Autocarul pleaca spre Phnom Penh la 7 dimineata, chestie pentru care n-am decat un singur cuvant: bleeeeah! Cine a inventat orele astea merita cele mai groaznice torturi. Cred ca de-asta si-a si furat-o in halul ala celebrul erou revolutionar roman Dozsa Gyorgy: faptul ca a declansat o rascoala mai putea fi iertat, dar sa vii dimineata la 7 cu furci si topoare si sa faci scandal la poarta cetatii ca sa trezesti lumea, asta n-are cum sa fie sanctionat decat prin asezare pe un tron inrosit in foc, cu o coroana de fier incins pe cap, ma rog, tot ce mai povesteste manualul de istorie.
Cele cateva sute de metri parcurse pe racoare de la hotel pana pe Pham Ngu Lao, de unde par sa plece majoritatea autocarelor spre diverse destinatii, nu m-au ajutat cu nimic. Nici cafeaua pe care i-am smuls-o unui vanzator aproximativ la fel de adormit decat mine in secunda in care si-a deschis carciumioara. Acum o beau pe a doua, in timp ce prin fata imi defileaza suburbiile Saigonului. As mai trage un pui de somn, dar nu ma lasa denumirile localitatilor si puzderia de virgulite de pe literele lor, care ma tot fac sa rad. Trang Bang, auzi!
Dureaza 6 ore sa faci pe sosea cei 250 km pana la Phnom Penh. Cu avionul as fi facut doar o ora si jumatate, dar plateam de aproape 10 ori mai mult. Si acu’ sa fim sinceri, n-ar fi fost doar o ora si jumatate, pentru ca daca adaugi timpul pierdut inainte de decolare si drumul pana la/de la aeroport, rezulta vreo patru. Mai presus de asta insa, mi se pare penibil sa dau 100 de euro pe un zbor de o ora si jumatate in conditiile in care eu ma duc pana in America de Sud si inapoi cu 240 de euro. In plus, e distractiv sa mergi si pe sosea din cand in cand: chiar daca nu cobori de pe scaunul tau amplasat comod in spatele unui geam, tot vezi niste locuri, oameni si lucruri care iti completeaza imaginea despre o tara si care altfel ti-ar scapa.
Sunt 5-6 companii care fac traseul asta, dar s-a intamplat ca Mekong Express sa aiba onoarea de a ma avea la bord, in primul rand pentru ca am putut sa-mi iau biletul online, direct de la ei pe site. 12 dolari.
La punctul de frontiera Bavet ajungem rapid, in vreo doua ore. Viza costa 30 de dolari, dar daca vrei sa se ocupe soferul de ea, mai pui 5. Poti sa rezolvi si singur, ca nu-i mare branza, dar e posibil ca intre timp autocarul sa treaca granita fara tine si sa fii nevoit sa mergi pe jos cateva sute de metri, pana la carciuma la care opreste dupa ce intra in Cambodia. Nu-mi bat capul, mai ales ca sunt inca in convalescenta: 5 dolari e un pret mic pentru a lenevi in continuare, in timp ce soferul colecteaza pasapoartele, se duce cu ele unde stie ca trebuie sa mearga si le aduce inapoi stampilate.
Surpriza emisiunii, in Cambodia avem si internet gratuit in autocar. Merge infiorator de prost, dar merge – suficient cat sa nu-mi mai misc privirea in urmatoarele ore decat pe axa geam – ecranul telefonului. Primesc din partea domnitei care indeplineste rolul de cabin crew si o chestie aflata undeva intre o prajitura si un sandwich, din rucsac apare si o bere (ca prin minune, ce sa vezi?!), adios, cabron, sunt in lumea mea.
Ies brutal din ea abia in momentul in care autocarul incepe sa se lupte cu hartoapele de la intrarea in Phnom Penh. Cred ca am folosit un cuvant prea bland: nu-s hartoape, sunt cratere. Nu ne leganam dintr-o parte in alta: ne prabusim dintr-o parte in alta. Mai grav e ca ploile din tara vecina se pare ca au trecut si pe-aici, astfel ca gropile au fost “nivelate” de un strat uniform de noroi. Sper doar ca soferul stie pe unde-s cele mai mari. Nu de alta, da’ n-as prea vrea sa inot prin molozul asta impreuna cu pietonii, masinile si motocicletele din jur. Daca asa e tot orasul, am cam incurcat-o. Unde satan am ajuns?!
