Inchise ochii si o privi asa cum o aflase candva, cand una dintre batalii il transformase in cuceritorul acelor ziduri. Turnurile cresteau drepte, aproape trufase, de parca ar fi stiut ca daca intr-o zi ar fi incetat sa sprijine cerul, soarele s-ar fi prabusit si l-ar fi ars pana la nefiinta pe cel care isi intinsese ostirea (toata – o singura rasuflare, o singura privire, un singur pas) la umbra lor. Intocmai cum steagul verde ii chema de veacuri pe credinciosi, vitraliile – la fel de verzi – aruncau asupra lui chemarea la supunere intru stapanire.

Fusese un cuceritor bun, cel putin asa spuneau povestirile depanate prin oaze; locuitorii il invitasera chiar sa le ramana alaturi pana cand se vor fi adaugat cu totii nisipului din jur. Plecase insa, intr-o seara; pasii lasasera, pana departe, urme atat de adanci pe crestele dunelor incat vantul nu le putuse sterge multa vreme. Iar cand intorsese capul, in urma nu se mai vedea nici un zid, nici un turn, nici un vitraliu. Doar nisip.

Cu ochii inchisi, isi spuse ca ar fi trebuit sa ramana acolo, atunci, cu decenii in urma. Deschise ochii si stiu ca, de fapt, nu plecase niciodata.