Ce faci in momentul in care gasesti un bilet de avion Madrid – Sao Paulo / Santiago de Chile – Madrid la 237 de euro, cam cand se termina primavara la ei si e numa’ bine? Intinzi mana fara sa iei ochii de pe monitor, scoti cardul si il cumperi pe loc, asta faci. Dupa care stai vreo doua zile cumintel, sa fii cat-de-cat linistit ca nu a depistat careva trick-ul si nu ti-a anulat rezervarea, si te apuci de planificat. Abia asta-i problematic.
Partea buna a itinerariului de mai sus e ca trebuie sa ajungi cumva de la Sao Paulo la Santiago, ceea ce iti ofera posibilitatea de a vizita o buna bucata a continentului. Bineinteles, ai putea sa acoperi segmentul ala cu inca un zbor, dar care-ar mai fi farmecul?
Partea mai putin buna e ca distantele pe continentul asta sunt colosal de mari. Nu-ti dai seama asa, cand te uiti pe harta, abia cand incepi sa trasezi linii realizezi cate mii de km te asteapta. Si incepi sa te amuzi gandindu-te cam cati neuroni cuplati pe dos trebuie sa ai in mansarda ca sa-ti fi luat un open-jaw de 3200 km. In plus, in stilu-mi caracteristic, ma mananca in scuzati expresia sa vad si aia, si aia, sa merg si acolo, si dincolo, iar cand vine vorba sa compun o chestie coerenta, am senzatia ca joc unul dintre joculetele alea tampite din copilarie in care trebuia sa unesti puncte ca sa iasa un catel, iar la mine iese o maimuta.
…[many, many days later]…
Ajung pana la urma la concluzia ca traseul optim e un fel de M labartat si rasucit pe o parte, care traverseaza toate cele cinci tari din sudul continentului, dar fara sa se intinda si spre Patagonia; oricat mi-as dori, mi-e imposibil sa includ si zona aia, asa ca o sa-mi raman dator cu inca o plimbare dedicata doar ei. Na, doar n-o sa ma injur acum pentru o asemenea perspectiva. Iar nordul chilian (cum le-o fi trecut prin cap sa deseneze o tara de forma asta, ffs?!), cu Atacama lui cu tot, o sa-l cuplez intr-o alta zi cu desertul bolivian si cu Peru si cu Ecuador si cu… ma rog, ca de obicei, cu ce mai gasesc prin jur. Gen Surinam. Si insulele din Caraibe, gen.
Majoritatea rezervarilor am de gand sa le fac abia dupa ce trec de primul check-in (iti explic imediat de ce), deocamdata doar le pregatesc, sa le am in bookmarks si sa mearga treaba repede cand ma apuc de ele. Exceptiile se impart in doua categorii: 1) hotelurile la care pot sa anulez rezervarea oricand fara penalitati si 2) cele doua zboruri locale: Sao Paulo – Rio de Janeiro (am decis ca nu ma intereseaza Sao Paulo si ca mai bine lipesc un zbor care sa ma duca la Rio in aceeasi zi) si Rio de Janeiro – Curitiba; ambele ar ajunge, mai mult ca sigur, la niste preturi stupide daca le aman pana atunci. Al doilea e acum vreo 70 de euro, ceea ce e rezonabil pentru un traseu de 450 de mile in Brazilia (sunt, de fapt, doua zboruri, pentru ca am o escala tot in Sao Paulo), iar riscul moderat spre scazut de a pierde suma asta e preferabil riscului maxim de a plati triplu mai tarziu.
Zborul cu pricina ma ajuta in plimul rand sa scurtez masiv timpul consumat cu drumul spre Iguazu si in acelasi timp sa ajung acolo la o ora decenta, nu seara, cand n-as mai avea nimic altceva de facut decat sa pierd si mai mult timp frecand-o in camera de hotel. O cursa directa ar fi fost ideala, dar pretul e ucigator si chiar n-am de gand, din principiu, sa dau pe un cacat de zbor intern mai mult decat am dat pe un dus-intors din Europa pana in America de Sud. Cu autobuzul ar fi fost mai ieftin (vreo 80-90 de euro), dar as face aproape 24 de ore. Da, ai citit bine: 24 de ore. O zi intreaga. Compromisul rezonabil e o combinatie zbor+autobuz care ma debarca la destinatie dimineata si costa in total vreo 130 de euro.
