Am prins, pana la urma, aproape trei ore de somn din cele trei ale zborului. Cred ca am adormit in fractiunea de secunda in care mi-am lasat scaunul pe spate si m-am mai trezit abia cand domnita de la cabin crew m-a batut pe umar sa-l ridic la loc, sa putem ateriza.
O cafea luata de la unul dintre buticurile din holul de la arrivals, bagajul lasat la storage locker, si sunt gata sa-i ofer din nou capitalei mexicane bucuria si onoarea de a ma avea in mijlocul ei.
De la Hidalgo, de data asta merg pe Paseo de la Reforma spre parcul Bosque de Chapultepec. Planul initial era sa urc pana la castelul Chapultepec (singurul castel regal din Americi, in care acum se afla Muzeul National de Istorie), dar eu sunt aici jos, cladirea aia uriasa e sus pe deal si nu reusesc sa ma conving sa urc pana acolo. Poate as fi fost mai dispus la efortul asta daca as fi lasat autobuzul sa ma duca inca macar un pic, pana la statuia lui Columb. Am preferat sa bat insa pe jos tot bulevardul asta flancat pe ambele parti de cele mai inalte cladiri din Mexico City, ceea ce m-a facut necooperant. Gasesc rapid niste scuze: ca din cauza poluarii globulele mele rosii sufera si nu mai transporta suficient oxigen, ca n-am oricum suficient timp sa admir tot parcul in care functioneaza in total trei muzee si o gradina zoologica, chestii de-astea. “Si uite, data viitoare ii acord zonei astia statut prioritar”, imi promit. Ok, gata, m-am convins. Pot face cale-ntoarsa cu sufletul linistit.
Cel mai scurt drum spre centru e pe Chapultepec, dar ceva nu-mi place la bulevardul asta. Ori chiar are el un aspect de periferie, ori e contrastul din mintea mea cu peretii de sticla de pe Paseo de la Reforma, cert e ca nu-mi vine s-o iau pe acolo. Imi prezinta mai multa incredere stradutele dintre cele doua bulevarde, pe care mai deviez din cand in cand de la drumul cunoscut. Si daca tot imi ascult instinctul cand e vorba de traseu, ar fi ciudat sa-l ignor cand imi spune sa intru intr-o carciuma pe langa care trec cu putin inainte de a ajunge la Zocalo. Are un nume ciudat (what the fuck does “Coox Hanal” mean?!), dar e aglomerata, iar mie mi s-a facut o foame de-as fi in stare sa merg si in piata San Juan sa mananc niste larve si niste scorpioni. O supa de lamaie (de lime, mai exact) despre care nu mi-a trecut vreodata prin cap ca ar putea fi atat de buna, plus panuchos de cochinita, plus bere, egal mai putin de 150 de pesos si un om fericit.
Piata Constitutiei, aka Zocalo, e o imensitate de 56 de hectare, ceea ce o plaseaza undeva in top 5 mondial. Din pacate insa azi e ocupata cu ceva scena inconjurata de garduri in interiorul carora nu se poate intra decat daca ai bilet or something, probabil urmeaza un concert mai spre seara, ceea ce inseamna ca nu pot s-o admir decat pe bucati: bucata dinspre nord unde-i Catedrala, bucata dinspre est unde-i Palatul National si cele dinspre est si sud, ocupate de doua hoteluri, respectiv de doua cladiri guvernamentale – toate suficient de vechi incat arhitectura lor sa se incadreze frumos in peisajul general.
A, si bucata din centru, adica stalpul pe care flutura cel mai mare steag mexican din galaxie (pe care se mai si obosesc sa-l ridice si sa-l coboare in fiecare zi). Au un pitic tarile astea latine cu drapelele supradimensionate, am mai vazut cateva la fel si prin America de Sud. Chestia asta cred ca spune ceva despre natiunile respective, un psiholog ne-ar putea lamuri mai bine.
Piata se afla aici de cateva sute bune de ani, pentru ca si aztecii tot la asta foloseau zona, mai ales ca era aproape de centrul universului lor, Marele Templu al Tenochtitlanului.
