista doua monede, exista si doua tipuri de localuri in care poti sa mananci si sa bei: alea pentru turisti, curate, aranjate si cu preturi cam ca la turisti acasa, si alea pentru localnici si pentru turistii care si-au facut documentarea temeinic. Ca sa intelegi raportul de pret, ia ca exemplu cafeaua: in crasmele pentru gringos e 1 CUC adica un dolar, in bodega de la colt e 1 CUP, adica aproape gratis.
La fiecare colt gasesti un chiosculet care vinde pentru 2 – 3 – 5 – 10 pesos cubanos sandwich-uri (pan con tortilla), un soi de gogosi cu gem sau cu branza, pulpe de pui si pizza. “Pizza” cam cu ghilimele, asa, dar iti faci treaba cu ea daca poti sa treci peste aspectul buticurilor, care nu arata cu mult mai bine decat un service auto. Daca ar exista in Cuba niste norme de siguranta alimentara ca in Europa, cu siguranta i-ar inchide pe toti. Intai le-ar inchide buticurile, dupa care i-ar inchide si pe proprietari. Mancarea insa e comestibila (chiar daca nu teribil de gustoasa) si n-am avut vreun deranj intern cat am umblat pe-aici.
Pentru apa, sucuri, tigari, bauturi sau cosmetice de-astea simple, cel mai bine e sa te duci la alimentara. Se cheama mercado, dar arata fix ca alimentara de care iti aduci aminte daca ai binevoit sa te nasti inainte de 1989: servirea e la fel de indolenta, rafturile au o varietate de produse la fel de mare, dar preturile sunt fixe, clare si mai mici decat in magazinele private. Exemplu simplu: o sticla de apa e 0.75 CUC in alimentara, fata de 1 – 1.5 CUC pe strada.
Exista chiar si magazine cu suveniruri detinute de stat, daca vrei sa iei tricouri, magnetei sau alte cacaturi de-astea fara sa te ciondanesti la pret cu vanzatorii din magazinele private, care abia asteapta o ocazie sa te tepuiasca un pic. Un magazin de genul asta e pe Teniente Rey, in buricul centrului vechi, cum iesi din Plaza Vieja spre port, si vinde inclusiv havane si rom.
Gasesc un restaurant de stat care arata exact ca un restaurant de stat, cu chelneri de stat, fete de masa de stat, tacamuri de stat si plating de stat (gustul bate insa aspectul, aveam sa remarc), in care par a fi singurul non-cubanez, dar care se dovedeste mai mult decat capabil sa-mi reincarce bateria si sa-mi redea increderea in omenire pentru doar 50 de pesos cubanos (2 dolari, cum ar veni), inclusiv berea, inclusiv un bacsis generos. La o terasa “turistica”, un dolar m-ar fi costat doar o fiola (0.33, ai inteles) de Presidente – o bere importata din Republica Dominicana si care pare a fi preferata localnicilor. Mai fac si asta din cand in cand, dar in rest prefer sa opresc la cate un chiosculet care are in dotare un dozator de bere ca sa-mi umplu sticla de apa pe care o port cu mine: 1 CUP ma costa vreo 3 refill-uri, in medie.
Un bastinas umbland fleaura pe strada cu o tava cu prajituri in mana imi aduce aminte ca merit si un desert dupa pranzul de mai devreme. Nu pare a duce lipsa de clienti, toti aparent localnici, chestie care ma face sa cred ca n-o sa mor in agonie la urmatorul colt de bloc daca bag si eu in mine o chestiuta de-aia. Ma apuca insa rasul cand imi zice senin ca pretul e 1 CUC: “haha, precio especial para turistas, amigo?”, il intreb. Ranjeste si el la mine ca unul care a incercat o pozna si l-ai prins. Ii pun in mana 5 centavos convins ca oricum i-am dat prea mult, iau o prajiturica de pe tava si plec. Nu striga dupa mine, deci clar i-am dat prea mult.
“Sa scoatem cat mai multi bani din buzunarul turistului” pare a fi sportul national preferat, cel putin jumatate dintre bastinasi cred ca numai asta au in cap. N-au insistenta aia agresiva pe care am intalnit-o in Thailanda (si, pe vremuri, in Turcia), dar asta poate doar pentru ca-s mai lenesi si n-au chef sa se agite excesiv. In rest insa, cand se uita la tine, si ei vad tot un bancomat umblator din care incearca sa extraga cat mai mult posibil.