Problema transportului pe continentul asta e destul de complicata. Pentru ca trenuri nu prea au (daca nu punem la socoteala niste minuscule rute turistice), autobuzul si avionul sunt principalele mijloace de transport prin zona asta. Inchirierea unei masini e scumpa: la o privire, asa, am ramas cu senzatia ca ar putea fi mai ieftin daca as cumpara pur si simplu o rabla care sa fie in stare sa ma taraie cateva saptamani. Ma rog, in cazul meu, cu enspe frontiere traversate, oricum solutia asta era scoasa din discutie, dar ca idee. Autobuzul si avionul, asadar – si fix in ordinea asta: din cauza ca operatori low-cost nu prea exista (doar Gol si Azul, dar care se poate intampla sa aiba preturi mai mari decat Tam, de exemplu, cum am gasit eu in perioada care ma interesa), si daca mai si esti nevoit sa-ti amani rezervarile pana cu doua-trei zile inainte, autobuzul ramane singura varianta fezabila. Si in autobuz imi voi petrece multe ore pe parcursul plimbarii, e clar.
Dar deocamdata sa rezolvam problema zborului la Curitiba. Noo, ca nu-i chiar asa de simplu cum stii tu. In mod normal, l-as fi luat de la o agentie online, dar pretul ala de mai sus nu exista decat pe site-ul TAM. E posibil ca asta sa se intample din cauza ca multi operatori din zona au preturi diferite pentru localnici si pentru straini (chestie pe care uneori poti s-o ocolesti, alteori nu), dar n-am timp sa investighez subiectul, sunt suficient de crizat din cauza ca pe ditai site-ul unei ditai companii aeriene nu poti plati direct cu cardul, ci doar prin paypal, si chiar si asa da erori peste erori. Cinci, mai exact. La a sasea pare ca a mers, dar in 15 minute ma suna o domnita de la TAM sa verifice daca era cardul meu. Huh?! Da, femeie, nu ti se pare ca seamana numele de pe card cu ala de pe bilet?
Cu PNR-ul confirmat, trec la investigat variantele de autobuz pentru celelalte segmente ale traseului.
Dupa cum era de asteptat in niste tari in care asta e principalul mijloc de transport public, exista nenumarate companii care se ocupa cu asa ceva. Doar in Brazilia sunt vreo 2000, ca sa intelegi despre ce vorbim. Cele mai mari, gen Itapemirim, Águia Branca, Autoviacao 1001, Cometa, Catarinense, Pluma, Gontijo etc., care sunt si cele mai sigure si confortabile, ofera in general cam aceleasi conditii, iar datorita sanatoaselor legi ale concurentei, orice imbunatatire se propaga imediat peste tot. Unele companii, de exemplu, au inceput sa bage si wifi, in curand cred ca toate vor face la fel.
Ca sa afli cam ce operatori merg din punctul A in punctul B, cel mai indicat e sa folosesti un agregator de genul Buses in Brazil (pentru Argentina exista Plataforma10 si Omnilineas, iar pentru Chile – Recorrido si lista de aici). Nu faci insa si rezervarea tot acolo (desi poti) decat daca ai chef sa platesti cu pana la 20 de dolari mai mult: te muti cumintel pe site-ul companiei si iti cumperi biletul de acolo. Uneori merge mai usor, alteori mai greu, dar in general merge. Iar daca totusi nu merge, iti incerci norocul direct la fata locului, in autogara, ceva tot o sa gasesti.
