Zig-zag prin Asia (IX): Ho Chi Minh City aka HCMC aka Saigon

La plecarea din Vientiane, pana la aeroport merg cu un shuttle de-al hotelului, condus de cel mai vorbaret laotian pe care l-am intalnit pana acum. Initial pun chestia asta pe seama faptului ca vorbeste bine engleza, dar la un moment dat – adica foarte rapid, ca oricum drumu-i scurt – mai adaug o ipoteza. De la discutia pe tema starii soselei ajunge imediat la starea tarii in ansamblu; nimic spectaculos pana aici, dar suntem intr-o tara socialista, cu un partid unic, iar asta critica regimul in gura mare. Piticul paranoic din creierul meu se trezeste brusc (ma rog, nu cred ca doarme niciodata, doar mai motzaie uneori) si-l eticheteaza pe individ ca “suspect”. Ii raspund doar evaziv la intrebarile de genul “tu ce parere ai?”, ca am chef sa-mi continui calatoria, nu sa ma trezesc eventual printr-un birou cu cetateni in uniforma, explicand de ce am incalcat vreo lege referitoare la defaimarea maretei ideologii comuniste. Ei bine, baiete, o sa-mi tin parerea pentru mine, ca sa nu te ajut sa primesti tu mangaieri pe crestet dupa ce scrii raportul ala. Si daca te informai, ai fi stiut ca vin dintr-o tara in care chestiile astea se intamplau haaaat!, acu’ 30 de ani.
Ma rog, poate-i doar in mintea mea chestia asta, poate ca omul chiar era sincer si imi vorbea liber pentru ca eram strain si se gandea ca nu risca nimic, dar nu stau sa-mi bat capul cu posibilitatile astea, pentru ca deocamdata am altceva mai urgent de rezolvat: pentru prima data de cand alerg de colo-colo cu AirAsia, tipa de la check-in imi atrage atentia ca rucsacul e mai greu cu aproape 2 kg decat limita pentru bagajul de mana. 9 kg in loc de 7, adica, ceea ce am senzatia ca s-ar traduce intr-o suprataxa de vreo 40 de dolari. Ma asteptam de la bun inceput pentru o surpriza de-asta (si aveam pregatite si solutii pe termen lung, daca s-ar fi intamplat mai devreme), dar daca am scapat pana acum, parca as vrea ca si de data asta sa scap. Ca si cum asta ar fi cel mai firesc lucru din univers, deschid rucsacul, scot camera foto si o agat la gat, scot alimentatorul laptopului si il bag in buzunarul jeans-ilor, apoi pun la loc bagajul pe cantar. 7.9 kg. “Na, acu-i mai cald afara?”, zice privirea mea fixata in ochii pustoaicei. Saraca, e pierduta, nu intelege daca ranjesc pentru ca-s nebun sau pentru ca-mi bat joc de ea. Il cheama pe seful ei, care evalueaza rapid situatia si gaseste ca cea mai buna solutie e sa ma intrebe daca mai pot sa scot si altceva din rucsac. Aaaa, bineinteles! Cu laptopul in mana, bagajul cantareste doar 6 kg. Toata lumea pare multumita, pustoaica printeaza boarding pass-ul, eu imi bag lucrurile la loc si ma indrept spre avion.
Recunosc fapta si semnez, am profitat cu nesimtire de o chestie pe care am simtit-o aproape peste tot prin zona asta: daca esti european, alb, spalatel si nu te crizezi, beneficiezi de o doza suplimentara de ingaduinta din partea localnicilor. Din politete, din ospitalitate, din dorinta de a evita o discutie care ar putea fi solutionata mai greu din cauza barierei lingvistice (care poate nu exista daca vorbim amandoi engleza suficient de bine, dar de ce sa ne batem capul? suntem in Asia, aici toata lumea vrea sa fie chill), habar n-am de ce. Probabil din toate cele trei motive, in diverse proportii. Totul e sa nu fii ticalos si sa nu exploatezi chestia asta tot timpul, iar eu chiar incerc sa nu fiu. Cu exceptii mici, ca asta de acum.


