“Degetul aici, priviti in camera”. Puf! Nu, nu citesti iar povestea de acum doua zile, pur si simplu iar am trecut prin Kuala Lumpur. Ma astept tot mai serios sa ma intrebe unul dintre politistii de frontiera intr-o zi “bai, da’ tu ce satan tot faci pe-aici asa de des?!”, dar deocamdata par a fi rezistenti la stimuli.
Era incomod sa ne continuam deplasarea tot azi, asa ca mai petrecem o zi in capitala Malaysiei, ca tot mi-e mie simpatic orasul asta. Fara stres, fara planuri de indeplinit, fara alergatura: KL a devenit deja un fel de home town. Iar cand esti in home town, ce faci? Te plimbi incetisor, mai megi la un restaurant, mai revii la hotel doar ca sa bei o bere pe balcon, chesti de-astea simple si comode.
Am remarcat ca daca trec de mai multe ori printr-un oras la intervale scurte de timp, am tendinta de a sta de fiecare data in alta parte, probabil din dorinta de a-mi face o imagine mai cuprinzatoare a pietei hoteliere locale. Asa si acum: de data asta nu mai stam la Traders, ci la Fraser Residence, tot pe langa Petronas Towers, doar un pic mai intr-o parte. N-are sky bar, dar in rest te primeste cu acelasi lux la pret de discount cum cred ca doar in Kuala Lumpur poti gasi.
Pentru Bangkok nu-s programate decat vreo doua zile, inainte sa pornesc mai departe. Stiu ca suna a blasfemie, dar n-am avut niciun moment de gand sa stau prea mult aici. Prea mult hype pe tema unei destinatii ma face s-o privesc cu circumspectie, din reflex. Iar capitala Thailandei e exact modelul de oras over-hyped, sau cel putin asa l-am perceput eu in ultimii [destul de multi] ani. Cum a inceput lumea sa descopere ca nu-i colosal de greu de ajuns in Asia in concediu, Thailanda a devenit destinatia by default. Fiind de multe ori si prima iesire “exotica”, la intoarcere inevitabil povestile abundau in adjective si adverbe elogioase, care au alimentat in continuare tam-tam-ul, si tot asa. “Vaaai, faaata, am fost in Thailaaanda!”.
Ma rog, trebuie sa vad si eu despre ce-i vorba, dar fara sa ma intind, ca am alte obiective care mi se par mai interesante prin jur.
Bangkok-ul are doua aeroporturi internationale, dar daca nu vii cu un low-cost, sansele sunt sa aterizezi pe cel mai mare dinte ele, Suvarnabhumi. Destul de aglomerat, dar asta n-ar fi o problema daca n-ar trebui sa stai la coada de la ghiseul Visa on Arrival, ca romanii si alte cateva natii n-au fost in stare sa negocieze un acord de visa exemption.
Iar inainte sa ajungi la coada aia mai trebuie sa stai la una, de data asta la un birou de schimb valutar: viza costa 1000 THB (vreo 25 euro), dar nu poate fi platita decat cash si doar in moneda locala. Langa bancnote pui doua fotografii si un formular pe care-l completezi la fata locului, plus – daca te intreaba cineva (pe mine nu m-a intrebat) – biletul de iesire din tara si 250 de euro, ca sa se convinga oamenii ca n-ai venit in tara lor ca sa ceri ajutor social. Nu de alta, da’ cred ca au mai patit-o cu un pesedist care a ajuns la un moment dat pe la ei, si-a facut blog si a inceput sa cerseasca.
Din momentul in care ajungi in fata ofiterului, procedura se desfasoara relativ rapid, dar tot am cheltuit cam o ora cu chestia asta. Si 25 de euro, dupa cum ziceam. Rapid spre hotel, deci.
Iar cel mai rapid e tot cu taxiul, pentru ca alternativele nu ma ajuta prea mult: de unde ma lasa trenul/metroul tot ar trebui sa iau o masina pana la destinatia finala. Adica pana pe malul fluviului, la Chatrium Riverside.