Triunghiul format de Piata 13 martie, terminalul de feriboturi si Capitolio arata in general binisor, cu conditia sa nu te abati prea mult de la strazile principale: cladirile sunt cat-de-cat renovate sau macar au tencuiala intreaga, avem asfalt cu gauri nu gauri cu asfalt, piatra cubica e mai uniforma, vitrinele sunt aranjate. Se vede ca aici plonjeaza cea mai mare parte a banilor scursi din buzunarele miilor de turisti care ocupa de-a valma strazile si trotuarele. Mai mult strazile, pentru ca trotuarele sunt extrem de inguste si daca mergi pe ele risti sa intri in coliziune cu cei care intra/ies din magazine sau carciumi.
Masini nu-s prea multe (nu-mi dau seama daca din cauza unor restrictii sau pentru ca soferii incearca sa evite zona), iar alea care totusi ajung pe aici claxoneaza non-stop, dar altfel pare ca s-a format un soi de ecosistem pasnic in care masinile si oamenii reusesc sa supravietuiasca pe acelasi carosabil fara crize de nervi. Oarecum inevitabil, ma gandesc, intr-un oras in care pietonii trec absolut pe unde ii taie capul – printre altele pentru ca, ei bine, nu exista treceri de pietoni. Adica uneori exista niste sugestii de treceri, dar n-a stat nimeni sa deseneze zebre, ca oricum nu le lua nimeni in seama si era pacat de vopsea. Asa ca toata lumea se descurca la mica intelegere, ca oameni suntem, indiferent daca politia e sau nu de fata. Care politie, totusi, e atenta uneori la viteza masinilor si foloseste pentru asta inclusiv pistoale cu radar. I-am vazut pe Malecon intr-o zi, capturau cam un client pe minut.
A propos de politie: sunt vreo patru, cel putin (ma gandesc ca infiintarea de politii e o metoda de a-i tine pe oameni ocupati, iar oamenii ocupati nu se gandesc la prostii): policia nacional revolucionaria, care presupun ca-i cea mai tare, pentru ca e revolutionara; apoi policia municipal, policia auxiliaria si policia specializada (?), whatever that means. Si or mai fi si altele. Nu ca ai avea vreodata treaba cu ei, nu te cauta de nimic niciodata, dar iti zic ca sa stii ca exista. Nu par a face nimic special toata ziua, doar patruleaza sau stau si se uita la oameni, dar intervin daca-i chemi. I-am vazut pe langa fabrica Partagas chestionand un bastinas (taximetrist sau ceva) care probabil incercase o golanie financiara cu o mamaitza din State, iar cu ocazia asta toti bisnitarii din zona au disparut timp de vreo doua ore. Inteleg ca orice fel de agresiune la adresa turistilor e pedepsita dureros, deci macar intr-o anumita masura cred ca poti sa te bazezi pe omuletii in uniforma.
Plaza de la Catedral si Plaza de Armas sunt un soi de epicentru al orasului vechi. Inevitabil, toti turistii converg aici mai devreme sau mai tarziu, de la terase se aude muzica (Buena Vista Social Club – clona cu numarul 186, probabil), berea curge, diversi artisti stradali incearca sa-i convinga pe trecatori sa lase cateva monede, zidurile si coloanele se prajesc la soare.
Imi place El Templete, micutul templu al carui aspect greco-roman iese in evidenta printre cladirile cu arhitectura coloniala supravegheate de tunurile din curtea vechiului fort in care azi functioneaza Muzeul Razboiului.
Dincolo de canal se vad El Cristo de la Habana si cartierul general al lui Che Guevara, in apropierea unei alte fortarete care apara intrarea in port. Se poate ajunge dincolo cu feribotul (costa 0.2 CUP, adica vreo 80 de bani – si tot imi vine sa rad de fiecare data cand fac conversiile astea valutare), dar orasul vechi nu arata neaparat spectaculos de la distanta, iar muzeul inteleg ca nu merita nici pe departe 6 pesos convertibles, cat costa biletul de intrare. Eu dau skip. Am ajuns in Piaza de San Francisco, dar in loc sa intru in terminalul de feriboturi, continui pe Oficios: e umbra, iar pe directia asta se simte si o adiere care mai alunga un pic din caldura radiata de ziduri.