Azi, din azteci au mai ramas doar niste urmasi vopsiti masiv si costumati cu pene si cranii, care danseaza in ritmul lor in dreapta catedralei sau ard niste plante pentru a-i afuma pe turisti cu ele (contra unei mici donatii, logic). Povestea de marketing zice ca-i un ritual sacru de vindecare si curatare spirituala, dar avand in vedere ca dureaza cam un minut, ca sa aiba efect ma gandesc ca trebuie sa ai ori o boala foarte putin importanta, gen o bubita, ori foarte putine pacate. Altfel spus, sunt un fel de homeopati combinati cu ninja aia de pe la noi care dau cu tamaie, cu avantajul ca macar samanii astia au costumatii interesante.
O alta chestie ramasa de la azteci e palatul lui Moctezuma al II-lea, regele in timpul caruia s-a produs invazia spaniola (si care a si murit, de altfel in the process), doar ca nu in forma in care te-ai astepta. Mai exact, palatul a fost complet distrus de Hernán Cortés, care si-a facut pe acelasi loc propriul palat, folosind pietrele de la cel vechi. Ma rog, constructia a mai fost aproape distrusa o data, pe la sfarsitul secolului 17, iar la reconstructie si-a pierdut aspectul initial de fortareata si a ajuns aproximativ ce vedem azi. N-a ajuns neaparat rau, daca ma intrebi.
In fine, a treia chestie ramasa din perioada antica e una care chiar s-a pastrat, chiar daca sub forma unor ruine: Templo Mayor. Complexul arheologic e imediat la nord-est de Zocalo si, desi eforturile spaniolilor de a rade de pe fata pamantului toate urmele vechiului imperiu au avut efecte grave si aici, cateva ramasite ale vechilor cladiri au putut fi excavate. Din pacate pentru mine, azi e duminica, ceea ce inseamna ca mexicanii au acces gratuit in muzee, ceea ce inseamna aglomeratie si cozi, ceea ce inseamna ca adaug si muzeul asta pe lista celor pe care o sa le vad abia data viitoare.
Intru insa in Palacio de Correos, adica Palatul Postei. Nu-i un muzeu in sine, dar holul central e spectaculos, cu scari masive cu balustrade de lemn, decoratiuni in bronz aduse din Italia si coloane de marmura. E o frumusete de cladire, mi-ar fi parut rau sa nu-i acord cateva minute inainte sa merg spre Plaza Garibaldi, cunoscuta drept locul cu cea mai mare densitate de mariachi pe metrul patrat din Mexico City.
Piata e chiar in mijlocul “perimetrului de securitate” marginit de cartierul Lagunilla la est, Paseo de la Reforma la vest si parcul Alameda la sud, unde politia teoretic patruleaza pentru ca turistii sa poata umbla prin zona linistiti la orice ora din zi si din noapte, dar chiar si asa, atmosfera inconjuratoare se schimba brusc in momentul in care treci de teatrul Blanquita. Desi nu-s decat doua strazi pana la palatul Bellas Artes si inca ar mai fi cateva ore pana se lasa seara, am senzatia ca am intrat in alt oras: strazile sunt mai murdare, zidurile sunt mai intunecate si mai mazgalite, mirosurile sunt mai aspre, lumea e mai tacuta. Cam neras, cu gluga hanoracului pe cap si cu privirea oarecum inevitabil incruntata, as fi zis ca ma amestec destul de bine in peisaj, dar tot ma simt privit mai intens decat acum cateva zeci de minute. Cred ca asa-i si in jungla: nu vezi niciun pericol, nu-ti zice nimeni nimic, dar simti ca in jur sunt multe perechi de ochi care te scaneaza.
In piata, lucrurile revin la normal, in sensul ca apar si ochii politiei. Indreptati spre ecranele telefoanelor personale, dar macar stii ca exista.