Am iarasi escala in Kuala Lumpur; nu-i foarte mare, dar ies din aeroport ca sa mai colectez doua stampile pe pasaport, pentru ca why not. Nici de data asta nu ma intreaba nimeni daca n-am vreun motiv defect pentru care exagerez cu escalele prin aeroportul asta. Bai, chiar n-am. Doar ca a devenit unul dintre aeroporturile mele favorite, asta-i tot. Si plec spre Ho Chi Minh City tot cu AirAsia, iar de data asta nu deranjeaza pe nimeni alea aproape 2 kg in plus.

Ho Chi Minh City sau Saigon? Greu de spus. Saigon e denumirea veche, din perioada coloniala, iar autoritatile comuniste sunt convins ca si-ar fi dorit sa dispara forever din limbaj. In acelasi timp, cel care a dat noul nume al orasului nu cred ca-i vazut rau de vietnamezi; revolutionar, unificator al patriei, chestii de-astea. Pe de alta parte, faptul ca schimbarea a fost facuta fortat, cumva ca un fel de razbunare pentru faptul ca sudul a luptat impotriva nordului comunist, a generat inevitabil reactii de ostilitate; la urma-urmei, comunistii puteau sa schimbe numele orasului Hanoi daca tot voiau sa-si onoreze liderul, mai ales ca acolo e mausoleul in care il tin pe Ho Chi Minh, nu aici. Si mai e si o chestie de comoditate: “Saigon” e mult mai usor de zis decat “Ho Chi Minh City”, ca are mai putin silabe. Drept rezultat, avem din nou o solutie perfect asiatica: ambele denumiri sunt folosite in mod egal, cum ii vine omului atunci sa zica. Fair enough.

In aeroport, astia care vrem visa on arrival suntem directionati spre un ghiseu la care sa predam tot teancul de hartii pe care l-am carat pana aici – formular de viza, scrisoarea de aprobare, poze, pasaport, 25 de dolari. Se anunta o etapa interesanta a calatoriei, pentru ca suntem cel putin 50 in situatia asta. Si n-ar fi o problema ca suntem atatia daca oamenii din spatele ghiseului s-ar misca normal: sunt vreo cinci, cred ca ar putea rezolva toate dosarele in cateva zeci de minute. Dar nu. Umbla prin incapere fix ca si cum n-ar avea nimic de facut, vorbesc unii cu altii, rad, iau un dosar si-l duc pe birou dupa care se intorc sa mai vorbeasca ceva cu cineva, isi mai toarna niste cafea, sunt expresia perfecta a birocratiei. Doar in romanica cu r mic am mai vazut asa ceva. Si macar eu am mai vazut, da’ amaratii astia din diverse tari occidentale in care angajatii de la stat nu se comporta ca niste asistati social cu contract de munca ce vina au? N-am voie, ca as scoate telefonul si as face un film de Cannes. Mai aterizeaza avioane, mai vin turisti, dosarele lor ajung peste ale celorlalti drept pentru care uneori sunt prelucrate inaintea celor depuse mai devreme, alteori nu, cum ti-o fi norocul. In cazul meu, norocul vine dupa aproape doua ore. Mai aveam un pic si intram pe net sa-mi anulez rezervarea la hotel.

Trec repede pe la o casa de schimb valutar (ca nu poti plati nimic in Vietnam decat in moneda locala si esti pierdut daca iesi din aeroport fara macar cateva sute de mii de dongi in buzunar; sau milioane, treaba ta – un milion inseamna vreo 35 de euro), dupa care ma retrag mai intr-o parte ca sa studiez “dinamica particulelor” pret de vreo doua tigari. In fiecare aeroport nou fac chestia asta, ma ajuta sa intru in atmosfera si sa nu ma mai simt lost in translation.
Ii usuiesc momentan pe taximetristii care vin sa-mi propuna sa merg cu ei, desi stiu ca pana la urma tot cu mijlocul asta de transport o sa ma deplasez pana in oras. In mod normal, as lua unul dintre cele doua autobuze care merg pana in “backpacker’s area”, adica in centru (fie 152, care costa 5000 VND, adica undeva sub 20 de centi, fie 102, care-i un fel de cursa speciala si costa 20000 VND), dar ploua ca la balamuc, iar de la Pham Ngu Lao unde-i statia terminus pana la hotel mai am vreun kilometru, deci nu.
Sunt doua companii mai de incredere, Mai Linh si Vinasun, cu care o cursa pana in centru n-ar trebui sa coste mai mult de 150000 VND, hai 170000 daca punem la socoteala taxa de aeroport si un trafic mai greoi. Iau un Vinasun, ca asa mi-a venit. Ii arat soferului adresa pe rezervare, n-as fi in stare s-o pronunt vreodata. Eu urasc diacriticele si in romana, imagineaza-ti ce senzatie imi produce vietnameza asta in care sunt litere care au si cate trei virgulite de-astea tampite agatate pe toate partile! Si bineinteles ca fiecare virgulita mai modifica un pic pronuntia sunetului, de unde rezulta o limba imposibil de invatat. For fuck’s sake, daca engleza ne arata ca oamenii se pot intelege intre ei si fara diacritice, de ce ne complicam existenta aiurea? N-am sa inteleg.