Pana mi se deschide si mi se orienteaza in spatiu gps-ul, ca sa vad intr-adevar unde am ajuns, ma mai linistesc un pic: a reaparut asfaltul, se vad si niste blocuri, iar soarele a transformat deja pe-aici noroiul in praf. Cu asta-s obisnuit, am fost in Vientiane. Pare-se ca satanelul asta nu-i chiar atat de negru, pana la urma. Sata… Bai, stai asa! Cumva, in creier mi se fac niste conexiuni intre ce vad pe gps si amintirea hartii cu pozitionarea hotelului, conexiuni care imi spun ca daca ma dau jos aici, scutesc tot drumul inapoi de la autogara, vreo 5 kilometri. Daca nu-s acolo unde cred eu ca sunt… well, m-oi descurca eu. N-am timp sa verific, pana gasesc pdf-ul prin telefon sau pana scot hartia din rucsac risc sa ratez momentul. Soferul e un pic reticent la ideea de a taia tot traficul pornind de pe banda a treia (cine te-a pus sa mergi pe ea cu ditamai autocarul?), dar dau suficient de convingator din manute si pana la urma executa manevra. Consider ca toate claxoanele astea sunt o manifestare de bucurie a celorlalti participanti la trafic pentru faptul ca am coborat in mijlocul lor.
Hehehe, instinctul nu m-a pacalit: sunt exact la intersectia cu strada care duce la hotel, am 500 de metri pana acolo. M-as pupa pe frunte daca as avea buzitele lu’ Gadea, sa ajung pana acolo. Sau, ma rog, in cur, daca le-as avea pe ale lu’ Badea. Sunt atat de mandru de economia de timp pe care am facut-o incat mi se pare ca merit tratamentul de care am parte cand intru pe usa hotelului: sunt vreo cinci angajati prezenti si toti isi gasesc ceva de facut in jurul meu: unul imi ia rucsacul, altul ma conduce la un fotoliu, o tipa apare instantaneu cu un ceai, alta imi sterge cu un prosop transpiratia de pe frunte, cel care pare seful receptiei imi completeaza el formularul cu datele din pasaport si mi-l da doar sa-l semnez, de zici ca aveam drepatate cu claxoanele alea. Una dintre domnite dispare la un semn si revine exact cand imi termin ceaiul, sa ma conduca in camera pe care tocmai o verificase ca sa fie sigura ca nu exista vreun fir de praf care sa-mi poata tulbura sederea. Si chiar nu-i niciun fir, desi in tot spatiul asta ar avea unde sa se ascunda.
Cand revin in holul receptiei, dupa vreo ora, iar se aduna toti in jurul meu, parca-s closca cu pui. As fi nesimtit sa spun ca nu ma flateaza, dar de data asta nu mai stau la ceaiuri, ca avem de discutat si de rezolvat o chestie importanta: cum ajung la ce mi-am propus sa vad prin oras?
Cel mai utilizat mijloc de transport pe aici e tuk-tuk-ul (ma rog, si motocicleta, dar nu prea m-as baga); atat doar ca multi tuk-tuk-isti (cum sa le zic altfel?!) vorbesc doar o engleza vaga, if at all, ceea ce-i cam nasol: nu doar ca negocierea pretului e dificila in conditiile astea, dar risti sa-ti ia o vesnicie pana reusesti sa-i explici cetateanului unde sa te duca. Hai, ca daca-i vorba de obiectivele majore, probabil se descurca, dar daca vrei sa ajungi intr-un loc mai putin cunoscut – sau daca pur si simplu hotelul la care vrei sa te intorci e pe o straduta cu un nume ciudat – s-ar putea sa ai nevoie de algocalmin. Google Translate nu merge si in khmera in modul offline.
