Zig-zag prin Asia (III): Kuala Lumpur

Nu, nu putem sa alimentam avionul asta in zbor si sa raman in el forever. A inventat cineva intr-o zi o regula care zice ca, atunci cand ajungi la destinatie, trebuie sa te dai jos. Iar eu am ajuns in Kuala Lumpur.
Abia m-am trezit si inca nu-s capabil sa-mi dau seama daca-i mai cald sau nu decat in Dubai, dar cu certitudine e mai umed. Si miroase cumva a dulce si a verde, nu prea stiu cum sa explic. Mie mi se pare ca miroase ok.

Aeroportul e foarte departe de oras, sunt aproape 60 km pana in centru. In principiu, ajungi mai repede cu trenul decat cu masina, dar asta e valabil doar daca hotelul tau e undeva pe langa KL Sentral (gara centrala, te-ai prins), altfel trebuie sa mai adaugi si taxiul de acolo pana la hotel (sau, mai bine, un Uber sau un GrabCar – care-i un fel de Uber sud-est-asiatic, mai ieftin si decat taxiul). Il adaugi si ca timp, si ca pret. Iar biletul de tren nu-i chiar ieftin: 55 MYR (11.50 euro) doar dus. Per total, platesti aproximativ la fel de mult daca mergi cu taxiul din aeroport pana la hotel, si asta fara sa te trambalezi cu bagaje dintr-un mijloc de transport in altul; de la doua persoane in sus, diferenta e clara. Asa ca, desi in continuare #Ifuckinhatetaxidrivers, de data asta the winner is… taxiul. Mai ales ca, oameni destepti, cei din aeroport au pus la dispozitia turistului un sistem care sa-l ajute sa evite teparii: cum treci de vamesi, dai cu nasul intr-un set de ghisee la care te prezinti, zici “a budget taxi to… [unde vrei sa ajungi]”, afli pretul corect, il platesti si primesti un cupon cu care te duci in fata aeroportului, acolo unde e coada de taxiuri. Daca te intercepteaza pe traseu un taximetrist din ala “agatator”, nu uita sa te uiti dispretuitor-amuzat la el, fara sa-i adresezi vreun cuvant. O fatuca te preia rapid, te indruma spre primul sedan rosu care-i liber, o jumatate de cupon ajunge la sofer (nu de alta, da’ trebuie sa stie si el unde sa te duca), cealalta jumatate ramane la tine, esti transportat la destinatie, il saluti pe taximetrist, sarutari de maini doamnei, pupaturi alora mici, mission accomplished. Total pana la Petronas Towers – undeva in jur de 75 MYR, adica vreo 15-16 euro (la fata locului, de obicei o sa vezi preturile scrise dupa modelul “RM 75”, dar eu prefer sa folosesc codificarea standard; oricum, tot Malaysian Ringgit inseamna; interesant e ca si asta, la fel ca dirhamul emiratez, e tot aproximativ la paritate cu leul).

Am zis “Petronas Towers” pentru ca stam exact vis-a-vis, in cel mai bine amplasat hotel din tot orasul, Traders. Fac o paranteza si spun ca in Malaysia se afla, probabil, cele mai ieftine hoteluri de 5* din lume. Turnurile gemene se inalta drept in fata geamului, dincolo de parc. Aproape ca nici nu mai am nevoie sa ies in oras, pot sa vizitez principalul obiectiv turistic stand pur si simplu in fotoliu. Si ca si cum asta – plus faptul ca de doua zile n-am mai dormit intr-un pat – n-ar fi o motivatie suficienta ca sa nu mai parasesc hotelul, la ultimul etaj e un sky bar cu piscina si cu o priveliste inca si mai agreabila (pentru ca-i cu cateva etaje mai sus, d’oh). Singura problema ar fi ca in seara asta are loc un party si ca, din cate vede fatuca de la receptie pe tabelas, toate mesele sunt rezervate. Cumva insa, ca prin minune dupa o ora si inca vreo doua discutii la telefon, o canapea devine disponibila, cu conditia unei consumatii minime de x dolari. Putini, potrivit parerii unanime. Multi, cand ma uit pe meniu: preturile sunt atat de mici – cel putin pentru locul in care ne aflam – incat pur si simplu e imposibil sa mananci si sa bei de banii aia fara sa-ti dublezi greutatea si fara sa te faci, concomitent, pulbere. Ca printr-o alta minune insa, ca nici astea nu vin niciodata singure, in cele din urma nota de plata avea sa vina fara sa tina cont de conditia stabilita initial.
Seara se scurge lenes, printre povesti, cocktailuri, pahare de whisky, muzica si fete care cred ca danseaza. Nu stiu, ca nu-s prea atent. Orasul adoarme stralucind sub mine (cu exceptia turnurilor, care adorm stralucind un pic deasupra mea), eu semnificativ mai tarziu.