De la Arrivals, cobori un etaj si dai de ghiseul de langa coada de taxiuri; zici unde vrei sa mergi, primesti un biletel (il pastrezi, ca are pe el si numarul de telefon la care poti sa faci scandal daca te-a suparat soferul), iar domnita te conduce la prima masina disponibila, ca sa-i explice taximetristului unde sa te duca. Pana aici, seamana cu sistemul din KLIA; doar ca thailandezii nu l-au dus pana la capat: nu platesti cursa acum, ci la destinatie. Chestie care le lasa deschisa taximetristilor posibilitatea de a incerca sa te convinga sa nu dea drumul la aparat, “ca-i mai ieftin asa”. Nu-i mai ieftin. Ii tai scurt avantul soferului spunandu-i sa apese pe buton si se conformeaza. Am insa de gand sa fiu atent daca incearca metoda “de la Bucuresti la Ploiesti prin Vladivostok”, ca am inteles ca se practica si pe-aici. Taxiurile din Bangkok au un sistem de tarifare complicat, cu preturi pe kilometru care variaza in functie de distanta totala parcursa (un pret pentru primii 12 km, altul pentru urmatorii 8 si tot asa, n-am tinut minte exact), dar am gasit pe net niste aplicatii care iti estimeaza valoarea cursei si stiu cam cat ar trebui sa ma coste drumul acum. Cumva neasteptat, exact atat ma si costa: 400 baht, din care 50 au fost suprataxa de aeroport si vreo 70 taxele de autostrada.
Din nou, privelistea de la balcon e de exceptie, cu fluviul care se intinde chiar sub mine si cu un skyline stralucitor, aproape ca nu-mi mai vine sa cobor din camera. Mi-am propus, totusi, trei obiective – Wat Saket, Wat Arun si Wat Phra Keaw/Grand Palace – si chiar daca de celelalte ma pot ocupa la intoarcere, as prefera ca macar primul sa fie stocat pe hard si pe neuronii responsabili cu memoria pana plec mai departe.
The Golden Mount nu arata chiar ca un munte de aur, asa cum ai crede auzind numele, ci mai degraba ca un clopot. De aur, intr-adevar. Muntele in sine – care-i de fapt un deal, care-i de fapt un mare cimitir – e alb si are vreo 300 de trepte pana sus, o placere pe zapuseala asta. Noroc ca pe parcurs mai apare cate o chestie interesanta de vazut si, cu ocazia asta, iti tragi si sufletul. Acu’, daca tii mortis sa si citesti explicatiile exponatelor, e treaba ta; dar tine cont ca unele s-ar putea sa te lase balta in mijlocul frazei din cauza ca un destept a calculat gresit cate caractere incap pe o piatra cu suprafata de x centimetri patrati.
La unul dintre “etaje” stau aliniate vreo 10 clopote langa un perete, iar un cuplu tanar cu aspect european se tot invarte pe langa gongul din capat. Simt ca-i mananca degetele sa dea cu maciuca aia in farfuria masiva de metal, dar ca nu indraznesc. Hai, mai, ca va rezolv eu dilema, ce se poate intampla? Ca astia de pe-aici sunt buddhisti, cu pace, cu armonie universala, cu de-astea, nu obisnuiesc sa afuriseasca asa cum fac omologii lor crestini. Ma indrept tinta spre obiectul de interes si “donngggg!” problem solved. Cei doi izbucnesc in ras si capata curaj: “donggg!” fac si ei, pe rand. Din urma vin si alti turisti care preiau din mers ideea, asa ca s-a terminat cu linistea. N-am idee daca cei care se ocupa de templu sunt deranjati de chestia asta sau nu, da’ mi-e teama ca a luat nastere o noua traditie.