Din fericire, hotelul are o lista proprie de proprietari de tuk-tuk-uri cu care lucreaza, iar receptionerul-sef ma intreaba daca vreau sa-l cheme pe unul dintre ei, ca vine in cateva minute, numa’ bine cat beau un ceai. “O sa va coste 8 dolari”, imi zice. “Ce?”, zic. “Tuk-tuk-ul, sir”. “Din punctul A in punctul B, pe ora, sau cum?”. “No, sir, pana va intoarceti”. “Adica.. err… il tin cu mine sa ma plimbe de colo-colo toata ziua dand la pedale, pana cand am eu chef sa ma intorc, eventual la noapte, si ii dau 8 dolari?”. “Yes, sir”. Lol. Pana la urma aveam sa-i dau 10.
Primul obiectiv e Muzeul Genocidului Tuol Sleng, adica fosta inchisoare S-21. De-a lungul celor doar 4 ani cat au condus khmerii rosii Cambodia, cel putin 15000 de oameni au fost inchisi aici, in celule de doi metri patrati si supusi unui regulament in 10 puncte care le interzicea inclusiv sa tipe atunci cand erau electrocutati. Cand nu erau legati cu lanturi de pereti, erau torturati sau ucisi. Doar despre 7 dintre ei se stie ca au supravietuit. Din 15000, da. Inmultesti cifrele astea cu 150 (cam atatea inchisori infiintasera in total cretinii lui Pol Pot) si intelegi ce inseamna marxismul, comunismul, lupta de clasa si alte asemenea imbecilitati in care niste neterminati mai cred si azi.
Fostul comandant al puscariei inca traieste, dar intr-o alta inchisoare din care nu mai are cum sa iasa, pentru ca a fost condamnat pe viata. O pedeapsa mult prea mica, daca ma intrebi. Se spune ca, atunci cand a fost adus aici, in timpul procesului, si a vazut craniile unora dintre cei ucisi de el sau la ordinul lui, care acum sunt pastrate intr-o camera a muzeului, a izbucnit in plans si si-a cerut din nou iertare. Nevermind, tot mi se pare ca pedeapsa pe care a primit-o e mult prea mica. Iar oasele pastrate aici sunt prea putine ca sa-ti dea adevarata masura a masacrului: cele mai multe sunt la Choeung Ek, la vreo 20 km de Phnom Penh, unde erau gropile comune in care erau ingropate victimele, si unde acum se ridica un templu buddhist literalmente umplut cu cranii, vreo 5000 in total.
Azi, desi a fost pastrat exact asa cum l-au parasit khmerii rosii in 1979, Tuol Sleng e un loc linistit, chiar si atunci cand umbla prin el zeci de turisti simultan: toti simt impulsul de a merge incet si de a vorbi in soapta, fara sa le-o fi cerut cineva, ca si cum n-ar vrea sa-i deranjeze pe cei ale caror fotografii umplu peretii si istoria.
Omuletul meu pedaleaza vioi, de parca n-ar cara 200 kg, cel putin. Vorbeste engleza la nivel de clasa pregatitoare, dar zambeste mult, ceea ce-i important. Si pe langa faptul ca-i saritor, mai are si initiativa, imi propune trasee pe care mai am de vazut si alte lucruri in afara celor pe care le am eu in cap. Iar dupa ce iau o decizie, se conformeaza bucuros de parca ar fi luat-o el. As vrea sa am angajati cu atitudinea asta.
Acum insa e are ochii un pic mai mari ca de obicei, pentru ca i-am zis sa ma duca la Spider Restaurant. N-a inteles de la bun inceput unde vreau sa ajung, dar avantajul de a avea un tuk-tuk-ist angajat prin intermediul hotelului e ca, atunci cand nu reusim nici in limba gimnastica, el pune mana pe telefon, suna la receptie, eu ii explic cetateanului de acolo ce vreau, iar el ii traduce astuia.