Doua segmente se rezolva rapid, ca nu-s decat una-doua companii care merg pe acolo: Catarinense intre Curitiba si Foz do Iguacu, respectiv NSA (alt NSA, nu ala despre care ai auzit tu ca ti se uita in mail-uri) si Sol de Paraguay pe bucata urmatoare, pana la Asuncion. Fac o simulare pe site-ul Catarinense, ca segmentul ala-i cel mai problematic, daca il ratez mi se da totul peste cap, vad ca pot sa iau biletul dupa ce imi fac un cont, pun toate link-urile in bookmarks, case closed momentan. Restul le mai hotarasc si pe traseu, in functie de orar, de chef, de preturi, deocamdata doar mi-am organizat optiunile intr-un mare excel.
De ce aman majoritatea rezervarilor pentru momentul in care am trecut de primul check-in? Pentru ca nu exista lucruri gratuite in lumea asta, si orice castig presupune si un risc; in cazul de fata, orice tricked fare care face ca pretul biletului sa fie de 3 ori mai mic decat in mod normal vine la pachet cu riscul de a fi descoperit si, evident, anulat. Exceptand nervii provocati de faptul ca nu mai pleci in plimbare, anularea biletului de avion nu-i o catastrofa in sine, ca iti primesti banii inapoi si gata; dar daca ai mai facut si alte cheltuieli legate de excursie, aia sunt bani pierduti. Te mai poti bucura de ei (adica de serviciile cumparate cu ei) doar in cazul in care trick-ul e descoperit chiar la aeroport si esti de acord sa achiti diferenta de pret care lipseste de pe bilet; uneori diferenta aia e mai mare decat cheltuielile cu restul rezervarilor, alteori nu, iti faci singur calcule in cap si decizi.
Probabilitatea ca problema sa fie depistata de agentul de check-in e extrem de mica (in general, omuletii aia – simpatici, de altfel – nu-s suficient de pregatiti pentru asa ceva), dar ea exista – ca poate aparea un supervisor care se pricepe – astfel ca trebuie a) s-o iei in calcul si b) s-o minimizezi cat mai mult, evitand pe cat posibil interactiunea cu angajatii companiei aeriene: faci check-in online, nu zbori cu bagaj de cala, nu ceri upgrade, nu ceri modificarea datelor de calatorie, intr-un cuvant stai cumintel in banca ta fara zgomot inutil, si in 95% din cazuri o sa te bucuri de o vacanta cu atat mai draguta cu cat stii ca ai cheltuit cu cateva sute de euro mai putin decat ar fi trebuit.
La mine problema e putin mai complicata din cauza ca la compania asta aeriana nu se poate face check-in online, asa ca abia dupa ce ma vad cu boarding pass-ul in mana ma pot considera plecat.
Gata, mai avem ceva de facut? A, da! Bagajele.
Bagajul, adica. Unul singur si mic. Pe langa motivul de mai sus, dupa ce te trambalezi prin zeci de aeroporturi iti intra in cap un principiu sanatos: carry-on only rulz. Cel putin in plimbarile de vara, n-ai niciodata nevoie sa cari cu tine un sifonier, un pantofar si o farmacie combinata cu un magazin de cosmetice. Niciodata, trust me.
Decat sa tarasc dupa mine o geanta in plus, mai bine imi adaug in proiectul de buget cativa euro pe care sa-i dau pe tricouri si underwear la destinatie. De unica folosinta, ca nu-s nebun sa le car inapoi si nici n-as avea unde sa le pun, ca bagajul meu e incarcat la milimetru inca de la plecare.
In functie de destinatie si de cat de agitat e traseul, merg ori cu un troller, ori cu un rucsac foto. De cele mai multe ori, cu al doilea. Il prefer pentru ca peretii interiori din burete, desi mananca spatiu, imi permit o organizare mai buna si protejeaza mai bine echipamentele pe care le car cu mine (camera foto, obiective, laptop etc.). E un Tamrac Evolution care se inscrie perfect in limitele dimensiunilor pentru bagaje de mana si care, cu un pic de atentie, poate cara mai multe decat iti poti inchipui.