Grupurile de mariachi mai au un pic si intra in competitie directa cu cersetorii de alaturi, atat de insistenti sunt. Singura diferenta e ca ei mai si fac, totusi, ceva pentru banii pe care-i cer: dau din degete si din coardele vocale. 100 de pesos pentru un cantecel, daca vrei sa-ti impresionezi partenera. Sau zero pesos daca-l lasi pe americanul de la masa de alaturi sa-si impresioneze partenera, iar tu stai linistit si asculti in timp ce bei o bere la suprapret. N-am idee daca prietena americanului a fost impresionata, dar eu sigur n-am fost: cand se termina berea, se termina si prezenta mea in zona. Macar in parcul Alameda Central miroase mai normal. Plus ca, fiind duminica, strazile si stradutele din jurul parcului sunt pline de tarabe si tarabute printe care merita sa te plimbi chiar daca nu ti-e foame (stai linistit, o sa ti se faca), doar ca sa-i vezi pe comercianti cum prepara una-alta pe gratare. Si chiar daca esti ceva ascet tibetan capabil sa reziste asaltului olfactiv si vizual al unor quesadillas facute chiar in fata ta nu doar ca la mama lor, ci realmente la mama lor, tot n-ai cum sa nu-ti iei macar un porumb copt. Unul inevitabil imens, ca nu degeaba suntem in tara din care s-a imprastiat porumbul in lume.
Un cetatean ma intreaba daca poate sa stea si el pe banca pe care m-am asezat ca sa rontai in liniste dintr-o chestie de-asta. Bancile sunt la mare cautare, ca jumatate din populatia orasului pare ca a iesit pe strasse pardon, calle – si invadeaza ca termitele fiecare locsor unde poti sa stai jos. Da, hermano, ia loc aici. Se prinde dupa accent ca nu-s de-al locului, ceea ce inevitabil se soldeaza cu seria clasica de intrebari de genul “da’ de unde esti?”, “ce faci pe la noi” si et caetera, vorba strabunilor nostri comuni. Pana la urma, imi petrec mai bine de o ora vorbind cu Pablo, intr-un mix haotic de engleza si spaniola. Spaniola pentru ca vreau eu sa exersez – altfel, daca ar fi dupa el, am vorbi doar in engleza, ca a stat cativa ani buni in State si a invatat-o bine. S-a intors acasa pentru ca Trump, dar se gandeste sa se duca din nou. Are vreo 50 de ani si inca mai poate munci o vreme, chiar daca viata nu-i usoara in domeniul lui, adica la sonde.
Profit de ocazie ca sa mai aflu despre Mexic diverse chestii pe care un bastinas le stie cel mai bine. Inevitabil, ajungem si la subiectul sigurantei pe strazi, care imi confirma ca nu prea exista. Ma lamureste cu vreo doua povesti de la el din sat si cu una recenta din CDMX, careia i-a cazut victima chiar portofelul lui si ce mai avea prin buzunare. Cand ii spun ca, la un moment dat, ma gandeam sa fac un traseu rutier incepand din Mexic, continuand spre sud prin toata America Centrala si terminand… unde s-or termina banii, preferabil prin Patagonia, zambeste a compatimire: “you wouldn’t go too far”.
Ne despartim cand se lasa seara: el are de prins un autobuz spre casa, eu am de intrat in Palacio de Bellas Artes inainte sa inceapa unii sa puna muzica si sa proiecteze lumini colorate fix pe cladirea in cauza. O cladire, de altfel, frumoasa chiar si fara lumini, si nu doar pe dinafara: in interior, marmura italiana care acopera coloanele, scarile si peretii devine doar un simplu fundal pentru masivele picturi murale in fata carora n-ai cum sa nu te opresti o vreme. Inteleg ca au fost facute de unii dintre cei mai importanti pictori mexicani, iar faptul ca eu n-am auzit de ei pana acum cred ca-i doar problema mea.