Spider Restaurant e exact ceea ce ii spune numele: un restaurant in care poti sa mananci paianjeni. Tarantule, mai exact, ca-s mai consistente. Omuletul (imi pare rau, chiar i-am uitat numele – de fapt, cred ca nici nu l-am inteles de la bun inceput – asa ca, pentru simplificare, o sa-i spunem de aici incolo “Vasile”) se uita la mine cu un amestec de zambet admirativ si rictus ingrozit. “Hai, ma, si tu, ca dau o bere si o tarantula”, ii zic. “No, no!”, se trage un pic inapoi de parca eu as fi tarantula. “Pai e mancare de-a voastra, wtf?! Hai, ma!”. “No, no, sir”. Bine, stai aici si mori de foame. E trecut binisor de pranz, cand intru in restaurant tocmai ies ultimii clienti. Recunosc, simt si eu un fel de usurare ca nu-s singurul care a mancat aici azi. Cei doi ospatari ma iau in primire cu bucuria cu care niste biologi primesc un cobai proaspat pentru laborator. Imi aduc o bere pana ma uit pe meniu, dar ma intreaba daca pe langa ea nu vreau si un rachiu. De tarantula, bineinteles. In sensul ca tarantula e in sticla, pe acelasi model ca perele din sticlele cu tuica de pere din magazinele cu chestii artizanale de pe la noi. Sincer, nu-mi dau seama daca are vreun efect asupra gustului, ca nu stiu ce gust ar trebui sa aiba rachiul asta fara aditivi, dar nu-i rau. Mai pune unul, baiete! Si adu-mi o portie de tarantule prajite cu cartofi si salata, thank you. “Vreti sa le vedeti inainte?”. Haha, parca-s la un restaurant unde se serveste peste proaspat si pot sa mi-l aleg din acvariu pe ala care-mi place. “Of course, my dear”. Vine cu un mare borcan in care sunt cateva tarantule, extrage una si o depune incetisor la mine in palma, unde incepe sa exploreze. E amuzanta, cred ca as putea avea asa ceva pe post de pet. Unde te duci, mai? Ma abtin sa-i spun ca o s-o mananc in urmatoarele minute, ca poate intelege si se inverseaza rolurile brusc.
Gustul nu ma da pe spate. De fapt, daca n-ar fi sosul, as putea spune ca n-are niciun gust. Picioarele sunt crocante, ar merge pe post de snacks cand te uiti la un film, iar capul are textura galbenusului de ou fiert tare si parca si un pic de aroma, asa, de alune prajite, dar cam atat. Proteina simpla, pentru cazurile in care Bear Grills are nevoie de o dublura. Dar pusa langa toate garniturile si accesoriile, a iesit de-un pranz.
Cand ies din restaurant, Vasile ma intreaba de vreo doua ori cum a fost, vesel de parca nu se astepta sa mai fiu in viata. Not bad, ai fost un nataflet ca n-ai vrut si tu sa vii. Cred ca i-am zis chestia asta pe un ton atat de convingator incat l-am pus pe ganduri, nu m-ar mira sa-l vad maine aici rontzaind niste tarantule.
Strazile – si orasul in sine – arata mult mai bine decat ma asteptam, cel putin prin centru. Am si uitat de noroaiele de la periferie. Vezi bulevarde largi, multe spatii verzi, cladiri destul de bine intretinute, nici nu-ti vine sa crezi ca acum 40 de ani orasul asta a trecut printr-o chestie care nu cred ca s-a mai intamplat altundeva vreodata: a fost complet evacuat, pentru ca tampitii aia chiar luasera de bune ineptiile lui Marx privind eliminarea claselor sociale si isi pusesera in cap sa mute intreaga populatie urbana la tara, sa munceasca in CAP-uri.
Trec pe langa Monumentul Independentei, ma plimb putin prin parcul de alaturi, in mijlocul caruia troneaza o pagoda care acopera statuia fostului rege Norodom Sihanouk, si ma opresc pe promenada de pe malul fluviului, sa ma uit la oameni in timp ce beau o bere pe terasa.
