Pentru inceput, un mic maraton in stilul meu. Din Siem Reap zbor pana in Bangkok (culmea, de data asta nu trec prin Kuala Lumpur), iar de acolo la Surat Thani. In timpul escalei mai stau o tura la coada si mai cotizez cu 25 de euro la bunastarea regatului, ca visa on arrival e cu o singura intrare, cea de data trecuta a expirat cand m-am dus in Laos.
In Surat Thani descopar cu satisfactie ca domnita-sefa din KLIA nu m-a pacalit, chiar pot sa platesc la fata locului transferul pana pe Ko Samui – 400 THB, adica vreo 10 euro.
Drumul cu autocarul pana la portul Donsak dureaza o ora si jumatate, nici nu-l simt. De fapt, nici nu-s atent pe unde merge utilajul, stau cu ochii in kindle. Abia urmatorul segment – care dureaza tot cam atat – ma intereseaza. Pentru ca feribot, pentru ca mare, pentru ca apus. Pentru ca norii agatati pe cer se inrosesc pana la incandescenta si sparg, alaturi de siluetele negre ale insulelor vazute in contre-jour, simetria celor doua jumatati ale lumii, asa cum o vad eu acum: albastru si albastru-verzui intunecat. Stau pe puntea exterioara tot drumul si as mai putea sta inca pe-atat daca, brusc, pamantul s-ar decide sa se opreasca din invarteala ca sa lase peisajul asta sa mai traiasca un pic.
Revin cu picioarele pe pamant la propriu si la figurat cand cobor in portul din Ko Samui: o hoarda de taximetristi se napusteste asupra hoardei de cetateni debarcati de pe feribot, evident tintindu-i cu predilectie pe cei care nu par “de-ai locului”. Hopaaa, usurel, baieti! Suntem in nord-vestul insulei, deja s-a intunecat, pana in sud unde trebuie sa ajung eu nu exista alte mijloace de transport, dar momentan le fac tuturor semn ca n-am nevoie de ei. Chiar n-am de gand sa-i dau unuia 600 THB, asa cum imi propune, ca sa ma duca 20 de kilometri cu rucsacul in spate pe o motocicleta (nici macar intr-o masina!). Prefer sa astept un sfert de ora, ca sa se elibereze perimetrul si sa-i vad pe aia ramasi fara clienti – abia atunci o sa pot negocia de pe pozitii de egalitate, cat-de-cat: eu am intr-adevar dezavantajul ca destinatia e una care ii face sa ridice automat pretul, dar si ei au dezavantajul ca asta a fost ultimul feribot de pe ziua de azi. Strategia functioneaza: dupa o tiganeala de 10 minute cu un individ care mai are putin si ma injura sau apeleaza la tubulara de 16, scot cursa (cu un taxi normal, of course, nu cu unul pe doua roti) la 400 THB; cam cu 50 mai mult decat sperasem si evident ca semnificativ mai mult decat ar arata aparatul daca ar folosi cineva pe-aici asa ceva, dar in grafic. Oricum, a fost nataflet, mai avea nevoie doar de un pic de insistenta si de un pic de skill ca sa obtina un pret mai bun, eu eram deja pe punctul sa cedez. Cred ca m-a cam ajuns oboseala (ha! oare de ce?) si ar fi fost dispus sa-i dau si 500 de firfirei de-astia de-ai lui ca sa ma pot bucura mai repede de un dus rece, de un whisky la fel de rece si de un pat maaare in care sa adorm in timp ce povestesc povesti.
Stam la Kamalaya, ceea ce-i cam arogant. E genul ala de resort care se pozitioneaza in zona overpriced pentru ca ofera chestii foarte la moda in ziua de azi: “health and wellness resort with spa, yoga and detox retreat” zice in descriere, ceea ce iti imaginezi ca ma impresioneaza foarte putin spre deloc. Vedea-m-as stand in lotus si facand “ommmm, ommmm!”, lol. De altfel, cred ca am reusit sa intru direct in top 3 cei mai nesuferiti clienti: m-au invitat de vreo doua ori sa discutam, sa ma consulte, sa-mi construiasca un program de… nu stiu ce, ceva din descrierea de mai sus, whatever… si i-am ignorat cu desavarsire. Laaasa, bai, ca de detoxifiere la mine se ocupa ficatul si rinichii, ca la orice alt mamifer viu. Iar whisky-ul cred ca-i dezinfectant sau ceva.
Dar vila e pe plaja, plaja e pustie si se varsa incetisor in mare, marea e albastra si calma, calme sunt si orele in care se aude doar fosnet de valuri, cuvinte si frunze, si asta-i tot ce am nevoie zilele astea. There’s lots of peace. Cred ca ar trebui sa le zic sefilor hotelului ca poti sa fii zen si fara sa mergi la wellness & naturopathic lifestyle consultation, bio-impedance analysis (ce satan vor sa insemne chestiile astea?!), nutritional guidance, yoga sau mai-stiu-eu-ce, dar mi-e ca le stric business-ul. Si atunci n-ar mai fi ei zen.
