*based on a true story

Te-am iubit.
Imi amintesc si acum orele in care am alergat prin oras, sfasiat intre dezolare si speranta ca totusi te voi gasi undeva: imi doream cu disperare sa petrecem Craciunul impreuna. Cand te-am vazut, am aflat ca a meritat sa astept fiecare secunda, oricat de dureroasa. Erai exact asa cum imi aparusei in ganduri pe care n-am avut curajul sa le marturisesc nimanui.
Te-am luat in brate. In masina, alaturi de tine, am zambit. Nu stiu cum am ajuns acasa: tot ce mai stiu din minutele alea e parfumul tau.
Straluceai. In seara aia si in toate cele care au urmat. Te-am iubit in fiecare dintre ele. Uneori stateam pur si simplu langa tine, cu un pahar de vin, fara sa spun nimic: imi era de-ajuns. Un an a murit si altul s-a nascut peste noi, dar tu ai continuat sa aduci un “ceva” in casa mea. Te-am iubit.

Da, viata in doi vine cu restrictii: dulapul ala nu mai era al meu, in camera aia nu se mai fuma, tricourile stateau acum in alta parte. Dar ce contau toate astea pe langa bucuria de a te avea alaturi?

Treptat insa, am vazut cum te schimbi. Stralucirea disparuse, nu mai radiai bucurie, culoare, parfum, ca pana cu doar cateva zile inainte, pur si simplu te ofileai. Priveam la toate astea cu tristete si incercam sa ma conving ca nu-s reale, ca de fapt nimic din ce fusese in toate saptamanile de pana atunci nu s-a pierdut, ca poate schimbarea e in mine, in modul meu de a privi in jur. Undeva adanc, intelesesem insa ca incercam doar sa ma mint, pentru a amana cat mai mult ceea ce oricum era menit sa se intample.

Stiu ca e Valentine’s Day, dar mai stiu si ca nu mai puteam continua in felul asta. Astazi ne-am despartit. Pentru totdeauna. Chiar daca te-am iubit.

Cam asta a fost povestea bradului meu de Craciun. Ce altceva credeati?