Sigur un sociolog ar putea explica mai bine sau m-ar putea contrazice, dar mie mi se pare ca populatiile au o tendinta naturala de a se reface dupa o catastrofa de proportii, dupa un razboi mai ales, “producand” foarte multi copii in anii imediat urmatori. Asta face ca, 20-30 de ani mai tarziu, proportia tinerilor sa fie foarte mare in ansamblul populatiei. E o chestie pe care am mai vazut-o si in Bosnia. La fel ca acolo, pe strazile din Phnom Penh sunt foarte, foarte multi tineri. Imi place sa-i urmaresc plimbandu-se pe malul apei, imi lasa senzatia ca-s intr-un fel de statiune.
Sunt mai rezervati decat vietnamezii, nu intra in vorba cu mine nici macar atunci cand le fac semn ca pot sa se aseze la masa mea ca sa-i protejeze copertina terasei de ploaia care mai vine cate un sfert de ora, din cand in cand. Doar imi multumesc respectuos si stau cuminti intr-o parte, sa nu ma deranjeze, pana cand reapare soarele si isi pot relua traiectoriile pe trotuare.
Impresia pe care mi-o lasa orasul se accentueaza in momentul in care vad cum arata Palatul Regal: toate cladirile sunt perfect intretinute (iar alea care nu-s, sunt in renovare), gazonul e tuns la milimetru, acoperisurile stralucesc in soare. Intregul complex arata pur si simplu impecabil.
Am vazut tari mai dezvoltate in care structuri similare nu se ridicau la inaltimea numelui asa cum se ridica cea de aici. Pana si sala tronului arata de parca ar fi fost inaugurata ieri, nu in urma cu 100 de ani.
Intrarea costa 40000 KHR, adica 8 euro, si nu gasesc nimic care sa ma faca sa-mi para rau ca am cheltuit banii astia. Palatul e deschis de la 8 la 10:30 dimineata si de la doua la cinci dupa-amiaza. Evident ca doar a doua parte a programului se potriveste cu regimul meu de viata, dar recuperez petrecand aici toate cele trei ore pe care le am la dispozitie. Nici nu-i de mirare: palatul ocupa vreo 15-20 de hectare si sunt nenumarate detalii care asteapta sa-ti bucure ochiul mai mult decat asa, in treacat.
Wat Phnom e mult mai putin impresionant, dar merita si el un popas. Eventual undeva intre o bere si un pranz luate pe malul fluviului, ca-i foarte aproape.
Nu stiu daca-i cel mai vechi templu din oras (ar putea fi, avand in vedere ca l-au construit acum vreo 650 de ani), dar sigur e cel mai inalt. Pentru ca sta pe singurul deal din Phnom Penh. Ok, delusor, nu deal – are mai putin de 30 de metri inaltime. Si ok, nici nu-i un deal natural, ca l-au facut oamenii care au vrut sa-i puna o pagoda in varf. Dar toate astea nu-l fac mai putin simpatic, mai ales ca daca n-ar fi aparut delusorul asta, asa artificial cum e el, orasul nu s-ar mai fi chemat asa: Phnom inseamna “deal”, iar Penh e numele unei localnice despre care se spune ca a fondat templul dupa ce a gasit in apa niste statui reprezentandu-i pe Buddha si pe Vishnu.
Seara, cand ma intorc la hotel, picioarele imi cer pe un ton rastit sa nu mai fac nimic altceva in afara de a ma tolani pe unul dintre sezlongurile de langa piscina de pe acoperis. Ma conformez, ca asa-s eu, ascultator. Sunt doar eu si barmanul, deci am parte si de liniste, nu doar de odihna. De altfel, am senzatia ca-s aproape singur in tot hotelul; doar o singura data m-am mai intersectat pe niste scari cu un european, care oricum mi-a lasat impresia ca-i un batran spion uitat aici de agentia care l-a trimis in urma cu 30 de ani. Problema e ca barmanul ma anunta ca isi incheie programul pe la 10. Pai cum, si eu ce mai beau dupa ce pleci? “Aaaa, stati linistit, va las cheia de la frigider si va puteti lua ce doriti”, imi zice. “Cum, bai, ai incredere sa-mi lasi mie toata carciumioara pe mana?”. “No problem, sir, lasati banii si cheia in locul asta si totul e in regula”. N-am ce sa mai comentez.
