Bangkok – Udon Thani e un zbor intern de o ora, nici n-am ce sa spun despre el. Hop in, bzzzzz, hop off. Distractia incepe abia dupa ce ies din aeroport.
Pentru ca un bilet one-way direct pana la Vientiane era stupid de scump (cel putin in comparatie cu media zonei) iar intre Udon Thani si capitala Laosului sunt doar vreo 75 de kilometri, am hotarat sa fac bucata asta de drum pe sosea, cu riscul de a descoperi fix pe podul de peste Mekong ca nu pot primi viza in punctul ala de trecere a frontierei (pentru ca informatiile pe care le am in privinta asta sunt in continuare confuze). Acu’, e drept ca a contat in decizia asta si faptul ca mi se pare mult mai distractiv asa: sa mergi doar din aeroport in aeroport e banal, iar un pic de aventura face bine la imunitate.

Cum iesi din aeroport, dai de un ghiseu pe care scrie “limousine”. Nu-i vorba de nicio limuzina, stai linistit, doar de microbuzul care merge spre Nong Khai – asta fiind ultimul sat din Thailanda, lipit de fluviu, adica de frontiera. Costa 200 THB (undeva in jur de 5 euro) si are aer conditionat, deci practic tot ce-ti poti dori de la viata pentru astea 45 de minute de drum. Utilajul opreste cumva inainte de a ajunge in sat, ca sa poata striga ajutorul de sofer ca aia care vor sa mearga in Laos trebuie sa coboare acolo. Bine, boss, coboram. Si de-aici? De aici luam un alt microbuz, care costa 20 baht – deci putem spune ca nu costa nimic (bine, ma, costa doi lei si 25 de bani) – si care ne duce spre Friendship Bridge. Podul Prieteniei, ce frumooos! Not. Ca roman, numele asta imi da niste frisoane, ca avem si noi un pod intitulat la fel pe care stiu ca uneori se sta cu orele.
Prin frontiera thailandeza trec insa cam ca prin branza: ii mai dau 10 baht si politistului (n-am inteles pentru ce, dar daca asa scrie pe ghereta, asa fac; oricum, ma felicit ca m-am gandit sa-mi iau tot felul de bancnote mici in buzunar), ala imi stampileaza pasaportul, vamesii n-au nicio treaba cu bagajele, in 10 minute sunt in no man’s land. Autobuzul e deja acolo, ne preia pe toti si ne traverseaza podul pana la vecini. Eeeeei, se pare ca m-am bucurat cam devreme, aici e un balamuc de nedescris. Punctul laotian de trecere a frontierei seamana cu o autogara de provincie la ora la care pietasii se pregatesc sa se intoarca acasa. Cu atat mai amuzant cu cat nu pot sa-mi dau seama daca pe afisele astea chiar scrie ceva sau pur si simplu au vrut sa decoreze peretii. Asa arata scrisul lor, ce vina am eu?
Suntem doar vreo 4-5 occidentali in tot haosul asta, iar eu par singurul care a trecut prin autogara din Piatra Neamt in anii ’80-’90. Teoretic, sunt cel mai pregatit sa fac fata situatiei, cum ar veni. Dar chiar si mie imi ia o vreme pana ma lamuresc la care ghiseu trebuie sa merg mai intai, apoi inca o vreme pana reusesc sa-mi dau seama unde incepe coada. Cred ca se vede ca-s confuz, pentru ca soferul autocarului (sau ajutorul lui, baiatul cu bagajele, whatever) intervine salvator in ecuatie si ma intreaba daca vreau sa rezolv rapid formalitatile. In general refuz propunerile de genul asta, ca le consider tot un fel de tourist scam si ma enerveaza din principiu, plus ca experienta de cetatean al unei tari subdezvoltate m-a calit suficient ca sa ma descurc si in altele fara sa ma ingrijorez. Acum insa chiar n-am chef sa stau la cozi in incaperea asta fara aer conditionat, iar experienta de mai sus n-are cum sa ma ajute in privinta asta in masura in care il ajuta pe omuletul din fata mea, care sunt convins ca a trecut pe aici de suficient de multe ori ca sa aiba “canalele” bine unse. Imi aduce rapid un formular de viza, dupa ce-l completez mi-l ia impreuna cu pasaportul si cu doua poze si dispare, reapare, ma conduce pe langa toata coada la un birou unde platesc taxa de viza, ma simt ca acum 20 ani cand ma conducea un prieten pe la biroul inmatriculari/administratia financiara/RAR de parca eram posesor de handicap. In comparatie cu el, chiar eram. Un individ in uniforma se uita la hartii, lipeste viza pe o fila de pasaport, tranteste si doua stampile, la vama mai dau 10 baht (iar nu inteleg de ce, ca nu se uita nimeni la mine in rucsac, dar asta-i tariful), hopaaa! sunt in Laos.
Taxa de viza a fost 35 de dolari, care trebuie platiti neaparat in bancnote americane (sau in THB, dar la un curs cam nasol); m-am ofticat un pic ca nu-s suedez sau australian sau altceva, ca as fi platit doar 30, dar pe de alta parte m-am bucurat ca nu-s canadian, ca aia-s cei mai oropsiti, cu 42 USD. Daca n-ai fotografii la tine, mai platesti un dolar. Eu am avut.
Ii dau omuletului care m-a adus pana aici 5 dolari. N-am nici cea mai mica idee daca-i mult sau putin, dar mutra lui si modul in care ma saluta de ramas-bun imi zice ca-l numa’ bine, nici mult, nici putin.