Ar fi vreo doua chestii de vazut pe insula – Wat Khunaram, de exemplu, care-i un templu in care e pastrata, intr-o cutie de plexiglas, mumia unui calugar cu ochelari de soare (nu rade! poate asa atingea el nivelul suprem de spiritualitate, ce stim noi?), si niste stanci in forma de organe genitale (care insa devin mult mai putin interesante atunci cand afli ca sunt denumite “bunicul si bunica”; really, chiar ai vrea sa vezi asa ceva?!) – dar si daca ar fi fost vreodata pe lista mea de obiective (n-au fost, stai linistit), acum nu mai sunt. Singurele momente in care parasesc vila sunt cand cobor pe plaja sau cand urc la restaurant. Bineinteles, mancarea e facuta doar cu ingrediente bio, organic and energetically balanced (aham), dar e gustoasa, n-am ce sa-i comentez.
Seara, o furtuna ii streseaza pe cei de pe continent, dar de aici se vede doar ca un spectacol. Iar cand urmaresti de pe sezlongul asezat pe nisip cum lumineaza fulgerele niste coloane de nori, uiti ca ca aroganta nu te scuteste neaparat de aparitia unui sarpe in baia construita, presupun, cu piatra de munte sfant aflat la confluenta canalelor energetice universale. Or something.
[some days later]
Ar fi trebuit ca la intoarcere sa urmez exact in oglinda traseul care m-a adus pe insula, dar pana la urma renunt la biletul initial si iau un zbor direct pana la Bangkok. M-am deprins cu lenea, e clar.
Aeroportul din Koh Samui e cel mai distractiv dintre toate prin care am trecut vreodata: arata a orice altceva, numai a aeroport nu.
N-are incaperi, in primul rand: pana si sala de check-in are doar trei pereti, in timp ce controlul de securitate are loc aproximativ in aer liber. Zona comerciala e in afara aeroportului, unde niste case insiruite de o parte si de alta a unei strazi alcatuiesc un fel de satuc de magazine si carciumi. “Terminalul” e un fel de parc, cu alei si cu niste pavilioane deschise, imprastiate prin iarba. Pavilioanele alea joaca rol de porti de imbarcare, de la care mergi pana la avion cu un tuk-tuk mai mare. Cu un trenulet ca ala cu care umbla turistii pe la Mamaia, de fapt. Iar asta e al saptelea cel mai aglomerat aeroport din Thailanda, cu peste un doua milioane si jumatate de pasageri pe an. Zen level 10.
In Bangkok nivelul de zen coboara insa brutal la 1, pentru ca taximetristul insista sa nu puna ceasul, desi ii explic ca stiu povestea si ca nu ma intereseaza ce-si doreste el de la viata. Il porneste pana la urma, dupa ce ii spun a treia oara sa apese pe butonul ala, dar continua sa mormaie. E clar, asta-i unul dintre “golanasi”; ghinionul lui e ca-s antrenat cu purtatorii de slapi si cruciulite la oglinda din Bucuresti, asa ca intru in alerta si pun gps-ul sa-l verific. Pana in oras nu prea are unde sa devieze de la traseu, dar cum ajungem aproape, o si comite, ratand o iesire de pe autostrada. “Pe acolo trebuia s-o iei”, ii zic pe un ton care ar trebui sa-l previna ca nu ne mai jucam. “Oh, yes, sir, sorry, dar pe acolo era aglomerat, bla bla”. E prea tarziu insa pentru scuze si bla bla, sunt deja setat pe war mode. Gps-ul face reconfigurarea traseului si ii dictez: la primul semafor o iei inainte, apoi la dreapta. “No, sir, facem aici dreapta si dupa aia stanga”, are tupeul sa-mi raspunda. “Nu, baietas, faci cum iti spun eu”. Ca un copil tampit care nu intelege spre ce zid se indreapta, continua sa ma contrazica. Drept rezultat, incep sa-i urlu in ureche atat de tare incat paralizeaza in mijlocul intersectiei, pe verde. “Stai linistit, ca poate cheama politia”, mi se sopteste din casca. “S-o cheme, in pula mea! De fapt nu, o chem eu!”. Prea tarziu: in astea doua secunde de neatentie, tantalaul face dreapta, pe unde vrea el. Ok, nu mai are sens sa ma cert cu el, doar il anunt ca nu-i platesc nici macar un baht peste 400, indiferent ce i-ar arata aparatul. Poate s-o ia si prin Beijing, e treaba lui. Ajungem in cateva minute la strada pe care e hotelul si, bineinteles, nu poate intra pe ea pentru ca… e cu sens unic, iar sensul incepe din capatul unde ar fi ajuns daca ar fi luat-o pe unde i-a zis gps-ul prin intermediul meu. Logic, fmm de taximetrist. O face pe politicosul si se ofera sa ne care el bagajele pana la hotel, doar-doar i-oi plati aia 415 THB cat scrie pe aparat. E aproape amuzant cat de prost e. Am impulsul sa-l las sa blocheze fie prima banda a bulevardului, fie toata straduta asta (alte solutii n-are), sa care bagajele si apoi sa-i dau cat am zis ca-i dau, dar mi s-a facut mila de ceilalti participanti la trafic. Fix 400 si un “dismissed”, asta-i tot ce primesti, puisor, indiferent cat ma injuri tu in gand (ai grija, totusi, ca fiecare injuratura sau blestem la adresa mea se intoarce automat de sapte ori cate sapte impotriva ta si a intregii tale familii). #ifuckinghatetaxidrivers, ti-am mai zis?
