Continua sa urce. Sau continua sa spere ca urca. “Ieri” devenise “alaltaieri” sau “acum un secol”, nu mai conta. Ar fi contat, poate, daca ar fi avut cui sa-i spuna – sau daca ar fi existat un punct atat de fix incat sa-l poata lua ca reper, asa cum stramosii lui fixasera pe cer Steaua Polara sau Crucea Sudului atunci cand incercau sa descopere lumea si pe ei insisi. “Dati-mi un punct de sprijin si rastorn pamanatul”, ar fi spus cineva, undeva in istorie, undeva pe pamantul asta. Nimeni nu reusise sa gaseasca acel punct. Nici el.

Nu exista decat soarele topit care se scurgea deasupra lui, dizolvandu-l ca intr-o cana cu miere fierbinte din care nimic nu putea scapa. Si nisipul care ii ascundea pasii din urma.