Am iesit din autogara si am ajuns… in autogara. Pe bune, aici chiar e o autogara. Si au organizat si o piata, daca tot stau oamenii sa astepte autobuzul. Eu astept numarul 14, care nu stiu cand si la ce peron (asta a fost o gluma) vine. Mi-e teama ca nici n-o sa-mi dau seama care-i autobuzul 14, ca nu stiu daca in limba asta numerele se scriu la fel ca la noi. Faptul ca-s singurul caucazian din zona (ceilalti occidentali care erau pe langa mine acum 15 minute cred ca inca stau la o coada) imi ofera insa niste avantaje: e clar pentru toata lumea ca vreau sa ajung in Vientiane, iar vreo doi oameni amabili care stiu cat-de-cat engleza se apropie la un moment dat si imi spun ca, uite, ala-i autobuzul pe care il astept, a oprit acolo.
Intre timp, am schimbat si niste bahti thailandezi in moneda locala, ca-i bine sa ai la tine. Nu multi, pentru ca inevitabil cursul e un pic mai prost decat in oras, dar kip-ul laotian e atat de slab incat oricat ai schimba, tot bagi un tenculet rezonabil in buzunar.
Autobuzul 14 merge de la Friendship Bridge la Vientiane, dar daca are pasageri interesati face si un ocol pe la Buddha Park, iar eu acolo vreau sa ajung mai intai. Nu de alta, dar ar fi stupid sa ma duc in oras si apoi sa ma intorc 25 de kilometri. Biletul de autobuz costa 6000 KIP, adica o jumatate de euro. Welcome to Lao People’s Democratic Republic, gen. Fac o paranteza si te intreb: ai remarcat ca toate tarile comuniste tin mortis sa-si puna in titulatura cuvintele “popular” si/sau “democratic”? Isi dau si regimurile alea seama ca nimeni cu mai mult de doi neuroni nu le poate considera democratice sau “dorite de popor”, asa ca incearca si ele sa bage o vrajeala profitand de greutatea unei titulaturi oficiale. E exact ca si cum mi-as scrie eu in buletin “god of gods, lord of the seven kingdoms and protector of the realm”, ingrijorat de faptul ca daca n-as face asta, nimeni nu si-ar da seama ca-s god of gods, lord of the seven kingdoms and protector of the realm. Am inchis paranteza.
Faptul ca am intrat intr-o tara comunista se vede nu doar in preturi, ci si in calitatea soselelor. In sensul ca dupa 500 de metri asfaltul se termina. Si nici nu mai reapare pana cand ajungem la Buddha Park, vreo 7 km mai tarziu. Imi dau voie sa presupun ca si daca as mai fi mers 100 de kilometri, tot nu mai aparea.

Buddha Park e o chestie interesanta, chiar daca statuile care il populeaza sunt mai “tinere” decat par: a fost construit pe la sfarsitul anilor ’50 de un calugar care a studiat atat buddhismul cat si hinduismul (ceea ce explica amestecul de figuri din cele doua religii). In total sunt vreo 200 de statui, printre care se remarca una de 40 de metri a lui Buddha, tolanit in iarba, asa cum ii sta bine.