Stam la LiT Bangkok Residence, ceea ce imi mai ridica tonusul, dar ma pleostesc la loc spre seara, pentru ca al doilea obiectiv pe care il aveam pe lista de “must see” e un esec: templul Wat Arun e in bezna. Planuisem nu sa-l vizitez, mai ales ca inca n-au terminat de scos chiar toate schelele care l-au “impodobit” timp de trei ani, ci sa-l studiez de pe cealalta parte a apei, de unde se vede cel mai bine. Din pacate, desi stau in locul perfect, pe terasa barului Eagle Nest, iar cerul s-a intunecat frumos la apus, orice alta cladire e mai luminata decat aia care ma intereseaza pe mine. Stupid. Bine macar ca berea e rece.
Al treilea se sterge si el de pe lista oarecum de la sine, o zi mai tarziu: descopar ca The Grand Palace se inchide la ora 3:30 PM. Wtf?! Ok, greseala mea ca n-am verificat programul inainte. Dar cum cacat sa-mi treaca prin minte ca ai putea sa inchizi in miezul zilei cel mai important obiectiv turistic al tarii?! Pai daca tot ai facut intrarea 500 THB, nu vrei sa si incasezi banii aia de la cat mai multi turisti? Lasa-l deschis macar ca pe celelalte, pana pe la 5:30 – 6. Ma rog.
Colac peste pupaza (de unde vine expresia asta, a propos?!), vremea e mizerabila. Stii furtunile alea pe care le vedeam de pe Ko Samui udeva in departare, spre continent? Ei bine, nu s-au terminat, iar acum eu sunt pe continent. Ploua ca la concurs, iar asta atrage dupa sine inca o mizerie: traficul – si asa neprietenos – se transforma intr-un blocaj general, iar gasirea unui taxi care sa ma duca pana pe malul fluviului (poate au aprins totusi aia becurile la Wat Arun, mai stii?) devine imposibila. Distanta e relativ mica (dar nu suficient de mica s-o parcurg pe jos), iar soferii imi dau reject peste reject, ca ei vor ceva mai consistent. Mai grav e ca nu doar taximetristii obisnuiti au atitudinea asta, ci si aia de la Grab, pe care ii vad in aplicatie ca-s la 100 de metri de mine, for fuck’s sake. Apelez la tipa de la receptie, ca poate ea are mai mult noroc cu conationalii. Ei, as! Locul intai cu coronita de nesimtit il obtine un taximetrist care vine la comanda ca sa-mi spuna ca el nu merge pana unde vreau eu. Se retrage in Pantelimon, gen. Ok, fuck off. Renunt, mai ales ca ploua parca din ce in ce mai tare. E clar ca n-am noroc cu Bangkok-ul asta. O sa revin eu intr-o zi pentru fotografia aia de pe terasa, dar acum prefer sa-mi petrec ultimele ore in aparent singurul loc in care pot sa-mi refac zen-ul, adica in camera de hotel. Cu o mica pauza, cat imi ia sa merg pe jos 50 de metri pana la mall-ul din spate, ca sa mananc. De la o corporatie americana, uite-asa, de-al dracului; daca tot e sport national pe-aici sa tragem cat mai mult de pe urma “strainilor bogati”, hai sa jucam si sportul invers, in care strainii isi dau bani intre ei si lasa cat mai putin la fata locului, ca n-or fi proaste corporatiile alea sa nu repatrieze 99% din profituri.
Sorry, Thailanda, poate am fost eu ghinionist, dar nu prea mi-ai placut. S-ar putea ca doar Laos sa fie mai jos decat tine in clasament, si nici macar de asta nu-s sigur.
Episoadele precedente:
Zig-zag prin Asia (I): planificarea
Zig-zag prin Asia (II): ziua contrastelor
Zig-zag prin Asia (III): Kuala Lumpur
Zig-zag prin Asia (IV): the shining Singapore
Zig-zag prin Asia (V): bijuteria din jungla
Zig-zag prin Asia (VI): the Island of Gods
Zig-zag prin Asia (VII): Bangkok, non amour
Zig-zag prin Asia (VIII): la tara, la Vientiane
Zig-zag prin Asia (IX): Ho Chi Minh City aka HCMC aka Saigon
Zig-zag prin Asia (X): super-bijuteria din jungla
Leave A Comment