Chiar inainte de a ajunge la Coche Mambi, vagonul prezidential folosit de Fidel care astazi sta inghesuit cumva ciudat intre o biserica si fostul sediu al Camerei Reprezentantilor, dau peste o galerie de arta pe care o descopar doar pentru ca mi s-a parut natural sa intru pe o usa deschisa care dadea direct in strada. Abia mai tarziu aveam sa aflu ca era vorba despre Casa de Carmen Montilla, numita asa dupa numele artistei venezuelene care a infiintat-o. Galeria e mica, dar in curtea interioara gasesc o tona de liniste, mult verde si un zid acoperit cu un interesant mozaic de ceramica semnat de Alfredo Sosabravo – probabil cea mai importanta lucrare de arta de aici, si nu doar datorita dimensiunilor.
Din loc in loc, daca iti iei ochii de pe lista “obiectivelor obligatorii” si incepi sa te uiti in jur, mai poti gasi cate o bijuterie de genul asteia. Muzeul Farmaciei e inca una dintre ele, de exemplu. Sau, la doar cateva zeci de metri mai incolo, Plaza del Cristo – infinit mai linistita decat celelalte piete, desi ma gandesc ca ar trebui sa fie un loc de pelerinaj pentru turisti avand in vedere ca aici e Iglesia del Santo Cristo del Buen Viaje. E drept, totusi, ca nu-i la fel de fotogenica si de ingrijita ca Plaza Vieja, unde si sa vrei si nu poti sa te abtii sa bei macar o cafea la o terasa uitandu-te la oameni si la palatele din jur. Cu niste secole in urma, aici aveau loc festivitatile, procesiunile, luptele de tauri si executiile pe care bogatii vremurilor le urmareau de la balcoane.
Pe de alta parte, nici Plaza del Cristo nu duce lipsa de atractii: un chiosculet in care o cafea la ibric e un peso cubano si o alimentara de unde pot sa-mi iau la preturi “de stat” o sticla de Havana Club si niste H. Upmann fara filtru, sa am ce savura diseara, in timp ce revad fotografiile facute pe parcursul zilei.
Pana atunci insa, mai am de rezolvat o problema importanta: sa fac rost de o cartela de internet. Dupa cum era de asteptat, accesul la retea in Cuba nu-i chiar simplu. Pentru ca nu cred ca exista pe toata insula vreun hotel cu wifi gratuit, iar tarifele de roaming sunt, dupa cum am stabilit deja, downright outrageous, singura solutie viabila raman hotspoturile imprastiate din loc in loc de ETECSA, compania care detine monopolul telecom in tara. Mai nou, cubanezii au inceput sa aiba acces si la internet 3G pe mobil, dar nu stiu sa existe vreo varianta prin care turistii sa-si poata face abonament, iar preturile sunt oricum foarte mari, gen 30 de dolari pe luna (cam un salariu mediu, prin partile astea) pentru doar 4 GB de date.
Hotspoturi gasesti (unde vezi un grup compact de indivizi stand cu nasu-n telefon, acolo-i antena) si au o acoperire rezonabila, mai ramane sa gasesti si cartele. Astea vin in multipli de 1 CUC/ora de internet si te-ai astepta sa le poti cumpara de la centrele ETECSA. Rationament corect, in teorie. In practica insa, pe la 5 dupa-amiaza cand intru eu intr-un sediu destul de mare al companiei, domnita de la ghiseu ma informeaza senin ca “s-au terminat”. Cum s-au terminat, bai?! Da’ nu-s cartelele voastre, nu voi le faceti, nu produceti cate aveti chef?! Da din umeri ca proasta: “poate maine”.
Evident ca n-am mai mult succes nici la un magazinas mai mic de-al lor, asa ca abandonez pista asta. Seara, o intreb pe proprietara B&B-ului ce solutii alternative am. “A, simplu”, zice. “Un pic mai jos pe strada, la colt, ii gasesti pe baieti“. Baietii astia sunt chiar niste baieti (ce surpriza!), care lenevesc pe treptele caselor cu ochii in telefon, semn ca au net. Iar daca au, iti pot da si tie, numa’ sa intrebi. Si sa-i binecuvantezi cu o moneda, desigur. Pentru un peso convertible, primesti parola de la hotspotul omuletului si poti sta pe net cat ai chef. Viteza e cam ca pe dial-up, unele pagini se incarca abia la a treia incercare, dar am net si asta face ca treptele casei sa devina atat de confortabile incat gasesc de cuviinta sa dau o tura pana in camera, ca sa-mi aduc si un pahar cu rom. Il impart cu Juan, ca nu strica sa mi-l fac amic pe baietas: pe langa faptul ca o sa mai am nevoie de el si in zilele urmatoare, ii merge mintea si imi place sa-mi exersez spaniola cu el. Cand terminam de povestit, intunericul si linistea s-au lasat de mult peste cartier.
Leave A Comment