Visase o lumina calda, iar visul il invelise aparandu-l de frigul noptii. O spaima fara stele continuase sa-i dea tarcoale pana cand lumina ii ridicase pleoapele (ba chiar apucase s-o vada, pret de un gand, imediat dupa rasarit), dar visul fusese mai aproape de el. Era o lumina tremuratoare, care venea, se departa, cerea sa fie chemata, se apropia in soapta si fugea intr-o secunda lasand in urma o licarire care, sfios, ascundea o noua chemare – dar chiar si asa, reusise sa ramana mai aproape.

Soarele diminetii pastra in el ceva din acea lumina, iar joaca lui cu norii – in spatele carora se ascundea pentru a-i da o clipa mai tarziu la o parte – nu facea decat sa continue visul.