Musonul sau ce-o fi asta isi cam bate joc de mine. E cald, dar toarna cu galeata si nici prognoza pe zilele urmatoare nu arata ca si cum recipientul s-ar goli in curand. Din fericire, mi-a trecut prin cap sa iau cu mine si pachetelul ala ultracompact din care rasare la nevoie o pelerina de ploaie; cu ea in spate, indraznesc s-o iau la pas prin cartier. Cu intermitente insa, pentru ca periodic mai vine cate-o rafala cu bulbuci si atunci trebuie sa ma retrag la adapost sub o copertina sau ceva, impreuna cu zeci de alti cetateni. Chiar si strazile se golesc in momentele astea, doar unul-doi nebuni insista sa-si transforme scuterele in salupe.

De la genunchi in jos sunt complet ud si la fiecare pas se aude un “fleosc” amuzant, parca merg printr-o supa. Supa am zis?! Supaaaa! Preocupat sa ocolesc balti, am si uitat ca mor de foame. Deasupra restaurantului astuia scrie “Five Oysters”, deci s-ar putea sa mai aiba si alte bunatati. Supa au peste tot, oricum. Celebra pho, al carei renume nu-i deloc exagerat: chiar e fenomenal de buna. Nu punem chiar cinci oysters langa ea, doar doua. Nu de alta, dar trebuie sa mai incapa si niste creveti cu chili, impinsi de vreo doua beri. Total? 200000 VND, adica vreo 7 euro.

Nu-s neaparat multe lucruri de vazut in Saigon, dar ce face orasul asta special e atmosfera de pe strazi. Haosul de pe strazi, ca sa fiu mai exact. Cel putin pe-aici prin District 1, ai senzatia ca ai fost parasutat intr-un mare musuroi cu furnici mici, dar agitate. Unele imping tarabe cu diverse, altele cara cosuri cu fructe, altele incearca sa-ti vanda ceva sau sa te pacaleasca cu ceva, altele doar umbla de colo-colo in pas alert.
Cand se apropie seara, situatia se agraveaza dramatic, pentru ca apar si furnicile motorizate: un roi monstruos de furnicute pe scutere ocupa strazile si se revarsa inclusiv pe trotuare atunci cand blocajul din trafic le impiedica chiar si pe ele sa inainteze (masinile oricum erau condamnate).

Nu sunt multe sau foarte multe: sunt toate. Doar Schrodinger si fizica cuantica ar putea explica intr-o oarecare masura cum de incap atatea vehicule pe metrul patrat.
Iar printre ele, ca si cum mai era nevoie, bantuie turistii. Destul de multi, de altfel. Iar in cazul multora dintre ei ai senzatia ca-s pe aici pentru ca pur si simplu nu mai au bani sa plece. Nu-mi dau seama de ce atrage orasul asta atatia backpackers, dar nicaieri altundeva in regiune nu cred ca mai poti gasi o asemenea comunitate de purtatori de haine uzate prin autobuze si trenuri, de rucsacuri a caror culoare originala e imposibil de aflat, de barbi netunse de pe vremea cand se aduna in ele praful vreunui oras european. O fi pentru ca-i berea ieftina pe Bui Vien, o fi pentru ca-i pho-ul la fel de ieftin, o fi pentru ca Saigonul a reusit cumva sa-si pastreze (sau sa-si recastige) atmosfera de oras cosmopolit de pe vremea colonialismului francez, habar n-am. Cert e ca peste strazi pluteste un aer hipsteresc simpatic. In care autoritatile nu-si baga nasul atat timp cat nu iese scandal, desi – sa nu uitam – suntem totusi in una dintre ultimele patru-cinci tari comuniste din lume (n-ai cum sa uiti chestia asta, ca ti-o amintesc permanent drapelele rosii cu secera si ciocanul atarnate de stalpi – mult mai bine intretinute decat alea din Laos, by the way).

