Adica o viata de om.

Plina cu de toate, ca o shaorma: multa munca, multe dimineti incepute devreme, multe seri terminate tarziu, oameni frumosi, oameni urati, oameni de onoare, oameni fricosi, team-building-uri monumentale, din nou munca, certuri, imbratisari, frustrari, iubiri, strigate de bucurie, injuraturi mormaite printre dinti sau aruncate cu voce tare, barfe, hohote de ras, nervi, cocoloase de hartie, tradari, povesti, dispute de idei, stres, fotografii, balbe, calatorii, petreceri, iarasi munca.

Toate astea s-au incheiat pe 20 octombrie. Decizia o luasem cu ceva vreme in urma si era pregatita cu si mai multa vreme in urma, dar acum i-a venit momentul sa fie aplicata. Pe scurt, capsa detonatoare a fost cea mai simpla dintre toate: o reducere consistenta a veniturilor, ca rezultat al trecerii pe o pozitie ierarhica inferioara – ca sa formulez intr-un limbaj de “proces-verbal”. Nu ma intereseaza ce scrie pe cartea mea de vizita (singurul titlu pe care mi l-as arbora cu satisfactie ar fi “calator” – si chiar ma gandesc sa-mi fac niste carti de vizita pe care sa scrie asa), dar pentru fiecare lucru pe care l-as putea face exista o anumita suma sub care consider ca nu merita sa-l fac. As simple as that. Asta a fost, sa-i zicem, varful piramidei. Un pic mai jos era faptul ca n-am incredere in proiectul creionat recent. Iar sub astea doua era o temelie alcatuita in timp dintr-o mixtura de motive.

Dincolo de lucrurile interne care ma deranjau intr-o masura sau alta, de ceva vreme simt ca nu mai apartin noului mod de a face presa, pe care il vad generalizandu-se. Atunci cand niste minime principii sunt date la o parte pentru a mai castiga un punct in sondajele de audienta, risti sa te transformi intr-o molusca, un echinoderm, un celenterat, un artropod, un vierme, un spongier sau un anelid. Multi au facut-o deja. Iar recentele stenograme o arata cu varf si indesat. Nici nu stiu daca era nevoie de ele: e suficient sa deschizi televizorul sau sa treci prin fata unui chiosc de ziare: aproape tot ce vezi sunt scandaluri, isterici, silicoane fara creier, lingai, pitipoance, cocalari si analisti platiti cu ora sa schelalaie dupa cum vrea patronul. Thanks God, inca mai exista Discovery si NatGeo. Sa fiu bine inteles: nu generalizez; cunosc destul de multi ziaristi onesti, curati, civilizati, care stiu (si incearca in continuare) sa-si faca meseria asa cum trebuie. Cu unii am fost coleg, pe altii doar ii citesc, ii vad sau ii ascult. Pe toti acestia ii respect si ii admir. Din pacate, sunt prea putini pentru a schimba imaginea de ansamblu. Si cred ca era nevoie si de stenogramele alea, pentru ca oricine, chiar si cei care citesc frenetic ziare pornografice si care se uita cu placere la emisiuni suburbane, sa poata vedea (in masura in care le permite IQ-ul, desigur) ca mizeria din acest domeniu e mult mai adanca. Si – imi permit sa fac o profetie trista – se va adanci in continuare, in masura in care criza asta (in a carei aparitie, ironic, presa are o mare vina – dar asta e subiectul unui alt articol) va face ca tot mai multi ziaristi sa se scufunde in teama ca-si vor pierde locul de munca – si, drept urmare, sa fie dispusi sa faca/spuna/scrie aproape orice pentru a nu pierde si salariul (deja redus) din care inca isi mai pot plati ratele la banca, intretinerea, tigarile. Si shaorma.

Recunosc si ma laud: am avut grija sa n-am credite. In plus fata de multi altii pe care ii cunosc, nu am copii care sa-mi ceara de mancare acasa, nu am datorii fata de nimeni in viata, nu am nesiguranta unuia care nu stie sa-si faca meseria in mod profesionist, nu am teama cuiva care nu mai stie sa faca si altceva, nu am frustrarile unuia pe care il intretine de ani buni nevasta; am fost liber sa plec.

Am fost liber sa refuz sa mai stau alaturi, in cadrul aceleiasi bresle, cu indivizi care au transformat meseria asta intr-o curva care face orice pentru bani si pentru placerea celui care plateste. Call me old-fashioned, dar eu continui sa cred ca lipsa echidistantei, isteria, tabloidizarea, manelizarea, santajul sau spaga te desfiinteaza ca jurnalist. A, si lipsa de cunoastere a limbii romane (cratima si numarul corect de “i” sunt incluse aici). Dar poate ca dupa aproape 19 ani “m-am invechit” si nu mai inteleg eu cum se practica meseria asta. Pot sa accept si o astfel de ipoteza.

In orice caz, e dreptul oricui sa strambe din nas cand aude vorbindu-se de niste reguli editoriale (fie ele ale BBC sau ale Europa FM), dar e si dreptul meu sa stramb din nas cu dispret cand aud sau vad astfel de indivizi. Nu vreau sa agat de numele meu, “pentru audienta”, stiri despre divortul Monicai Columbeanu, despre Cioaca, Elodia sau mai stiu eu ce alte personaje de junk-news. La fel cum vreau sa ma pot privi in oglinda si dupa urmatoarele alegeri. Am trecut prin multe campanii electorale in acesti 10 ani (la care se mai adauga vreo doua inainte) si de fiecare data, chiar si atunci cand au existat presiuni (uriase, fie vorba intre noi) in favoarea sau impotriva unui anume partid/candidat, am reusit – toti, ca redactie, nu doar eu – sa ne pastram echilibrul. Fiecare dintre noi are o optiune electorala, pe care si-o manifesta cand intra in cabina de vot. Eu pot sa prefer sa stau pe un scaun portocaliu, altii pot prefera unul rosu sau unul galben. Eu pot sa nu uit cum a incercat un individ pufos sa ingenuncheze toata presa din tara asta, altii pot sustine in gura mare ca asa ceva n-a existat niciodata. Important e insa ca rezultatul muncii noastre a fost, in toti cei 10 ani, probabil unul dintre cele mai echilibrate de pe piata – si recunoscut ca atare de public, de studii, de politicieni, de sefi, de oricine.

A propos de asta: prefer sa cred ca fraza “Aceste mutări au fost făcute