Faptul ca ne separa o granita nu inseamna ca suntem diferiti, ci doar ca am fost suficient de imbecili incat sa inventam granita aia.
Asta-i pe post de motto.

Iar pe post de introducere: sunt extrem de nervos din cauza ca s-au dus dracului planurile mele de a face anul asta un tur al Marii Negre. Ca si cum n-ar fi fost suficient de complicata problema traversarii Caucazului, cu toate granitele tensionate, semi- sau nerecunoscute din zona, trebuia sa mai apara si tam-tam-ul asta din Crimeea.

Care Crimeea a devenit ieri (ma rog, documentul mai trebuie aprobat si de Parlamentul de la Moscova, dar asta-i doar o formalitate) parte componenta a Rusiei. A redevenit parte componenta a Rusiei, mai exact. Pentru ca – fie ca ne convine, fie ca nu – peninsula a fost ruseasca timp de secole un secol si jumatate (am modificat pentru mai multa acuratete, sa nu zica cineva ca nu-s democrat) si doar un pitic de-al lui Hrusciov a facut ca, in 1954, sa intre in componenta Ucrainei. Episodul n-a fost, de altfel, decat o bucatica dintr-un proces ceva mai vast, care a facut harcea-parcea mai multe granite din regiune, fara nicio legatura cu realitatile etnice din teren (de fapt, tocmai impotriva lor): o bucata din Ucraina a intrat in Moldova iar o bucata din Moldova a intrat in Ucraina. Peninsula a fost, ziceam, dar – mai important – a continuat sa fie ruseasca, in sensul ca marea majoritate a locuitorilor au fost permanent etnici rusi (60%, potrivit unui referendum din 2001, fata de un sfert ucrainieni si 12% tatari). Pornind de la realitatea asta, Putin are dreptate atunci cand spune ca “Sevasopolul si Crimeea s-au intors acasa”. Poate sa-ti placa sau sa nu-ti placa individul, poate sa-ti placa sau sa nu-ti placa modul lui de a-si conduce tara, poate sa-ti placa sau sa nu-ti placa atitudinea lui de tar, dar realitatea e ca ai lui il privesc acum ca pe un erou care a reparat o nedreptate istorica. Si, daca suntem in stare sa lasam un pic la o parte antipatiile personale sau istorice pentru a judeca lucrurile cu aceeasi masura, trebuie sa recunoastem ca pe buna dreptate. La fel ar fi considerat si cel care ar readuce Republica Moldova in componenta Romaniei, nu? Singura diferenta intre Crimeea si Moldova e faptul ca in Crimeea 75% din populatie a vrut sa iasa din Ucraina si sa se alipeasca Rusiei, in timp ce in Moldova procentul nu cred ca ar depasi 25% (si sunt generos!) daca azi ar fi organizat un referendum.

“Da, dar referendumul din Crimeea a fost ilegitim”, tot aud de cateva zile. Cum poti defini ca “ilegitim” un referendum aprobat de majoritatea covarsitoare a populatiei?! Cine altcineva decat oamenii insisi pot da legitimitate unei consultari populare? Daca ei asta vor, sa fie sanatosi!
Da, situatia creeaza un precedent. “Unul periculos”, vine completarea. Periculos pentru cine? Pentru nimeni altcineva decat granitele actuale (are cineva pretentia ca-s perfecte?!), carora oricum eu nu le vad sensul. Din punctul meu de vedere, n-au decat sa-si declare independenta toate catunele din lume, iar simultan sa desfiintam toate controalele de frontiera de pe planeta. N-are decat sa se simta fiecare stapan la el acasa, sa-si administreze singur banii pe care ii produce, sa incerce sa produca mai mult decat altii, sa-si construiasca un nivel de trai invidiat de toti ceilalti, sa se distreze facandu-si steaguri, imnuri, uniforme si tot ce-i mai trece prin cap. I really don’t give a fuck, atat timp cat asta nu inseamna mai multe granite reale. Ma deranjeaza cu ceva faptul ca Scotia o sa-si declare independenta in septembrie? Sau Catalunia? Sau Tara Bascilor? Sau Veneto (ca vad ca si aia vor sa fie de capul lor)? Obviously not. Ba chiar visez la o lume construita ca o imensa federatie, alcatuita din zeci/sute/mii/zeci de mii de tari si tarisoare oricat de mici sau de mari, dar in care nu mai exista decat frontiere simbolice. O sa scriu intr-o alta zi mai mult despre viziunea asta utopica, acum am folosit digresiunea doar pentru a sublinia principiul: celebrul concept al “autodeterminarii”, care pare a fi bun doar cand ne convine (valabil si in cazul Occidentului, si in cazul Rusiei – pentru ca as fi curios daca un referendum in Cecenia pe tema independentei ar fi la fel de repede acceptat).