E soare, cald, praf, canta cocosii in curtile oamenilor, eu astept iar autobuzul 14, de data asta ca sa ma duca in oras. Parca-s la Razboieni asteptand cursa de Piatra. Nu ca mi-as mai aduce aminte exact cum era chestia asta, dar zic si eu asa.
Lalco AR, hotelul la care stau, arata interesant cu aspectul lui de convent catolic, dar raman in el doar cat sa-mi arunc rucsacul intr-un colt. Mi-e foame si am aflat ca-i un restaurant ok chiar alaturi. Nothing fancy, nici macar nu pare a avea un nume (ma rog, cel putin nu unul pe care sa-l inteleg eu), dar nu-s singurul pacient, ceea ce-i un semn bun. Bag niste noodles pentru inceput, asa, de test. M-au convins, taieteii astia au gust de parca au fost facuti in casa, putem sa trecem la nivelul urmator. Inca o Beerlao, apoi un larb. Beerlao merge cu o tigara, chestie care o panicheaza usor pe chelnerita, lucru deloc dificil avand in vedere ca de la inceput se uita la mine ca la un soi extraterestru potential periculos. O inteleg pe undeva, ca m-am vazut si eu recent in oglinda. Pana la urma se lamureste insa ca-s un capcaun relativ pasnic, pe care il poti multumi usor gasindu-i o masa mai retrasa, unde poate fuma in liniste. Stie si o boaba de engleza, una mica dar suficienta cat sa ma ajute si pe mine sa inteleg ce mananc. Meniul e in limba locala, am uitat sa-ti zic. Pe cale de consecinta, si preturile sunt in limba locala, astfel ca la final toata povestea ma costa echivalentul a vreo 4-5 euro. Iar acum, cu cala bine lestata, nava poate pleca pe mare.

Vientiane nu are prea multe obiective turistice, iar zona de interes se intinde pe o raza de maximum doi kilometri in jurul centrului. Cred ca cel mai distractiv ar fi sa bantui pe aici cu bicicleta, ca traficul e rezonabil, dar n-am asa ceva si 2) chiar daca as gasi de unde sa inchiriez una, nu cred ca as indrazni sa urc pe ea, avand in vedere ca in ultimii 25 de ani am mai folosit o singura data mijlocul asta de transport, iar atunci berea era vinovata, nu eu. Avand in vedere insa cat de mic e centrul, sa-l parcurgi pe jos dintr-un capat in altul e o nimica toata. Singura cerinta e sa te obisnuiesti cu praful – pentru ca da, e foarte mult praf. Suspectez ca asta se intampla din cauza ca imediat ce faci dreapta sau stanga de pe strazile principale dai in niste ulite pe care asfaltul inca n-a ajuns. Doar suspectez, nu dau cu paru’. Vientiane e o capitala, are 600000 de locuitori, dar in privinta asta inca e undeva pe la nivelul celebrei localitati Mârlad scuze, Bârlad. Pitoreasca, asa, in felul ei.

Black Stupa (That Dam) e chiar in spatele hotelului, dar arata cam trist, cu tencuiala cazuta si napadita de iarba si de tufisuri care ii rasar printre crapaturi. Cred ca localnicii n-o renoveaza/restaureaza/re-ceva din cauza ca le e frica de sarpele cu sapte capete care locuieste inauntru. Nu, serios, multi chiar cred ca exista asa ceva acolo. Si acum recunoaste, daca ai sti ca-i un balaur de-asta intr-o cladire, te-ai mai apuca sa dai cu mistria pe pereti? Nu te-ai mai apuca.
Un pic mai jos spre fluviu, pe bulevardul principal, e Haw Phra Kaew, adica templul lui Buddha de Smarald. Atat doar ca Buddha de Smarald nu e aici, ci in Bangkok, la Wat Phra Kaew. Si nici n-are sanse sa se mai intoarca vreodata aici, pentru ca statuiuta aia de 70 de centimetri e vazuta de thailandezi ca unul dintre cele mai importante artefacte (daca nu cumva chiar cel mai important) din toata tara. Drept pentru care templul din Vientiane a devenit un fost templu, iar in cladire acum e un muzeu.

Poti sa urci pe el, costa 3000 KIP, dar nu prea ai ce sa vezi de acolo. Adica e ca si cum te-ai uita de sus la o comuna sau, hai sa nu fiu rau, la un orasel de provincie foarte intins. Nu cred ca am vazut vreo cladire cu mai mult de 5-6 etaje indiferent pe unde am umblat prin Vientiane. Or fi prin alte cartiere, habar n-am. Exista blocuri, dar majoritare sunt casele si cladirile cu un etaj-doua. Contribuie si asta la atmosfera de orasel linistit, mai ales spre seara, cand oamenii si-au cam terminat treaba care i-a agitat peste zi si se indreapta spre parcuri si spre terase. Ma privesc curiosi, dar mai mult cu coada ochiului. Imi par cumva timizi, poate si pentru ca nu foarte multi vorbesc engleza. Nu mi se baga in suflet, nu incearca sa-mi vanda ceva, cel mult ma ignora. Simpatici, deci.