Singura nemultumire ar mai fi ca, dupa un whisky, parca incepe sa mi se faca si foame, iar restaurantul e jos. Barmanul pare insa hotarat sa-si depaseasca atributiile, asa ca, desi initial doar imi aduce un meniu ca sa comand de aici, urmand sa cobor cand e gata mancarea, pana la urma se duce – fara sa i-o cer – sa-mi si aduca porcul cu ghimbir si orezul dulce cu mango pe care le-am cerut. Dupa care face o plecaciune, imi preda cheia (langa care sunt deja hotarat sa-i las un bacsis generos) si isi incheie glorios tura.
Am tot etajul doar pentru mine si am grija sa ma bucur de el: cand ma satur sa zac pe sezlong, plonjez in piscina; cand se termina berea, mai desfac una; in rest, ascult linistea. Zona asta e plina de ambasade si de cladiri oficiale, Senatul e la 100 de metri mai in spate, vreo doua ministere tot pe-aici, dupa ce se lasa seara singurele zgomote sunt pasii vreunui localnic si zumzetul sters al bulevardelor mai indepartate. Din cand in cand, un nor traverseaza cerul, suficient de jos ca luminile orasului sa-l faca sa straluceasca. Cred ca am si atipit de vreo doua ori inainte sa ma conving sa-mi deplasez augusta persoana in patul aflat cu vreo trei etaje mai jos.
De la Phnom Penh la Siem Reap merg tot cu Mekong Express, ca m-am obisnuit cu ei. Tot 12 dolari, tot vreo 6 ore, tot semi-adormit din cauza ca pornim la o ora de-aia care nu-mi place mie.
Stau la Schein Guesthouse & Restaurant, pentru ca numele si review-urile pe care le-am citit m-au convins ca pensiunea e a unui german, iar in zonele astea supra-turistice parca am mai multa incredere intr-un european, mai ales intr-un conational de-al Angelei. Si n-am gresit deloc, nici de data asta. Herr Schein si-a facut aici un gasthof ca la mama lui acasa, adica foarte curat, ieftin si cinstit, in care primesti ce ti se spune ca primesti, cu camere mari si cu o terasa racoroasa la etaj pe care poti sa mananci si ceva de pe continentul tau, ca poate ti-e dor. Se incrunta putin la mine cand afla ca n-am de gand sa petrec un concediu intreg aici (“not enough time to see everything! hmmm…”), dar pana la urma, cu harta in fata, reusim sa concepem un plan de bataie.
Are si el niste tuk-tuk-isti cu care lucreaza, sunt de acord sa-l cheme pe unul dintre ei, mai ales ca e exact pretul care stiam ca ar fi corect pentru un tur de o zi (adica 6-7 ore) si pe care s-ar putea sa nu-l obtin usor negociind la coltul strazii. Mai exact, 15 dolari (mai scump ca in Phnom Penh, dar ma asteptam la asta). O nimica toata pe langa biletul de intrare, care nu-i ieftin deloc: 37 de dolari pentru o zi, 62 pentru trei zile (la alegere pe parcursul unei saptamani) sau 72 pentru sapte zile (la alegere pe parcursul unei luni).
Nu-i ieftin, dar merita. Daca cei care au facut Angkor Wat au vrut sa arate ca-s mai tari decat constructorii piramidelor, au reusit de la o mare distanta. Ok, nici sa ridici bolovani pe caldurile din desert nu-i usor, dar in jungla e cu cel putin un ordin de marime mai greu, ca pe langa grade mai ai si o umiditate infernala, plus ca trebuie sa defrisezi ca sa poti construi. Si, peste toate astea, tot ansamblul de aici are o dimensiune si o complexitate care nu cred ca-si gasesc egal. Nu avem de-a face doar cu “niste temple”, ci cu un adevarat oras de temple. Cu ziduri, incaperi, statui, sculpturi detaliate, alei, strazi, turnuri, porti. E un delir arhitectonic intins pe 400 de kilometri patrati.