“Da, dar nu poti sa compari referendumul din Crimeea cu ala din Scotia, pentru ca primul a fost facut in conditiile unei prezente militare masive a Rusiei”, spun cei care nu-s de acord cu fenomenul. Argument relativ corect (desi, daca ar fi sa analizam in felul asta, si in Scotia avem o prezenta militara masiva a Marii Britanii; sa nu mai vorbim de conditiile in care s-ar desfasura un referendum in Irlanda de Nord, nu?), dar insuficient: armata rusa e prezenta in Crimeea de multe decenii, numarul militarilor n-a depasit valoarea de 25.000, cat prevad tratatele, si – cel mai important – nu se poate spune ca prezenta soldatilor a determinat rezultatul referendumului. Dimpotriva: pentru ca o agresiune ii uneste si ii mobilizeaza pe cei care sunt victimele ei, daca populatia s-ar fi simtit “sub ocupatie”, n-ar fi iesit la vot sau ar fi votat impotriva. N-am auzit ca militarii rusi sa-i fi scos pe oameni din case cu AKM-ul in spate, sa-i fi manat la sectiile de votare in coloane cu mainile pe ceafa si sa-i fi obligat sa voteze intr-un anumit fel. Nu, pur si simplu locuitorii din Crimeea au vrut sa iasa din Ucraina si sa se lipeasca de Rusia: din nou, cifrele nu lasa loc de prea multe comentarii.

“Referendumul a fost neconstitutional”. Trec peste faptul ca e posibil ca si revolutia din Ucraina sa fi fost neconstitutionala (nu asa sunt toate revolutiile?) si spun doar ca, sub acoperisul asta al neconstitutionalitatii, orice populatie poate fi teoretic tinuta captiva pe termen nelimitat in interiorul unor granite, in ciuda dorintelor ei. Ceea ce e anormal. Plus ca incalca principiul de mai devreme, cel al autodeterminarii. Ce zici, iesirea Sloveniei sau a Croatiei din Federatia Iugoslava a fost anticonstitutionala sau nu?

O sa fac o comparatie. Una fortata, mai ales ca vorba de un cu totul alt nivel, dar – din nou – s-ar putea dovedi utila pentru a defini principiul, la fel cum in fizica clasica aceleasi legi guverneaza si corpurile mici, si pe cele mari.
Acum cateva luni, primarul unei comune s-a suparat si a anuntat ca face un referendum pentru iesirea din judetul Neamt si alipirea la Harghita. Cum ziceam: alte proportii, ca Damucul nu-i Sevastopol, dar in esenta ideea e fix aceeasi. Teoretic, referendumul ar fi nelegal, pentru ca organizarea administrativ-teritoriala se face prin lege. Cel putin la fel de teoretic insa, legea reprezinta vointa oamenilor, exprimata fie prin reprezentantii lor (ca de aia e definita ca act normativ al puterii legislative), fie prin referendum. In plus, o lege care nu tine seama de realitatile carora i se aplica e o lege proasta.
Ca o paranteza: in practica, am senzatia ca nu exista vreo prevedere care sa interzica un astfel de referendum – dar asta e mai putin important in contextul discutiei. Ideea e ca daca oamenii din Damuc vor intr-adevar sa se lipeasca de Harghita, e firesc sa le dai dreptul s-o faca, sa tii cont de dorinta lor (evident, optiunile de genul asta nu le sunt deschise decat celor de la granita, ca aia din Razboieni n-au judete vecine de care sa se lipeasca, cel mult s-ar putea transforma intr-o enclava, ceea ce-i o prostie). Granitele astea nu sunt batute in cuie definitiv, se mai modifica – in ultimul secol judetele s-au modificat de cateva ori, iar mult-discutatul proiect al regionalizarii ar insemna inca o redesenare.
Stiu ca suna ca o blasfemie pentru multi, dar chestia asta se aplica si granitelor tarilor. E inevitabil. Printre altele, pentru ca nimeni nu poate spune care ar fi granitele alea “perfecte si definitive”. Alea stabilite in 1945? Alea din 1919? Alea din 1848? Alea din 106 e.n.? Cred ca ar trebui un pic de atentie si ceva mai putina inversunare atunci cand raspundem la intrebarea asta. Altfel spus, ai grija ce-ti doresti. Oricine ar sustine, de exemplu, ca frontierele din 1945 sunt cele de la care trebuie sa porneasca orice discutie, ar declara automat ca renunta la orice “vis de unire/reintregire/etc.”. Plus ca ar contesta, intr-un fel, legalitatea evenimentelor din 1989-1991 (reunificarea Germaniei sau declararea independentei multor tari europene, de exemplu). Think about that.