Sus, elementul principal de atractie ar trebui sa fie altarul in care se afla relicvele lui Buddha (ca doar n-o sa le zic “moaste”, potoleste-te!), dar mie mi se pare mai interesanta privelistea care se deschide in jur, pana spre malul fluviului intr-o parte si pana la turnurile din cartierul financiar in cealalta parte. Fie si numai panorama asta merita 20 baht, cat costa intrarea la Wat Saket. La poalele dealului, dintre copaci tasnesc acoperisurile rosii decorate cu auriu ale unor cladiri care par a fi niste temple mai mici sau, oricum, ceva stabilimente cu functie religioasa, ca mi-am bagat nasul pe usa unuia si asa aratau oamenii din interior.
Cum ai iesit insa din zona asta, te trezesti in mijlocul “Bangkok-ului salbatic”, ca nu stiu cum sa-i zic altfel. La cum arata strazile, am senzatia ca maaaximum o treime dintre cei 8 milioane de locuitori sunt in casa, restul umbla bezmetici – jumatate dintre ei pe trotuare, jumatate pe carosabil. Din a doua jumatate, de departe cei mai enervanti sunt proprietarii de tuk-tuk-uri. Or fi pitoresti, or fi nu-stiu-cum, dar macar aia cu masini iti arunca doar gaze de esapament in nas. Astia, pe langa aceleasi gaze, te mai polueaza si fonic, ca te vad alb si isi imagineaza ca toti albii au nevoie sa fie intrebati la fiecare doi metri daca nu vor un taxi. Nu, bai, uite ca eu sunt unul dintre aia care nu vor. Si daca as vrea, as cauta unul pe patru roti, cel mai probabil deschizand aplicatia asta numita Grab pe care o am pe telefon, ca azi n-am dispozitia necesara sa ma tiganesc la pret si nici chef sa va platesc voua cat as da pe un taxi normal.
Dupa o vreme insa parca incep sa regret ca am tinut mortis sa merg pe jos spre fluviu. Nu-s decat vreo 3 kilometri, dar combinatia zapuseala + poluare + zgomot + mormait in mod repetat ca “nu” (pana m-am plictisit si am inceput sa dau pur si simplu cu ignore) + ocolit cetateni si tarabe + mizerie m-a obosit. Desi suntem in plin centrul capitalei, aspectul strazilor e de periferie uitata pentru totdeauna de serviciile de salubritate. Hartii, gramezi de moloz si gunoaie zac peste tot, iar uneori trebuie sa faci eforturi ca sa le ocolesti. Pe primii doi sobolani i-am ignorat, dar urmatorii mi-au taiat cheful de a incerca street food-ul thailandez. De altfel, tarabele insirate din loc in loc contribuie din plin la mizeria asta, ca proprietarii lor nu manifesta niciun fel de emotie cand arunca resturile la coltul trotuarului.
Strazile nu mi se par deloc nesigure, nici macar alea mai dosnice, doar teribil de murdare. Am trecut deja prin cateva tari asiatice, dar nicaieri pana acum n-am vazut un asemenea peisaj urban. Si tot nicaieri nu m-am simtit privit ca un bancomat umblator, asa cum ma simt aici. Am ajuns deja in epicentrul zonei turistice, pe langa Grand Palace, si cel putin jumatate dintre bastinasii pe care ii intalnesc vor sa-mi vanda ceva, sa-mi arate ceva sau sa ma duca undeva. Dar locul in care ma aflu e mai putin important, pentru ca acelasi lucru se intampla cam peste tot, cu mici variatii de intensitate. N-as avea o problema cu fenomenul in sine, inteleg ca din asta traiesc, dar e un soi de insistenta agresiva care ma enerveaza, pentru ca simt in spatele ei si in privirile pe care le intalnesc (ok, poate doar mi se pare mie, dar daca asta-mi zice instinctul, poti sa stai si-n cap si n-o sa ai castig de cauza in fata lui) o dorinta de a profita fara masura de pe urma “strainilor bogati” (in acceptiunea locala asta fiind, probabil, un pleonasm).
Ma rog, o sa mai trec pe-aici nu peste mult timp, poate imi schimb impresia. Docamdata hai inapoi la etajul 24, ca de acolo orasul nu se vede asa.
Leave A Comment