Palatul Reunificarii e considerat, in orice ghid te uiti, unul dintre cele mai importante obiective turistice ale Saigonului. Mie mi se pare doar o cladire comunista complet insipida, parca-i Casa de Cultura a Sindicatelor din Onesti la o scara ceva mai mare. Iar tancul din fata nici macar nu-i chiar ala care a pus capat razboiului, ci unul similar.

Mult mai interesanta mi se pare catedrala aflata de cealalta parte a parcului. A fost construita de francezi acum 150 de ani, deci n-avea cum sa se cheme altfel decat Notre Dame, si se incadreaza bine intr-un peisaj din care arhitectura perioadei coloniale inca n-a disparut si care incepe aici, trece pe strada Dong Khoi pe langa Teatrul Municipal si se termina la Hotel Majestic, pe malul raului. Langa catedrala e vechea cladire a postei, de exemplu, care rezista tot cam de pe atunci; nici asta nu arata rau, chiar daca n-a fost proiectata de Eiffel (asa cum mai scrie pe ici – pe colo), seamana mai mult cu o gara si e vopsita intr-un galben cam tampitel.

Si cladirea primariei e galbena (o fi culoarea preferata a localnicilor, dunno), dar intr-o nuanta mai discreta. Am zis “cladirea primariei”? A Comitetului Popular, scuze. Dincolo de culoare insa, constructia e, probabil, cea mai frumoasa din tot orasul. Mai ales noaptea, cand luminile o fac sa straluceasca si o separa clar de fundal. Cumva ciudat, statuia din fata ei nu-i luminata deloc, desi e a lui Ho Chi Minh – despre a carui importanta nu cred ca are sens sa vorbim, avand in vedere ca apare pe absolut toate bancnotele vietnameze. Daca as fi secretarul general al Partidului Comunist Vietnamez, l-as chema pe responsabilul cu luminile in fata unui tribunal popular, l-as acuza de atitudine contrarevolutionara si l-as trimite la reeducare.

Nguyen Hue, strada care duce de la Primarie pana pe malul raului Saigon, e semi-pietonala: cele doua sensuri sunt separate de o “piata” care se umple de oameni iesiti la plimbare chiar daca nu prea exista nimic sa-i fereasca [dupa caz] de soare sau de ploaie, iar gazele de esapament produse cu generozitate de chestiile pe roti care alearga in jurul lor nu alcatuiesc neaparat cel mai propice mediu pentru o viata indelungata.

Daca Primaria e cea mai frumoasa cladire, si bulevardul asta e cel mai frumos din HCMC. De o parte si de alta se insira hoteluri, restaurante si cladiri de birouri, cu Bitexco Financial Tower deasupra tuturor. Timp de cateva luni a reusit sa fie chiar cea mai inalta cladire din Vietnam, dar aia din Hanoi deja lucrau la una si mai inalta. Ca deh, acolo-i capitala si nu puteau sa ramana mai prejos.

Ca tot veni vorba de Nguyen: numele asta e peste tot. Atat de des il intalnesti, incat ai senzatia ca pe toti vietnamezii ii cheama Nguyen. Ei bine, nici nu esti prea departe de adevar: 40% din populatie are numele asta. Really.

Dar indiferent daca-i cheama Ngyuen sau nu, sunt prietenosi si dornici sa intre in vorba cu tine, mai ales tinerii – probabil si pentru ca ei stiu mai bine engleza decat varstnicii. Cat ma invart pe langa Primarie asteptand sa prind un moment si fara ploaie, si cu lumina buna, si fara prea multi pietoni in fata obiectivului, sunt abordat de vreo trei ori, ultima data de un intreg grup de liceeni. Toti vor sa afle de unde sunt, ce fac, imi povestesc la randul lor veseli ce fac ei, ce invata, iar cu un tip care tine si el in mana o camera foto ajung sa vorbesc despre fotografie timp de mai bine de o ora.
S-ar putea sa fie si asta unul dintre motivele pentru care ii atrage atat de mult pe europeni orasul asta. Saigon sau Ho Chi Minh City, cum vrei sa-i zici.

2018-02-09T19:00:23+03:009 February 2018|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , , , , , , |0 Comments

Leave A Comment

four × four =

Advertisment ad adsense adlogger