Angkor Wat e, de fapt, doar unul dintre templele din situl arheologic de langa Siem Reap. Cel mai mare, intr-adevar. Atat de mare incat e pur si simplu cel mai mare monument religios din lume. Dar sa le ignori pe celelalte ar insemna ca ai venit degeaba pana aici. Doar in Angkor Thom ai putea petrece cateva ore admirand statuile si basoreliefurile din Bayon si urcand pe Baphuon. Copacii care au pus stapanire pe Ta Prohm sunt atat de cunoscuti incat toata lumea vine sa-i vada, dar ar fi pacat sa treci pe langa Preah Khan fara sa intri sa te intalnesti si cu alte monumente partial cucerite de natura.
Nu m-a tras nimeni de maneca sa-mi zica “bai, inchide gura!”, dar cred ca am ramas cu ea cascata de cand am dat cu ochii de primul templu si pana la intoarcere.
O fotografie face cat o mie de cuvinte, they say; dar uite ca am deja niste mii, plus alte cateva sute scrise, si tot nu-i suficient ca sa descriu ce-i aici. Trebuie sa vezi.
Angkor Wat se inchide la 6 seara, cam devreme pentru fotografiile pe care mi-as dori sa le fac. Mai grav, zidurile nu sunt luminate la lasarea intunericului, ceea ce mi se pare o adevarata blasfemie. Un paznic in uniforma ne mana spre iesire, dar incerc sa trag de timp cat mai mult posibil. Cocotat pe niste ruine, ii fac semn cu mana linistit, pe modelul “stai ashea un pic, numa’ cat sa fac si fotografia asta fara turisti in cadru”. Pana la urma, e si asta tot un paznic, la fel ca aia de la mine de-acasa, important e sa stii cum sa-l iei: daca eu par relaxat, e si el mai relaxat. Incet-incet, am ramas ultimul din toata turma de turisti, restul sunt deja aproape de iesire. Imi aprind o tigara, iar paznicul ajuns langa mine imi face semn ca ar vrea si el una. Yes, baby!, asta asteptam. Stiu ca acum intregul Angkor Wat e doar al meu pentru cateva minute. Sunt convins ca as putea sta si mai mult, eventual invelind tigara intr-o bancnota, dar fara lumini e inutil. Poate data viitoare, daca pana atunci gasesc o metoda de a strecura inauntru si niste proiectoare portabile.
E prima tara din toata plimbarea in care simt ca am stat mult prea putin. Si pe celelalte abia le-am atins si as mai fi avut multe lucruri de vazut, locuri de descoperit, mancaruri de gustat, dar Cambodia a reusit sa devina favorita mea din regiune. Exceptand Siem Reap, care inevitabil arata ca un teritoriu supus unei invazii, turistii sunt destul de putini. As putea spune ca tara e nedreptatita din punctul asta de vedere, dar pe de alta parte mie imi convine, pentru ca ma pot bucura de toate lucrurile pe care le are de oferit (si nu-s putine) fara sa am parte si de efectele negative ale supra-dezvoltarii turistice. Inteleg ca totusi Cambodia e mai putin sigura decat cele din jur, mai ales daca esti de genul feminin, mai ales noaptea si mai ales pe aleile intunecate din zonele turistice, dar dincolo de faptul ca nu ma incadrez la prima conditie, eu n-am vazut nimic care sa ma ingrijoreze. In rest, preturile sunt mici, nu ma calca aglomeratia pe nervi, localnicii sunt mai putin setati sa “traga de pe mine” tot ce pot si imi ramane o felie mai mare din atentia si ospitalitatea pe care o au de impartit.
Nu stiu cum era Thailanda acum 20 de ani, dar cam asa trebuie sa fi aratat.
Episoadele precedente:
Zig-zag prin Asia (I): planificarea
Zig-zag prin Asia (II): ziua contrastelor
Zig-zag prin Asia (III): Kuala Lumpur
Zig-zag prin Asia (IV): the shining Singapore
Zig-zag prin Asia (V): bijuteria din jungla
Zig-zag prin Asia (VI): the Island of Gods
Zig-zag prin Asia (VII): Bangkok, non amour
Zig-zag prin Asia (VIII): la tara, la Vientiane
Zig-zag prin Asia (IX): Ho Chi Minh City aka HCMC aka Saigon
Leave A Comment