In privinta hainelor, regula minimala e sa am in bagaj tricouri, socks & underwear pentru trei zile, boxerii de inot si o pereche de jeansi. In trei zile n-am cum sa nu ajung fie intr-un loc in care sa le dau la spalat, fie intr-unul in care sa pot face cumparaturi. Daca nu ajung, inseamna ca nici nu mai am nevoie, ca-s pierdut prin desert sau prin jungla si nu mai conteaza. De obicei insa, reusesc sa introduc haine pentru 5-7 zile, inclusiv o camasa sau doua. Trick-ul e sa le impaturesti atent (eventual sa le si rulezi strans dupa aia) si sa le asezi ordonat, folosind fiecare milimetru cub disponibil. Daca nu esti un obsedat din ala care tine sa aiba chilotii si sosetele calcate, inveti repede ca lenjeria intima poate fi folosita pentru a umple spatiile mici din jurul teancului principal de haine, in care o camasa n-ar sta ok si care altfel ar ramane nefolosite.
Sacii de compresie sunt si ei utili, dar nu aia cu mufa pentru aspirator (ca doar n-o sa alergi dupa femeia de serviciu dimineata prin hotel sa-ti imprumute aspiratorul), ci mai degraba astia.
Ce imi place la Tamrac e ca are o mie de buzunare si buzunarase, numa’ bune pentru a tine tot felul de lucruri in ordine. In cel cu plasa din interiorul compartimentului superior (adica in spatele hainelor) stau utilaje gen periuta de dinti, aparatul de ras si ala de tuns. Ultimul poate parea overkill, dar daca umblu doua saptamani cu barba netunsa arat ca Oetzi omu’ ghetzii, asa ca mai bine sacrific 150 de grame din greutatea totala a bagajului pentru a cara cu mine o ustensila mica dar foarte utila de genul asteia. Alaturi sta o punguta de-aia de la aeroport cu trei-patru flaconase travel size cu pasta de dinti, gel de dus, gel de ras si, eventual, repelent pentru tantari si crema de protectie solara. Daca de ultimele doua n-am nevoie, nici nu mai fac efortul de a scoate punga la aeroport (si nici nu m-a luat vreodata careva la intrebari dupa ce a trecut bagajul prin scanner), atat de mici sunt flaconasele. Bineinteles, situatia se schimba daca urmeaza sa trec prin aeroporturi isterice ca alea din UK: in cazul asta designul interior se schimba un pic, astfel incat punguta sa stea deasupra hainelor, ca s-o pot scoate rapid fara sa produc un haos. In fine, tot in compartimentul ala isi gaseste locul si “punguta medicala”. Una mica de tot, ca n-am nici obiceiul, nici nevoie sa mananc pastile: cativa plasturi, aspirina, algocalmin, rennie si, pentru cazul in care ma apuca vreo sinuzita din aia nasoala, un analgezic de nivel superior gen aulin. Folia izoterma sta cuminte impaturita intr-un buzunar lateral.
Cea mai mare parte a ruscacului, atat ca volum cat si ca greutate, e ocupata insa de echipamentul tehnic. Avem asa: laptop + incarcator, mouse (da, ma, mouse, ca nu pot sa prelucrez fotografii cu touchpad-ul), kindle, camera foto cu grip, doua baterii si incarcatorul aferent, un obiectiv de rezerva, incarcatorul aparatului de tuns, adaptor universal pentru priza. Cablurile usb, cardurile de memorie si accesoriile de curatat nici nu le mai pun la socoteala, alea-s minuscule. Teleobiectivul nu prinde loc decat daca plec cu masina, ca ocupa mult prea mult spatiu in rucsac si, la cele 1.5 kg ale lui, ma arunca prea tare peste limitele de greutate pentru bagajul de mana din avion. In compartimentul lui stau jeansii, care din pozitia aia asigura si o protectie suplimentara obiectivelor in caz de doamne fereste.
Total: intre 9 si 10 kg. Un pic peste limitele unor companii, dar in 99.99% din cazuri sunt iertat pentru ca oricum nu incarc avionul si cu un bagaj de cala.
Bineinteles, daca destinatia e una cu dificultati si riscuri (jungla, desert, multe zile departe de civilizatie etc.), compozitia bagajului se schimba semnificativ. Dar despre asta probabil o sa scriu un articol separat intr-o alta zi. Acum ma pregatesc sa sar peste Atlantic.
Leave A Comment