Evident, mutarea unei granite cu ajutorul tancurilor/avioanelor/rachetelor/bombelor e o tampenie sinistra. Ne-am batut suficient in ultimele doua milenii, ar fi cazul sa ne oprim. Dar daca oamenii, comunitatile, vor sa le modifice si isi manifesta dorinta asta prin vot, so be it.

Romania, inevitabil, nu-i de acord cu ce s-a intamplat acum in Crimeea. Inevitabil pentru ca nu putea sa se puna de-a curmezisul in UE si NATO; inevitabil pentru ca, dupa ce n-a recunoscut nici Kosovo, trebuia sa ramana – macar o data in istorie – consecventa; inevitabil pentru ca se gandeste la Transnistria.
Paradoxal insa, tocmai o evolutie similara a Transnistriei ar rezolva una dintre cele mai mari probleme pe care le are Romania atunci cand se gandeste la Republica Moldova – indiferent daca vorbim despre acea Romanie care vede RM ca stat independent in Uniunea Europeana sau despre Romania “unionista”. Unionistii (impotriva carora am un tenculet de argumente, dar asta-i subiect pentru un alt articol) nu pot scapa din vedere ca teoria lor nu se poate intinde si asupra Transnistriei: din punct de vedere istoric, zona aia n-are absolut nicio legatura cu Romania. Faptul ca am administrat-o timp de trei ani, in timpul razboiului, e complet irelevant. Apoi: Transnistria nu mai este, de facto, in Republica Moldova, de mai bine de un deceniu; daca ar fi, iar oamenii de acolo ar vota la fel ca toti ceilalti cetateni ai Republicii Moldova, s-ar putea ca tara sa intre cu viteza sunetului in Uniunea Eurasiatica. Republica Moldova nu va putea intra niciodata in UE si/sau NATO avand in interiorul ei Transnistria, problemele de acolo si militarii rusi de acolo.
Evident, un presedinte sau premier de la Chisinau care ar recunoaste cu subiect si predicat ca singura solutie viabila e ca tara sa renunte oficial la o bucata din teritoriul ei pentru a se putea deplasa linistita spre vest, s-ar sinucide din punct de vedere politic. Si totusi, cam asa stau lucrurile. Poate ar trebui ca intr-o zi cineva sa-si asume si sacrificiul asta. Sunt convins ca i-ar fi apreciat curajul, cateva decenii mai tarziu.

Despre reactia Occidentului aproape ca nu poate fi spus nimic. “Nu recunoastem gestul Crimeei”. Aaaa… adica? Daca ar fi ramas o tara independenta, poate ca ar fi avut vreun efect. Asa, cam cum s-ar putea materializa “nerecunoasterea” asta? N-o sa mai recunoasca Rusia? O sa foloseasca in documentele oficiale sintagma “Rusia, care nu include si Crimeea”? Sa fim seriosi.
Uniunea Europeana – cu interese nationale divergente, cu un fel de amorteala data de bunastarea si pacea de care se bucura (si poate si cu un pic de egoism, din aceleasi motive), cu o dependenta economica masiva de Rusia pe niste segmente vitale – e clar ca nu-i in stare sa faca absolut nimic in situatii de genul asta. In plus, in problema Ucrainei e fortata sa joace un rol ambiguu, desenat pe de o parte de interesul si dorinta de a n-o lasa sa alunece spre est, iar pe de alta parte de imposibilitatea de a asimila o tara cu asemenea dimensiuni si probleme.
Iar Washingtonul, pe langa faptul ca acum culege roadele slabiciunii generale in materie de politica externa a lui Obama si ale deplasarii interesului dinspre Europa de Est spre alte mari si zari, nu prea avea ce altceva sa faca in afara de a se ratoi nitel la Putin si a le impune niste restrictii catorva indivizi din Rusia si Ucraina. Ca doar n-avea sa sara la bataie cu tunuri, tancuri, arme si bagaje. In plus, imi dau voie sa presupun ca argumente ca astea de mai sus le-au trecut prin cap si politicienilor occidentali, care in spatele declaratiilor menite “sa dea bine” la alegatori sunt in general rationali.
Nu-mi imaginez ca cineva s-a gandit in mod serios (sau ca si-a dorit) un razboi pe aici, prin Marea Neagra. Asta ne-ar mai lipsi! Pe langa multe alte motive, chiar vreau sa fac turul ala in jurul Marii Negre intr-o zi.