Pierduse din amintire momentul in care ajunsese sus, in varful dunei; il lasase sa alunece in trecut si sa ia cu el povara intelegerii ca acel “sus”, de fapt, nu exista: era la fel de “sus” cum ar fi putut fi “jos” sau “oriunde” sau “nicaieri”. Pretutindeni in jur se intindeau aceleasi forme repetate fara oprire, aceleasi urcusuri si coborasuri care se contopeau pana la confuzie intr-un ocean impietrit.
Sub linistea care acoperea totul ca o materie solida, se intinse pe muchia blanda a dunei, fara simturi, suspendat in afara timpului si in afara cuvintelor, ascunzandu-si umbra. Iar atunci oceanul bej fu din nou cuprins de lipsa oricarui strop de viata pe toata intinderea lui.

Din departare, thawb-ul alb parea promisiunea unui rasarit – acea prima fasie de lumina care iese din spatele marginii lumii si parca se opreste pentru o clipa inainte sa explodeze ridicand cu ea cohorta de culori si de sunete menita sa o insoteasca pe drumul sau rotund.
Cand timpul incepu din nou sa curga, beduinul se inalta, ca o promisiune implinita. Intinse mainile si lasa firele de nisip stranse in pumni sa curga spargand tacerea. Abia apoi putu sa-si indrepte privirea spre locul catre care il adusesera pasii, gandurile si chinul: inaintea lui, singura, invaluita parca intr-un abur – dar trebuie ca era doar departarea – se ridica o cetate. Cetatea.