In fata palatului s-a adunat deja un puhoi de lume care se uita la spectacolul de lumini. Phoaaa, si eu unde imi proptesc aparatul foto in asa fel incat sa nu prind in cadru doar siluete si capete de cetateni, huh? Sunt vreo doua statui prin preajma, dar soclul uneia e deja plin de pustani, iar celalalt e prea inalt ca sa pot urca pe el fara sa comit vreo ilegalitate, asa ca singura solutie acceptabila e scuarul cu flori si arbusti care se ridica un pic de la nivelul strazii. Ca sa ajung insa pe el trebuie sa enervez cateva zeci de spectatori ai acestei manifestari cultural-artistice inghesuindu-ma incet-incet printre ei. Iar in momentul in care urc pe scuar trebuie sa-mi trag moaca aia de tantalache care se stie vinovat dar isi cere scuze, ca sa nu risc sa fiu linsat de oamenii aflati chiar in spatele meu, care brusc s-au trezit ca, in loc sa aiba una dintre cele mai bune perspective din toata piata, acum sunt nevoiti sa admire ceafa unuia care se tot fatzaie prin fata lor. “Perdón” e cuvantul pe care il spun cel mai des in perioada asta. Din fericire, oamenii sunt indulgenti cu turistii enervanti si ma lasa-n legea mea fara sa vocifereze. Parca stiu ca oricum n-o sa-i mai deranjez mult, am un avion care ma asteapta.
In aeroport, ma duc direct la biroul de imigrari: deja am invatat cum sa-l conving si pe ofiterul care-i azi de serviciu sa-mi puna stampila de iesire chiar daca protocolul obisnuit nu prevede asta. Se amuza si se uita la mine ca la un nebun inofensiv, dar important e ca “paf!” sunt cu un sfert de pagina mai aproape de tinta de a fi obligat sa-mi schimb pasaportul inainte de termen din lipsa de pagini.
Adevarata problema insa e ca ceva, nu stiu exact ce, din tot ce am mancat in ultimele ore mi-a dat peste cap sistemul digestiv. Simt niste turbulente interne cu care chiar n-as vrea sa urc in avion, asa ca poposesc pentru o buna bucata de vreme, in drumul spre poarta de imbarcare, intr-un loc special desemnat pentru astfel de situatii. M-am mai uitat si eu pe NatGeo si banuiesc ca o sa le par suspect alora care se uita la imaginile transmise de camerele de luat vederi imprastiate peste tot pe tavan, dar n-am de ales, daca ma intelegi pe undeva. Funny enough, banuielile mi se adeveresc: pe culoarul care duce de la poarta la burduf, doua domnite in uniforma ma extrag din coloana si ma invita sa-mi desfac bagajul pe o masuta pregatita din timp. Sunt singurul pasager din tot avionul care beneficiaza de tratamentul asta preferential. No worries, girls: acum sunt usor, relaxat, am lasat furtuna in urma si am tras si apa dupa ea, iar fermoarele ruscacului meu va dau voie sa vedeti absolut tot ce e in el fara sa fie nevoie sa transformati organizarea milimetrica a fiecarui compartiment intr-o mare harababura, cum presupun ca faceti de obicei.
Au ochiul antrenat, se lamuresc rapid ca nu-s traficantul datorita caruia o sa primeasca azi o avansare la exceptional si ma lasa sa ma duc pe locul meu de la geam in care sa-mi fac somnul de frumusete (as if I needed that, lol) timp de 10 ore cat dureaza sa traversam Atlanticul.
In Europa e fuckin’ cold, vreau inapoi! Probabil nu-i mai frig decat atunci cand am plecat, dar dupa doua tigari in fata aeroportului cedez psihic si ma duc sa-mi cumpar un hanorac imblanit pe care-l imbrac direct peste hanoracul pe care-l am deja pe mine fara sa-mi pese de ochii mari pe care-i face vanzatorul. Mi-as fi luat un suman imblanit ca al lui John Snow (chiar daca acum doar ploua maruntel si enervant, e clar ca winter is coming) deasupra caruia as fi pus o geaca de ski, dar n-au astia asa ceva. Sufar in tacere pe tot parcursul minunatei combinatii de trenuri si autobuze care ma duce la Weeze (cum oi fi reusit sa desenez asa ceva?), dar macar in aeroport e suficient de cald incat sa mai prind vreo doua ore de somn tolanit pe un sir de scaune. Cu cat dorm mai mult cu atat imi vine sa mai dorm, asa ca mai adaug doua pana la Oradea. Ii multumesc omului care mi-a gazduit masina la loc sigur (asta inseamna sa ai si prieteni vechi normali la cap – poti sa te bazezi pe ei), imi ridic toate indicatoarele de bord pe verde cu o cafea si undeva spre dupa-amiaza sunt acasa.
Hai ca a fost distractiv si de data asta.
Leave A Comment