Cand se apropie seara, parcul de langa Patuxai se umple de tineri si de parinti care isi aduc plozii sa alerge pe alei in timp ce ei stau pe marginea bazinului cu fantana arteziana in mijloc, acolo unde stropii de apa fac atmosfera mai suportabila.
Plina e si piata aflata la vreo doi kilometri mai incolo, in fata celui mai important monument al Laosului, Pha That Luang. Aici insa varsta medie e undeva in zona liceului, iar toata pustimea asta pare ca a venit aici pentru a face sport: joaca fotbal, tenis cu piciorul, volei, merg pe role, alearga, tot felul de operatiuni pe care nu prea inteleg cum le duc la capat, pentru ca se petrec pe o uriasa suprafata de beton care emana acum toata caldura pe care a acumulat-o in timpul zilei. Eu transpir doar stand la marginea ei, cat mai aproape de iarba sensibil mai racoroasa din parculetul alaturat.
In fata mea straluceste Pha That Luang, contrastand cu absolut tot restul orasului. Suprafata lui neteda, muchiile ascutite si formele geometrice suple care il compun lasa impresia unui obiect extraterestru. Si literalmente straluceste, pentru ca structura e acoperita in intregime cu aur, iar 500 de kilograme de metal de-asta au darul de a face impresie. Da, arata intr-un fel. Si e clar ca barladenii n-o sa poata face niciodata asa ceva (printre altele, pentru ca l-ar fura in prima noapte cu teren cu tot), deci cred ca trebuie sa-mi cer scuze pentru comparatia de mai devreme. Caut pe terasa un loc care sa-mi permita sa admir structura si in timp ce ma rehidratez.

In timp ce refac traseul in sens invers, am senzatia ca orasul se pregateste sa doarma: sunt cam singur pe strada, pravaliile s-au inchis, singurul zgomot care se aude e cel facut chiar de pasii mei. Atmosfera isi revine abia pe malul Mekongului, unde terasele inca forfotesc. Era si cazul, pentru ca dupa toti kilometrii facuti in ultimele ore simt nevoia sa mai pun niste carburant in rezervor. O papaya salad si niste beri, de exemplu, ca nu trebuie sa neglijam balanta electrolitica, asa mi-a zis mie doctorul.
Ma cam enerveaza faptul ca pe langa fluviul asta zboara miliarde de tantari, dar am grija sa ma dau periodic cu repellent. Probabil las peste tot in urma mea senzatia ca tocmai a trecut pe-acolo un camion cu portocale, dar mai bine asta decat sa las creaturile alea nesuferite sa-si infiga trompele in mine. Teoretic riscul de malarie in Vientiane e “scazut spre zero”, dar asta inseamna doar ca nu trebuie sa iei tratament preventiv, nu si ca trebuie sa ignori celelalte masuri de precautie gen repellent, haine cu maneci lungi etc.; de la izvor pana la varsare, Mekongul e un mediu propice pentru tantari si n-am chef sa risc s-o intalnesc tocmai eu pe sefa lor de trib, eroina care care a reusit sa zboare 100 km pana aici din zonele marcate cu roz pe harta de risc.

Ciudat, dar mi-a devenit simpatic orasul asta rural. N-are multe chestii care sa te tina ocupat, dar tocmai asta il face perfect pentru o vizita relaxata de doua – trei zile intre niste segmente mai agitate ale unei calatorii. Preturile sunt mici, mancarea e buna, oamenii sunt pasnici, numa’ bine pentru un popas.
Si cred ca si restul tarii are lucruri de oferit, mai ales ca pare a fi inca departe de momentul in care va incepe sa fie sufocata si, concomitent, sa-i sufoce pe turisti. O sa verific chestia asta data viitoare cand mai ajung prin zona.

Episoadele precedente:

Zig-zag prin Asia (I): planificarea
Zig-zag prin Asia (II): ziua contrastelor
Zig-zag prin Asia (III): Kuala Lumpur
Zig-zag prin Asia (IV): the shining Singapore
Zig-zag prin Asia (V): bijuteria din jungla
Zig-zag prin Asia (VI): the Island of Gods
Zig-zag prin Asia (VII): Bangkok, non amour