Kuala Lumpur nu-i neaparat un oras de vizitat, n-are prea multe “tinte” in afara de KLCC (iar daca stai in KLCC se pune ca ai bifat obiectivul asta prin simpla prezenta, lol); ar mai fi de vazut Batu Caves, dar astea-s undeva la vreo 10 km in afara orasului si n-am chef sa ma deplasez pana acolo, si Butterfly Park, pentru cine-i pasionat de asa ceva si n-a avut insectar cand era mic. Plus templul Thean Hou, care-i suficient de interesant ca sa-i faci o vizita daca ai timp. Daca n-ai suficient si trebuie sa alegi intre templu si Jalan Alor – sau daca pur si simplu ti-e foame – mergi la pe strada Alor, forget the temple. Sau, altfel spus, du-te la templul street food-ului, lasa-l pe ala cu statui. Dupa un tur al tarabelor si restaurantelor care prin zona asta stau deschise pana spre dimineata, o sa atingi un asa nivel de iluminare spirituala incat vei incepe automat sa meditezi, in pozitia pe care inca din vechime invatatii zen o denumesc “lotusul cunoscatorilor”: stand in fund, usor lasat pe spate, cu ochii pierduti aiurea si papilele gustative in nirvana.
Dar tocmai lipsa asta de atractii turistice (daca nu cumva ai ramas cu anumite reflexe si consideri mall-urile – care nu lipsesc si-s chiar destul de ieftine – “atractii turistice”) il face foarte livable, daca-ntelegi ce vreau sa zic prin cuvantul asta. Bineinteles ca-i aglomerat pe alocuri si agitat ca orice capitala, dar oamenii isi vad de viata lor, fara a fi preocupati sa “traga” cat mai mult de la turistul ratacit, asa cum se intampla in zonele in care activitatea asta aduce o mare parte a veniturilor bastinasilor. Desi se vede de la trei kilometri ca nu esti de prin partea locului, nu te trezesti cu priviri infipte din toate partile – iar atunci cand, totusi, situatia te pune fata in fata cu un localnic, nu te simti tratat ca o potentiala sursa de bancnote, ci cu politete si chiar cu un soi de respect. Adauga la asta preturile mici si faptul ca, desi suntem intr-o tara majoritar musulmana, restrictiile sunt mult mai relaxate decat prin alte parti cu aceeasi religie si rezulta un oras in care chiar cred ca as putea trai. Eventual sa traiesc aici si sa lucrez in Singapore, care-i la 10 euro si 50 de minute de mers cu avionul, adica un pic mai aproape decat e Pipera de Drumul Taberei. Adauga pozitia geografica si statutul de hub continental al aeroportului (plus gratuitatea vizei de intrare) si rezulta cea mai buna “baza operationala” pentru zona asta a Asiei.

Cumva, simt ca nedreptatesc un pic Malaysia pentru ca-i acord – si in scris, si in realitate – mai mult rol de tranzit decat de destinatie. Avand in vedere ca detine si o bucata importanta din Borneo, in total are un litoral mai mare decat al Thailandei, deci e clar ca nu lipsesc insulele sau plajele – care, in plus, sunt mai ieftine si mai putin aglomerate decat la vecinii din nord. Iar daca te saturi de plaja, ai la indemana jungla cu toate vietuitoarele ei, inclusiv niste triburi din alea fara facebook.
Ce n-am eu la indemana e mai mult timp. Iar o reconfigurare de traseu, vorba lui Marcel, ar produce un minunat dezastru, ca asta se intampla de fiecare data cand incerci sa repari un lucru care merge.

Asa ca maine ma duc pana-n Singapore, sa beau o cafea, si revin.

2018-01-25T02:36:11+03:0022 January 2018|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , |0 Comments

Leave A Comment

14 − 10 =

Advertisment ad adsense adlogger